Sfantul Nicolae Velimirovici - O suta de versuri despre minuni scrise in Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul (Iovanie, Serbia)
 
Lumea aceasta, zamislita printr-o minune si sustinuta printr-o minune, isi va vedea sfarsitul tot printr-o minune. Aceasta este concluzia la care ajunge orice om chibzuit de indata ce se smulge din zgomotul si valtoarea lumii si incepe sa patrunda cu mintea pana in miezul lucrurilor. Dar marturia cea mai limpede si vrednica de crezare ne-o aduce Sfanta Scriptura, intarita si insotita de Sfanta Traditie.

Dumnezeiasca Scriptura este cu adevarat un mijlocitor al iconomiei dumnezeiesti, al zidirii dumnezeiesti si al randuielii dumnezeiesti in lume. Drept aceea, potrivit marturiei Sfintei Scripturi, Cuvantul lui Dumnezeu a zidit lumea, Duhul lui Dumnezeu o tine in viata, iar Judecata lui Dumnezeu va aduce sfarsitul ei. Toate acestea trei arata un singur lucru: o minune, o minune si iarasi o minune.

Oare nu este o mare minune ca lumea aceasta, atat de mare si grea, alcatuita din piatra, fier si plumb, a venit la fiinta prin porunca unei puteri intelegatoare care nu are nici marime, nici greutate, adica prin Cuvantul lui Dumnezeu?

Oare nu este o mare minune ca planeta aceasta mare si densa viaza si se misca nu printr-o putere a sa, ci prin Duhul cel nevazut al lui Dumnezeu?

Oare nu este o alta minune preamare ca, intr-o buna zi, intr-o clipita de ochi, lumea aceasta, ce se misca si zvacneste cu o miscare neschimbata de mii de ani incoace, atat de neschimbata, incat budistii o socotesc un ciclu necontenit si fara sfarsit randuit de zei, lumea aceasta se va mistui in foc si va face loc pentru un cer nou si un pamant nou?

Doua sunt marturiile Dumnezeiestii Scripturi care au o insemnatate aparte in intelegerea minunilor: mai intai, aceea ca Dumnezeu a statornicit si a binecuvantat o randuiala anume a zidirilor, iar mai pe urma, aceea ca Dumnezeu, Facatorul si Stapanul acestei lumi, este cu totul slobod sa Se miste si sa lucreze intr-insa, fara vreo opreliste sau indatorire, dincolo si mai presus de randuiala pe care a statornicit-o zidirii, totdeauna in chip potrivit, totdeauna plin de intelepciune dumnezeiasca si totdeauna spre folosul neamului omenesc. Pentru ca telul cel de pe urma al lumii este omul, iar telul cel de pe urma al minunilor este mantuirea omului. Sa luam drept pilda o gradina. Stapanul casei isi lucreaza gradina dupa planul si gustul sau. El isi rasadeste verdeturile unde voieste. Face prin gradina poteci mici si mari, dupa bunul sau plac. O imprejmuieste cu un gard inalt, spre a-i tine departe pe facatorii de rele. De-a lungul cararilor pune semne ce zic: "Nu calcati pe langa potecile pavate". Sau: "Nu culegeti florile". Sau: "Nu intrati pe poteca cu pepeni". Sau "Nu calcati iarba". Semnele acestea sunt puse pentru vizitatori, iar nu pentru stapanul gradinii.

Stapanul celei mai frumoase gradini este cu totul slobod sa sara gardul in gradina pe oriunde voieste, sa umble pe langa potecile pavate, sa culeaga cate flori voieste si sa calce pe iarba, daca asa ii este voia. El nu este supus niciunei oprelisti. Este cu totul slobod in orisice face, pentru ca in gradina sa el este stapanul si faptuitorul acelei privelisti. Asemenea si Dumnezeu, este singura fiinta a Carei libertate nu are hotar. Iata adevarul pe care se intemeiaza rationalitatea minunilor.

Cand umbla printr-o gradina, strainii se supun felurilor oprelisti. Lor nu le este ingaduit sa faca cele ce face stapanul gradinii, pentru ca ar putea pricinui vreo vatamare avutiei sale. Cu cat sunt mai straini stapanului, cu atat mai aspre sunt legile si oprelistile la care sunt supusi. Insa prietenii si rudeniile stapanului gradinii sunt mai libere. Ba inca li se ingaduie sa faca in gradina unele lucruri pe care numai el le face si sa mearga pe unde numai el poate sa mearga. "Unde voieste Dumnezeu, se biruieste randuiala firii". Dumnezeu savarseste minuni fie inlauntrul omului, fie in afara lui, dar totdeauna spre binele omului. Cel in a Carui putere a fost sa-l zamisleasca pe om si sa-l alcatuiasca din pamant, facandu-l viu prin Duhul Sau cel de viata datator, nu a avut nicio opreliste s-o faca pe Sarra, o batrana stearpa in varsta de nouazeci de ani, sa nasca un fiu. Aceasta s-a facut pentru ca Avraam, barbatul Sarrei, nu era un strain pentru Dumnezeu, ci rob al Sau credincios, prieten cu Stapanul nemasuratei gradini a universului. Tot o astfel de minune a facut Dumnezeu si cu Ana cea stearpa, maica proorocului Samuel, precum si cu Elisabeta, maica slavitului Inaintemergator. Pentru ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta si nici macar anevoios. Pentru Dumnezeu, a savarsi o minune este la fel de simplu si firesc precum ii este pasarii a canta.

Mari si infricosatoare au fost minunile savarsite de Moise, si in Egipt, inaintea lui Faraon, si in pustie: a despartit marea, a lovit piatra cu toiagul si a tasnit apa, a facut sa cada mana din cer, a biruit o oaste puternica, a poruncit pamantului sa se deschida si sa-i inghita pe cei razvratiti si multe alte fapte minunate, precum este scris in Dumnezeiasca Scriptura. Acum, cand spunem ca Moise a facut aceste minuni, cineva s-ar putea indoi de adevarul celor spuse. Dar cand adaugam ca Dumnezeu este Cel ce a savarsit toate aceste minuni, atunci nu mai ramane nici cea mai mica indoiala ca aceste graiuri sunt adevarate: la Dumnezeu, nimic nu este cu neputinta. Dumnezeu l-a socotit pe Moise robul Sau: Robul Meu, Moise. care credincios este intru toata casa Mea (Numeri 12:7). Tot astfel l-a numit si pe urmasul lui Moise, pe Isus, fiul lui Navi: Isus, feciorul lui Navi, om care are Duh intr-insul.(Numeri 27:18). Asemenea lui Moise, Isus a facut si el multe minuni, dintre care cea mai mare a fost oprirea soarelui pe cer: Sa stea soarele dinspre Ghibeon si luna dinspre valea Ascalon. Si statu soarele si luna (Isus Navi 10:12-13). Cine a oprit soarele? Cel ce le-a adus la fiinta, Stapanul gradinii, Cel ce este mai presus de pravile si oprelisti, asemuindu-se soferului ce-si opreste masina pentru a putea cobori calatorii. Caci masina este pentru om, iar nu omul pentru masina.

Multe din faptele savarsite de judecatorii Vechiului Testament pot fi socotite cu adevarat minunate. Citim despre Debora, Ghedeon, Ieftae, Samson si Samuil: Si Domnul a fost cu fiecare din judecatori. Fiecare dintre ei s-a temut de Dumnezeu precum un rob se teme de stapanul sau. Dumnezeu a vestit puterea Sa printr-insii ca prin niste robi, iar nu ca prin niste fii, precum a facut in Legea cea Noua.

Samuil putea prooroci cele ce aveau sa fie, a bi­ruit ostile vrajmasilor cu rugaciunea si a facut sa se pogoare ploaie in vremea secetei celei mai cumplite. Si se spaimanta tot norodul foarte de Domnul si de Samuil (I Regi 12:18). S-a spaimantat mai intai de fierar si mai apoi de ciocanul sau, caci ciocanul nu poate face nimic fara mana fierarului.

Dumnezeu i-a ajutat lui David sa-l loveasca pe Goliat. Dintr-un biet pastor, l-a facut imparat. El l-a insuflat sa alcatuiasca Psalmii si sa-L arate limpede pe Mesia, Cel ce avea sa vina. Viata neobisnuita a lui David, precum si toate faptele sale, vedeniile si proorocirile, alcatuiesc un lung sir de minuni, pentru ca Domnul ostilor era cu el. Si, totusi, Dumnezeu nu-l numeste nici pe el "fiu", ci "sluga": David, sluga Mea.

Prin rugaciunile imparatului Iezechia si ale proorocului Isaia, Dumnezeu a izbavit Ierusalimul de oastea asirienilor. Senaherib, imparatul asirian, a impresurat Ierusalimul cu oastea sa cea puternica, hulind si batjocorind pe Domnul. Atunci Iezechia si Isaia s-au rugat lui Dumnezeu, iar El le-a trimis un inger care a ucis in aceeasi noapte o suta optzeci si cinci de mii de asirieni. Senaherib a fugit in cetatea sa, Ninive, dar si acolo l-a aflat sabia lui Dumnezeu. Caci el a fost ucis de insisi fiii sai intr-o capiste idoleasca, inaintea idolilor. Asa a izbavit Dumnezeu Ierusalimul printr-o minune. Rugaciunea a venit de la imparat, dar minunea a fost de la Dumnezeu (cf. IV Regi 19).

Isaia proorocul a savarsit si el o minune asemanatoare celei facute de Isus, fiul lui Navi, cand a oprit soarele pe cer. Isaia a facut sa treaca umbra, la ceasul de soare al imparatului Ahaz, cu zece linii inapoi. Cum a facut aceasta? Si striga Isaia proorocul catre Domnul si s-a intors umbra cu zece linii inapoi (IV Regi 20:11). Si iarasi, de la prooroc a venit rugaciunea, iar de la Dumnezeu, minunea.

Ar putea intreba cineva: "De ce a lucrat Domnul minunea aceasta prin Isaia, si nu printr-altul?" Raspunsul este acela ca Isaia a fost barbat ales si rob credincios al lui Dumnezeu. Iata cu ce graiuri dumnezeiesti este infatisat el: Sluga Mea Isaia (Isaia 20:3). Si iata de ce a umblat el in gradina lui Dumnezeu mai slobod decat un strain sau un lucrator tocmit. Dumnezeu i-a deschis cerurile, i-a dat darul proorocirii despre nasterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara si l-a invrednicit de multe alte fapte minunate, izvorate toate de la Stapanul si savarsite prin sluga Sa credincioasa, infricosator si mare cu adevarat era Ilie proorocul atunci cand lucra minuni. El a pecetluit cerurile inaintea norodului ce se departase de Dumnezeu, a ars cu foc pe slugile cele nelegiuite ale imparatului celui fara de Dumnezeu. A taiat el insusi cu sabia o multime de prooroci de-ai lui Baal. I-a taiat pe cei ce se taiasera ei insisi de la radacina Dumnezeului celui viu, ajungand slujitori dracilor, intr-un cuvant, niste morti in trupuri vii.
Elisei proorocul a tamaduit un om de lepra, iar pe altul l-a certat cu acelasi blestem. A tamaduit un barbat strain de boala leprei si a umplut-o de aceeasi boala pe insasi sluga sa. Cel dintai a venit la dansul cu credinta curata si cu frica de Dumnezeu, in vreme ce acesta din urma s-a vadit a fi iubitor de aur si amagitor. Iata ca amandoua minunile s-au lucrat cu dreptate. Insa, uneori, Dumnezeu a facut El insusi minuni, fara mijlocirea omului. De pilda, a prefacut-o in stalp de sare pe femeia lui Lot, ce calcase porunca Sa si se intorsese cu jale sa priveasca cetatea Sodomei mistuita de flacari. Tot El a lovit-o si pe sora lui Moise cu boala leprei pentru ca se razvratise impotriva fratelui ei. Si pe imparatul Osie l-a lovit cu lepra cand acesta, cu buna vrerea sa, a luat cadelnita si a tamaiat ca un preot. El l-a izbavit pe dreptul Iacov de Laban, aratandu-i-Se acestuia in vis si mustrandu-l. Fiecare minune vesteste norodului dreptatea lui Dumnezeu si ii arata calea spre adevarata carare a mantuirii, totdeauna in chip potrivit, niciodata fara rost, niciodata asemuindu-se vreunui siretlic vrajitoresc.

Dumnezeu ii mantuieste sau pedepseste in chip minunat nu doar pe oameni, ci chiar popoare intregi, cetati si tinuturi. Cea dintai spita a poporului evreu, pe care Dumnezeu l-a izbavit in chip minunat din robia egipteana, a pierit in rastimpul celor patruzeci de ani cat au ratacit prin pustie pentru ca s-au aratat nemultumitori si au cartit impotriva lui Dumnezeu. Vechii fenicieni au fost spulberati de pe fata pamantului, asemenea si cetatile lor, Tirul si Sidonul, asemenea si cetatile Sodoma si Gomora, Capernaum si Betsaida. Aceeasi soarta au impartasit-o si legendarele Atlantida si Lemuria, care au disparut fara urma in adancul marii.

Lui Dumnezeu Ii este lesne a pedepsi sau a mantui. Insa totdeauna este grabnic spre mantuire si zabavnic la pedeapsa. Cand legiuitorul etiopian a pornit asupra Iudeii cu o oaste de un milion de osteni si trei sute de care de lupta, Asa, imparatul iudeii a strigat catre Domnul Dumnezeul lui si a zis: Doamne, la Tine este puterea, ca sa ajuti si celui tare si celui ce nu este tare; ajuta-ne dar noua, Doamne Dumnezeul nostru, caci intru Tine nadajduim si intru numele Tau am pornit impotriva acestei multimi. (.) Si a lovit Domnul pe etiopieni inaintea lui Asa si inaintea lui Iuda; si au fugit etiopienii (II Paralipomena 14:11-12). Taria nu sta in multime, ci intru Domnul. Chiar si un singur om, dar care il are pe Domnul, este totdeauna mai puternic.

Inteleptul imparat Iosafat, avand de infruntat un vrajmas puternic, s-a rugat pentru ajutor, rostind aceste graiuri: O, Dumnezeul nostru, au oare nu-i vei judeca pe ei? Nu avem putere impotriva acestei osti mari ce vine asupra noastra, nici nu stim ce sa facem, ci spre Tine cauta ochii nostri (II Paralipomena 20:12). Atunci Domnul a grait prin gura lui Iahaziel si a zis: Nu va spaimantati, nici nu va infricosati de multimea aceasta mare, caci razbo­iul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu (II Paralipomena 20:15). Drept aceea, in loc sa intre in lupta, oastea lui Iosafat a cantat spre slava Domnului, Atunci vrajmasii lor s-au ridicat plini de tulburare si s-au lovit unul pe altul, ucigandu-se si nimicindu-se intre ei, incat pana la sfarsit nu a mai ramas niciunul in viata. In razboi, Dumnezeu nu doar ii ajuta pe cei ce cred intru El si Ii multumesc cu rugaciuni pline de cainta, ci lupta El Insusi in felul Sau minunat.

Multi oameni se intreaba cum de este Sfanta Scriptura atat de plina de razboaie, incat pare a fi o istorie a razboaielor. Dar nu au de ce sa se mire: pacea insasi este o lupta intre bine si rau. In vreme de razboi, multi oameni se intorc la Dumnezeu, in sufletul lor se aprinde iarasi faclia credintei si astfel se intorc la pocainta si rugaciune. De nu ar fi razboiul, multi si-ar pierde sufletele. In vreme de razboi se arata mai limpede atotputernicia lui Dumnezeu si nimicnicia omului. Iata de ce, in Sfanta Scriptura, Dumnezeu este numit totdeauna "Domnul ostirilor". In vreme de razboi, minunile lui Dumnezeu sunt mai multe si mai vadite pentru noi, oamenii, decat in vreme de pace.
Nu va inselati: Dumnezeu nu savarseste minuni nici prin saraci, nici prin bogati, ci prin cei drepti. El este cu cei ce se smeresc prin pocainta. S-au smerit; nu-i voi mai starpi si in curand le voi da si izbavire (II Paralipomena 12:7), a grait Domnul catre imparatii lui Iuda cand i-a lovit pe ei faraonul Sisak. Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, precum si ei stau impotriva Lui, iar celor ce se smeresc, le daruieste darul Sau.

Dupa cuvantul unui dumnezeiesc barbat al carui nume nu ne-a fost descoperit, jertfelnicul din Betel, unde inchinatorii la idoli isi lasau jertfele lor idolesti, s-a prefacut in cenusa chiar in clipa in care imparatul Ieroboam isi ridicase mana spre a-l pedepsi pe omul lui Dumnezeu. In clipa aceea, mana lui s-a uscat si a ramas ridicata in vazduh. Dupa rugaciunea aceluiasi barbat dumnezeiesc, mana imparatului s-a facut teafara la loc. Acesta a fost un semn de la Dumnezeu, o minune pe care El a lucrat-o prin alesul Sau, ca norodul sa afle cat de mare este mania lui Dumnezeu impotriva inchinatorilor la idoli (cf. III Regi 13).

Dumnezeu l-a dus pe Proorocul Iezechiel intr-o clipita de ochi de la Babilon la Ierusalim si inapoi. Un inger al Domnului l-a purtat pe Proorocul Avacum de la Betleem la Babilon si l-a dus in temnita, la Proorocul Daniel. Iona Proorocul a fost aruncat in mare, dar Dumnezeu l-a pazit viu in pantecele chitu­lui trei zile si trei nopti, iar mai pe urma a fost aruncat pe uscat. Domnul Dumnezeu a facut toate acestea potrivit puterii Sale celei nemasurate si vesnicei Sale intelepciuni, spre folosul neamului omenesc. Daca socotim ca acestea sunt cu neputinta, atunci Il defaimam pe Dumnezeu si ne mintim singuri cand zicem: "Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul".

Dumnezeu l-a scapat de multe ori de la moarte si din mainile poporului sau pe Ieremia Proorocul, precum il izbavise odinioara si pe Iosif din mainile fratilor sai. Dumnezeu i-a mantuit pe cei trei tineri si i-a scos teferi din cuptorul de foc. Dumnezeu l-a scapat pe Daniil Proorocul de la o moarte de neinlaturat in groapa cu lei, prefacand fiarele cele crude in oi blande si supuse inaintea barbatului celui dumnezeiesc. Iata cum i-a proslavit Dumnezeu totdeauna pe cei ce L-au proslavit pe El si i-a rusinat pe cei ce s-au impotrivit Lui.

Cand Dumnezeu voieste sa trezeasca si sa aduca in simtiri unul dintre popoarele Sale, atunci se slujeste mai lesne de pagani si de ucigasi decat de barbati sfinti si drepti, ca unelte ale iconomiei Sale. Asa l-a trimis pe Nabucodonosor, imparatul Babilonului, pe care l-a numit sluga Mea, spre a pedepsi poporul iudeilor cel amortit si lepadat de Dumnezeu. Dar de indata ce Nabucodonosor si-a sfarsit slujba sa cea sangeroasa, Dumnezeu l-a lovit cu boala nebuniei, pentru ca se aruncase cu atata nechibzuinta in pacatul mandriei si a trait mai apoi inca sapte ani ca o fiara in mijlocul fiarelor salbatice. Mai pe urma, Dumnezeu l-a facut iarasi teafar la minte si imparatul L-a cunoscut pe adevaratul Dumnezeu. El a zis: Acum, eu, Nabucodonosor, laud si preainalt si slavesc pe Imparatul cerului, caci toate lucrurile Lui sunt adevarate si cararile Lui, judecati, si pe toti aceia ce merg cu mandrie poate sa-i smereasca (Daniel 4:34). Nu Ii este placut lui Dumnezeu sa pedepseasca, departe de El aceasta. Dar insusi omul socoteste pedeapsa lui Dumnezeu singurul leac puternic ce tamaduieste nedreptatea. Belsatar, imparatul Babilonului, a facut ospat mare la curtea sa pentru toti dregatorii sai impreuna cu femeile lor. In mandria sa, el a poruncit sa se aduca la masa vasele de aur ce fusesera rapite din templul din Ierusalim, dupa jefuirea lui. Din vasele acestea, ce fusesera inchinate slujirii lui Dumnezeu, au baut vin el si dregatorii lui cu femeile lor. In toiul veseliei si al betiei, s-a aratat o mana tainica ce a scris grabnic pe perete cuvintele acestea: MENE, MENE, TECHEL, UFARSIN (Daniel 5:25). In noaptea aceea, imparatul Belsatar a fost omorat si imparatia sa a mostenit-o altul. Acesta a fost un semn de la Dumnezeu, prin care El i-a vestit pe toti oamenii din toate timpurile si le-a facut cunoscuta pedeapsa cea infricosata ce va veni peste toti cei ce necinstesc cele sfinte.

Duhul lui Dumnezeu l-a miscat pe Cyrus, imparatul cel pagan al Persiei, facandu-l sa porunceasca zidirea din nou a templului din Ierusalim, ce fusese surpat. Pentru robii Sai credinciosi, preotii Ezdra si Neeman, peste care era mana lui Dumnezeu, acelasi Duh al lui Dumnezeu i-a miscat pe imparatii Darius si Artaxerxes sa se slujeasca de puterea lor pentru a face cu putinta ridicarea din nou a zidului ce imprejmuia cetatea Ierusalimului, precum si a templului ce avea sa vada aratarea lui Mesia, Cel ce avea sa-l surpe si sa-l piarda pe veci. Iata cum si cei nelegiuiti, cu stiinta sau cu nestiinta, cu voie sau fara de voie, slujesc adesea drept unelte ale voii lui Dumnezeu.
Cel ce socoteste ca voim sa insiram toate minunile Vechiului Testament se inseala. Un lucru ca acesta nici nu este cu putinta, nici nu este telul scrierii de fata. Pentru ca multimea oamenilor pomeniti in Cartea lui Dumnezeu si multimea intamplarilor infatisate intr-insa, acestea toate poarta pecetea Domnului Dumnezeului nostru. Acolo unde Dumnezeu este de fata, de fata este si Facatorul minunilor. Unde este Facatorul minunilor, de fata sunt si minunile. Reiese de aici ca fiecare om si fiecare intamplare poarta pecetea minunii lui Dumnezeu.

Dumnezeu lucreaza minunile Sale fie pe fata fie prin ingeri, fie prin feluriti oameni, neamuri sau chiar dobitoace: oaia lui Iacov, magarul lui Valaam, corbul proorocului Ilie, precum si lacustele, broastele si serpii in Egipt. Uneori savarseste minuni prin mijlocirea stihiilor: potop, foc, cutremur de pamant, soare si luna, fulger, grindina, vanturi si furtuni. Pe scurt, nu este nimic in cer sau pe pamant de care sa nu se slujeasca Dumnezeu spre mustrarea, indreptarea si mantuirea omului. Firea toata este o unealta in mainile Sale cele facatoare de minuni.

Multe ai facut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale. (.) Vestit-am si am grait: inmultitu-s-au peste numar (Psalmul 39:7-8). Iata cum canta imparatescul prooroc: Si eu astazi vestesc minunile Tale (Psalmul 70:18). Cum pot spune, dar, cei ce cred intru El ca Dumnezeu nu face minuni? Pentru ce il mai numesc Atotputernic, daca nu este El Cel ce tine si apara lumea, zidirea Sa, prin lucrarea Sa cea pururi de fata, care ea insasi este o minune?

Inca altii, dintre cei ce cred ca Dumnezeu l-a facut pe om, se indoiesc ca tot El ii poate si tamadui pe cei bolnavi sau ca orbilor le poate da vedere, dupa a lor credinta si rugaciune. Ce lipsa de intelepciune! Au oare Cela ce a savarsit cea mai mare minune dintre toate minunile nu poate savarsi o minune mai mica? Au oare Cela ce a zidit casa nu o va putea drege?

Aceia care tagaduiesc existenta minunilor tagaduiesc de fapt doua lucruri: mai intai, tagaduiesc rugaciunea, pentru ca prin fiecare rugaciune oamenii cauta lucrarea lui Dumnezeu, adica o minune de la Dumnezeu in durerile si neputintele lor. Daca lucrarea aceasta nu ar fi cu putinta, atunci toate rugaciunile pe care neamul omenesc le-a adus vreodata lui Dumnezeu ar fi desarte, nebunesti si vrednice de mila. In al doilea rand, lipsa minunilor ar tagadui libertatea lui Dumnezeu in lumea, zidita de El. Cugetand astfel, ar insemna ca omul este slobod sa se amestece in lucrarea lui Dumnezeu: adica sa schimbe curgerea raurilor, sa imblanzeasca fiarele salbatice, sa altoiasca pomii roditori, in vreme ce Dumnezeu nu este slobod sa se miste si sa lucreze in mijlocul celor pe care El insusi le-a zidit. Ce lucru necugetat si nerusinat sa spui ca zidirea este sloboda, iar Ziditorul nu! Ca slugile, robii si lucratorii tocmiti pot face orice voiesc in gradina Stapanului, numai Stapanul nu!

Oare Dumnezeu savarseste minuni printre pagani si inchinatorii la idoli? De buna seama ca da, atunci cand acestia starnesc mania Lui. Si starnesc mania lui Dumnezeu atunci cand se roaga la dumnezeii cei mincinosi sa faptuiasca minuni, dumnezei care nu doar ca nu au fire dumnezeiasca, dar nici macar omeneasca. insa Dumnezeu este milostiv cu fiecare faptura a Sa, face sa rasara soarele si peste cei drepti, si peste cei nedrepti, facandu-le bine chiar si celor ce nu-L cunosc si Il prigonesc. Plin este pamantul de minunile lui Dumnezeu.

Dumnezeu savarseste minuni chiar si asupra fiarelor si dobitoacelor. El le cunoaste pe fiecare in parte, le pazeste, le da hrana si apa, iar cu Duhul Sau le mana oriunde ii este voia.

Puii leilor mugesc ca sa apuce si sa ceara de la Dumnezeu mancarea lor. Toate catre Tine asteapta ca sa le dai lor hrana la buna vreme
Dandu-le Tu lor, vor aduna, deschizand Tu mana Ta, toate se vor umple de bunatati.
Dar Intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor si se vor sfarsi si se vor intoarce in pamantul lor.
Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului (din Psalmul 103).
Dumnezeu-Ziditorul este deopotriva si Dumnezeu-Parintele Cel Atotputernic.

O minune este o minune, fie ca o intalnim in Noul Testament, fie ca o intalnim in Vechiul Testament, pentru ca Acelasi Dumnezeu este Cel Ce savarseste toate minunile. Insa nu toate minunile sunt la fel. Desi este Ziditorul a toate, insa fiind si Cel Ce S-a facut trup, faptuieste aceasta mare osebire: din robi si slugi, din ostasi tocmiti si fugari, El a facut fii lui Dumnezeu, El, Fiul Tatalui, Cel Unul-Nascut, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. El este intaia si cea mai mare minune din toata istoria lumii: Cel Preainalt si mai presus de fire Se arata in hotarele firii.

Care este, dar, osebirea dintre minunile Vechiului Testament si minunile Noului Testament? Osebirea nu atat in minuni, ci in faptuitorii minunilor. Vechiul Testament ni-i arata pe robii lui Dumnezeu ca pe niste facatori de minuni, cata vreme in Noul Testament facatorii minunilor sunt Fiul lui Dumnezeu si fiii lui Dumnezeu.

Iar cati L-au primit pe Dansul le-a dat lor stapanire ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Inca si Sfantul Pavel le da crestinilor aceeasi invatatura: Ca toti fii ai lui Dumnezeu sunteti prin credinta intru Hristos Iisus. Inca si el spune ca Fiul lui Dumnezeu a venit ca pe cei de sub lege sa ii rascumpere, ca sa luam mostenirea fiiasca. Pentru aceea nu mai esti rob, ci fiu; iar de esti fiu, atunci si mostenitor esti lui Dumnezeu prin Hristos (Galateni 3:26; Galateni 4:5; Galateni 4:7). Si iata cum incheie Apostolul: Pentru aceea, dar, de acum nu mai sunteti straini si nemernici, ci impreuna-cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2:19).

De aici intelegem ca norodul crestinilor, numiti fii ai lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, casnici si fii ai lui Dumnezeu, are o legatura foarte aparte cu Dumnezeu, cu totul alta decat cea pe care o au strainii, slugile si robii, cei ce sunt ingraditi si supusi legii. Legatura aceasta este una de slobozenie, precum a fiilor ce se veselesc de Parintele lor. Fiul priveste la Parintele sau, iar sluga la Stapan. Cel dintai se teme sa nu calce iubirea Parintelui, iar cel de-al doilea se teme sa nu calce legea. Cel dintai este facator de minuni potrivit puterii si iubirii, iar cel de-al doilea savarseste minuni dupa porunca.

Ca fii ai lui Dumnezeu, crestinii mai au si o alta legatura cu firea, cu totul aparte. Odata cu venirea lui Hristos si prin Hristos, firea si-a pierdut puterea si stapanirea pe care o avea indeobste asupra omului. Omul a fost ridicat mai presus de fire si neamul omenesc a intrecut in vrednicie toata faptura vazuta. In vreme ce mai inainte omul traia cu teama de fire si i se inchina ca unui dumnezeu, acum firea si-a pierdut mult insemnatate, plecandu-se la picioarele omului, slabe si sarace stihii (Galateni 4:9), din robia carora omul a fost slobozit de catre Stapanul firii, Domnul nostru Iisus Hristos. Firea nu mai sta acum intre om si Dumnezeu, ci mai vartos la picioarele omului, pentru ca el sa poata sta cu Dumnezeu fata catre fata, fara de vreo piedica, hotar sau opreliste din partea firii. Cu libertatea pe care a dobandit-o de la Hristos, omul are acum putere si stapanire minunata asupra firii. Caci tot cel nascut din Dumnezeu biruieste lumea; si aceasta este biruinta care biruieste lumea: credinta noastra. Cine este cel ce biruieste lumea, fara numai cel ce crede ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu? (I Ioan 5:4-5) Drept aceea, potrivit lui Hristos, de acum inainte omul este biruitorul si facatorul de minuni al lumii, iar nu dimpotriva. Locurile s-au inversat: cel ce era rob oarecand, acum a fost ridicat la inaltimea Stapanului, iar Stapanul S-a facut rob. Slava aceasta a omului era randuiala fireasca a lucrurilor mai inainte de pacatul stramosului nostru Adam.

Domnul Iisus Hristos a umblat pe apa ca pe uscat, a potolit furtuna pe mare, a poruncit vanturilor sa se opreasca, a blestemat smochinul cel neroditor sa se usuce, S-a facut nevazut, a iesit cu trupul din mormantul pecetluit si a trecut prin usile incuiate. Toata firea s-a inchinat la picioarele Lui si I s-a supus. Prin puterea si voia Sa, firea nu a mai fost proslavita de om si cinstita ca un dumnezeu, ci s-a facut roaba fiilor lui Dumnezeu. Iata de ce sfintii ucenici ai lui Hristos au o astfel de putere minunata asupra firii, putere izvorata din Hristos si prin Hristos. Si ori de cate ori a fost de trebuinta, ei au aratat aceasta putere in toate veacurile crestinatatii, pana in ziua de astazi. Mai inainte de venirea lui Hristos, oamenii se inchinau stihiilor firii si le slujeau din frica, ca unor dumnezei. Le aduceau jertfe, adesea si omenesti, si ridicau in cinstea lor capisti aurite. Acum toate aceste stihii stau in slujba fiilor lui Dumnezeu.

Crestinii, ca fii ai lui Dumnezeu, privesc boala, durerea si toate celelalte neputinte omenesti intr-un fel cu totul aparte, moral si duhovnicesc. Napastele ce vin asupra fapturilor omenesti nu vin nici ca urmare a relei voiri a dracilor, nici din vreo intamplare a firii. Ele nu vin fara pronia, voia sau ingaduinta lui Dumnezeu. Si de vreme ce vin de la Dumnezeu, omul poate fi izbavit si scapat de ele doar de catre Dumnezeu, prin rugaciunile facatoare de minuni ale sfintilor Sai fii si fiice.

In cele din urma, crestinii, ca fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii, privesc cu totul aparte duhurile rautatii, adica pe draci. In vreme ce noroadele pagane nu stiu sa faca osebirea dintre draci si Dumnezeu, drept pentru care se inchina si se roaga inaintea lor, aducandu-le inca si jertfe, crestinii, in schimb, duc cele mai crancene lupte impotriva lor. Nu doar ca ii socotesc un lucru de nimic, ci ii si izgonesc cu numele cel minunat si facator de minuni al Domnului Iisus Hristos. Si chemand pe cei doisprezece ucenici ai Sai, le-a dat lor putere si stapanire toti dracii (Luca 9:1). Le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca sa le scoata pe ele si sa tamaduiasca boala si toata neputinta (Matei 10:1). Insusi Domnul a zis: Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: intru numele Meu, draci vor scoate. pe bolnavi mainile isi vor pune si bine le va fi (Marcu 16:17-18). Primind aceasta putere si stapanire de la Hristos, Facatorul de minuni desavarsit, apostolii au iesit si propovaduiau sa se caiasca. Si draci multi scoteau si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i tamaduiau (Marcu 6:12-13).

Strainii si lucratorii tocmiti cauta slava lor, iar nu lui Dumnezeu. Insa fiii lui Dumnezeu cauta slava Fiului lui Dumnezeu. Vrajitorii si fachirii au cautat totdeauna slava si folosul lor, si acum, ca si odinioara in vremea faraonilor. Apostolii si sfintii au savarsit minuni asupra firii, asupra dracilor si asupra bolilor numai si numai in numele si spre slava lui Hristos. Toti facatorii de minuni ai crestinatatii din toate veacurile, atunci cand savarseau vreo minune, fugeau totdeauna de laude si slava, invatandu-i pe oameni sa aduca multumire si slava lui Hristos pentru toate.

Domnul nostru Iisus Hristos S-a ostenit mult ti incredinteze pe oameni ca El a fost trimis de la Tatal, ca a grait si a lucrat numai in numele Tatalui, a savarsit minuni spre slava Tatalui Sau Care este in ceruri. De ce a facut aceasta? Pentru ca lumea veche punea toate acele minuni pe seama lui Beelzebul a dracilor. Cu Beelzebul, domnul dracilor, scoate dracii (Luca 11:15), graiau despre Dansul capeteniile iudeilor in acele vremuri, "vrajitoria neagra" se faptuia pretutindeni in lume. Venita de la draci, vrajitoria era indreptata impotriva Dumnezeului luminii si impotriva bunastarii neamului omenesc. Drept aceea Ioan, "fiul tunetului" cel vazator cu duhul, a zis: lumea toata zace sub puterea celui rau (I Ioan 5:19) si pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului (I Ioan 3:8).

Cu adevarat Lumina din Lumina, fiind insasi Lumina, fara de intuneric, Domnul Iisus Hristos a aratat limpede hotarul dintre Dumnezeu si Satana, dintre lumina si intuneric, dintre adevar si minciuna, dintre rai si iad si drept urmare dintre facatorii de minuni ai luminii si facatorii de minuni ai intunericului. Pe cei dintai ii numeste prieteni: Voi prietenii Mei sunteti, spune El. De acum nu va mai zic voua slugi, ca sluga nu stie ce face domnul sau, ci v-am zis prieteni, ca toate cate am auzit de la Tatal Meu, am aratat voua (Ioan 15:14; Ioan 15:15).

Sluga nu stie ce face domnul sau. Inca nici astazi slugile nu stiu ce face Dumnezeu, Domnul lor. Robiti legilor firii, impovarati si coplesiti de multime nenumarata de fapte si cunostinte, dar lipsiti de cunostinta Adevarului, ei se poarta ca niste lucratori cu ziua aflati in slujba lui Dumnezeu, a caror singura lucrare este aceea de a-i tulbura pe crestini. Dumnezeu le da drept plata avutiile cele pamantesti, singurele avutii la care ravnesc, insa nu le incredinteaza tainele Sale. Chiar si printre oameni, nimeni nu se increde in vrajmasii sai. Mai intai, Hristos a incredintat tainele Sale celor doisprezece, iar cea mai mare dintre toate tainele a incredintat-o numai la trei dintre ei. Toate aceste taine nu sunt parte a lumii vazute, ci a unei lumi mai inalte si mai presus de fire.

Cat despre fratii Sai si fiii lui Dumnezeu, Hristos le-dat ucenicilor Sai o putere si o stapanire ce sunt ale lui Dumnezeu, zicand: Pe cei bolnavi vindecati. dracii scoateti-i (Matei 10:8). Iar de la Apostoli, aceasta putere si stapanire a trecut asupra intregii Biserici a lui Hristos.

Cum de-a dat Dumnezeu atata putere si stapanire oamenilor? Ba inca le-a dat ucenicilor si altceva cu mult mai mare, iar aceasta este iertarea pacatelor, oamenii pot face minuni o stiau chiar si fariseii si carturarii evreilor, dar ceea ce nu stiau ei si nici nu voiau sa stie este ca nimeni nu poate ierta pacatele fara numai Unul Dumnezeu: Pentru ce graieste acesta astfel de hule? Cine poate ierta pacatele, fara numai Unul Dumnezeu? (Marcu 2:7) Fara a tainui aceste cuvinte rostite de oamenii cei nestiutori, Domnul le-a daruit prietenilor Sai putere dumnezeiasca: Carora veti ierta pacatele, se vor ierta lor si carora le veti tine, vor fi tinute (Ioan 20:23). Este ca si cum un domn le daruieste ministrilor sai puterea de a ierta.

Nu s-a mai pomenit, nici nu s-a mai auzit vreodata de la zidirea lumii ca Dumnezeu sa daruiasca oamenilor puterea Sa de a ierta pacatele. Darul acesta este mai mare decat cel al facerii de minuni. Drept aceea, Cel Ce le-a daruit pe cele mari nu poate sa le daruiasca si pe cele mai mici? Si pe amandoua le-a daruit oamenilor. Iata ce scrie in canonul Sfintilor Apostoli din ziua de 30 iunie: Voua vi s-a dat darul tamaduirii si al iertarii pacatelor. Domnul le-a dat lor toate.

Pe toate le-a dat lor: Si orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face voua, ca Tatal sa Se proslaveasca intru Fiul (Ioan 14:13). Si toate, oricate veti cere intru rugaciune, crezand, veti primi (Matei 21:22). Cereti si se va da voua (Matei 7:7). Acestea nu sunt graiurile unui om nevrednic de crezare, nici fagaduintele unui om muritor, pe care moartea il poate rapi, facand fagaduintele sale desarte si pieritoare. Graiurile acestea au iesit de la Cel mai vrednic de crezare, ele sunt fagaduintele Celui vesnic si fara de moarte.

El le-a daruit acesta si mai mult decat aceasta, zicand: Adevarat graiesc voua: de veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici acolo, si se va muta si nimic nu va fi voua cu neputinta (Matei 17:20). Apostolul Pavel intareste aceste graiuri rostite de Domnul nostru cu insasi viata si credinta sa, zicand: Toate le pot intru Hristos, Cel Ce ma intareste (Filipeni 4:13), aratand in felul acesta legatura dintre crestinism si lume.

Atunci cand spune ca pe toate le poate face intru Hristos, marele Apostol voieste sa spuna ca are putere si asupra firii, si asupra bolilor, si asupra dracilor. Cand a ajuns in insula Malta, el a fost muscat de un sarpe veninos si a ramas nevatamat. Vazand aceasta, locuitorii acelei insule il socoteau a fi dumnezeu. Si cu adevarat, Pavel era un dumnezeu mai mic, dupa dar si dupa infiere, precum aflam din cartea Psalmilor si din insesi graiurile cele sfinte ale lui Hristos: Eu am zis dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt (Psalmul Ioan 10:34). Despre stapanirea pe care o avea Pavel dimpreuna cu ceilalti Apostoli asupra bolilor si dracilor, putem citi in Faptele Apostolilor.
Pentru ca nadejdea zidirii asteapta descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:19). Zidirea toata geme in legaturi din pricina caderii omului de la Dumnezeu.

Ea asteapta venirea adevaratilor oameni, a fiilor lui Dumnezeu, pentru a se putea pleca supusa inaintea lor, precum se plecase si inaintea lui Adam inainte de caderea in pacat, nu in chip silnic, ci de bunavoia sa. Acum zidirea se pleaca fara stiinta si voia sa inaintea nelegiuitilor si paganilor, pe care ii socoteste stapani, insa niste stapani rai. Cultura nu tamaduieste, nici nu imputineaza catusi de putin cruzimea si iubirea de sine a omului, ci adesea mai mult o sporeste.

Astazi, astfel de oameni sunt cei ce vorbesc cu glas tunator si fara de rusine despre lupta impotriva naturii exploatarea ei. Caci odata cu imputinarea fricii de Dumnezeu, s-a imputinat si simtamantul rusinii. Iata unde isi are obarsia cuvantul acesta nelegiuit: exploatarea naturii. El este folosit din ce in ce mai mult, iar acum auzim vorbindu-se si despre exploatarea omului de catre om. Cu toate acestea, zidirea toata asteapta cu nadejde venirea fiilor lui Dumnezeu. Si a trait sa vada venirea lor.

Si iata ca a vazut-o. Fii lui Dumnezeu, fii Luminii au si venit. Leii sedeau la picioarele sfintilor ca niste miei. Hienele se aratau multumitoare. Ursii si cerbii cei salbatici slujeau lor. Serpii, scorpiile si lacustele se faceau nevazute la porunca lor. Pasarile le aduceau hrana. Aceasta innoire a firii a fost urmarea innoirii omului.

Fiii lui Dumnezeu au stins vapai cumplite, au trecut apele ca pe uscat au facut sa izvorasca apa, au potolit furtuni si au prefacut apa marii in apa buna de baut, au inmultit painile si granele in chip minunat. Multi dintre ei nu simteau nici frigul, nici focul, nici foamea sau durerea in vremea chinuirii lor. Duhul lor a biruit neputintele trupului.

Duhul a luat biruinta asupra neputintelor trupului, asupra firii si asupra dracilor: Iata, dau voua stapanire sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului si nimic nu va va vatama pe voi (Luca 10:19). Asa a grait Fiul lui Dumnezeu catre fiii lui Dumnezeu, cei ce au deschis calea unei lumi noi si a unei noi omeniri. Stapanirea aceasta s-a facut vadita in nenumarate randuri si se poate vedea si astazi. Si va lucra atata vreme cat se va mai afla credinta in Hristos, iar Duhul Sau va salaslui inlauntrul oamenilor. Si aceasta inseamna pana la sfarsitul lumii acesteia. Si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului; amin (Matei 28:20). Caci unde este Facatorul minunilor, acolo sunt si minunile. Unde este soarele, acolo se deschid si florile.

Multi sfinti barbati si femei s-au ridicat in vazduh la vremea rugaciunii. Altii s-au aratat luminosi ca soarele. Altii s-au putut face nevazuti de la fata prigonitorilor lor. Altii au putut ajunge intr-o clipita in locuri indepartate si s-au intors in acelasi chip. Altii au putut vedea intamplari din trecut ca si cum ar fi de fata. Altora li s-a dat puterea de a vedea ca in palma lumea toata. Altii au trecut prin usile incuiate. Cand erau ei de fata, candele se aprindeau de la sine. Altii faceau sa se pogoare ploaia in vremea secetelor cumplite, iar altii aveau puterea de-a opri potopul apelor. Inca altii puteau opri mersul soarelui. Acestea s-au facut prin puterea si stapanirea Celui la Care toate sunt cu putinta.

Multi vor zice ca nu pot fi astfel de lucruri. In lumea aceasta, suntem prinsi intr-un vartej al neputintei, insa este o neputinta a omului, nicidecum a lui Dumnezeu. In slabiciunea si in toropeala noastra ca, noi credem ca este cu putinta doar ceea ce se repeta necontenit de la sine inaintea ochilor nostri, Intreaga Venetie s-a zguduit de rasete batjocoritoare atunci cand Marco Polo le-a povestit despre elefantii, camilele, zebrele, rinocerii si serpii pe care ii vazuse in China, toate acestea nefiind cunoscute in Italia. El a fost luat drept nebun pentru ca a grait despre lucruri cu neputinta de inchipuit. Inca si astazi sunt multe lucruri pe care le-am socoti cu neputinta daca nu le-am vedea in fiecare zi.

Sunt doua feluri de intamplari minunate, si amandoua mai presus de intelegerea omeneasca: cele dintai se intampla arareori - pe acestea noi le numim minuni; celelalte se intampla in toata vremea - acestea nu au un nume. Si porumbelul de pe acoperis, ce ne intampina in toate diminetile cu ganguritul sau, si un inger a lui Dumnezeu, pe care omul se poate invrednici sa-l vada doar o data in viata, amandoua deopotriva sunt minuni ce nu pot fi talcuite. Cea din urma nu este o minune mai mare decat cea dintai.

Pentru Adam, toate minunile erau cu putinta mai inainte de instrainarea sa de Dumnezeu. Toate minunile, inchipuite si neinchipuite, erau cu putinta pentru Iisus Hristos, Omul Cel fara de pacat. Toate minunile sunt cu putinta pentru toti urmatorii lui Hristos, ale caror inimi s-au curatit de pacat si s-au umplut de dragoste pentru El, Domnul nostru si Fiul lui Dumnezeu. Caci asa cum El insusi a zis: dumnezei sunteti si fii ai lui Dumnezeu.

Am spus mai inainte ca savarsirea minunilor se intinde asupra tuturor bolilor, greselilor, neputintelor si nedesavarsirilor noastre. Noua randuiala a omenirii, anume crestinismul, socoteste ca pricina acestora toate se afla mai curand pe taramul sufletesc si duhovnicesc decat pe taramul trupesc. In crestinism, firea trupeasca are doar un inteles simbolic. Trupul nu este nici temeiul, nici rostul omului. Din vremuri apostolice pana in ziua de astazi, Biserica Ortodoxa a dobandit o bogata cunostinta privitoare nu doar la tamaduirea minunata a bolilor si izbavirea oamenilor din suferinte, ci si privitoare la dobitoace, ierburi, grane, poame, vita-de-vie, legume si asa mai departe.

Nu mai este nevoie sa dam pilde din calendarul Bisericii despre marii facatori de minuni care i-au tamaduit pe oameni de bolile si neputintele lor. Iata, prin rugaciunile unor preoti de rand, astazi, ca si odinioara, bolnavii se fac sanatosi, iar durerile lor se usureaza. Prin rugaciunea obsteasca a intregului popor merge in alai, cu preoti si icoane, strabatand campii, tarini, vii si livezi, se savarsesc si astazi minuni prin mijlocirea lui Dumnezeu, a Nascatoarei de Dumnezeu si a sfintilor. Ele se intampla in toata vremea si intruchipeaza raspunsul Parintelui la rugaciunea fiilor Sai.

Despre adevarul acesta poate da marturie fiecare oras sau sat al lumii ortodoxe. Orice om adevarat va implini rugamintea vecinului sau si cu atat mai mult pe cea a fratelui sau. Insa cu cat mai vartos nu va darui un parinte cele de trebuinta fiului sau, care cere de la dansul?

Niciun om nu va darui fiului sau piatra in loc de paine. Cu cat mai vartos Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la Dansul? (Matei 7:11) Dumnezeu savarseste minuni fie ca raspuns la rugaciunea celui ce patimeste, fie ca raspuns la rugaciunea parintilor, rudeniilor sau vecinilor, a preotului sau a Bisericii intregi. In vistieria multelor sale veacuri de incercari, Biserica Ortodoxa are nenumarate pilde in care Preamilostivul Dumnezeu a dat ascultare rugaciunilor facute de feluriti oameni, de rudeniile, de parintii sau preotii lor sau rugaciunilor de obste, aduse de Biserica in toata plinatatea ei.

Daca un singur copil ar cere ceva parintelui sau, el i-ar da, numai sa ceara cele bune. Cu cat mai degraba i-ar da insa, daca l-ar ruga staruitor toti fiii sai? Asemenea se intampla si cu rugaciunea obsteasca a Bisericii: o astfel de rugaciune este foarte puternica. Cand intaia Biserica din Ierusalim s-a rugat lui Dumnezeu: intinde mana Ta spre tamaduire si semne si minuni sa se faca prin numele Sfantului Tau Fiu, Iisus,…  s-a clatinat locul unde erau adunati (Fapte 4:30-31), ca semn al venirii darului lui Dumnezeu. Iar cand Petru a fost prins si aruncat in temnita, se facea necontenit rugaciune catre Dumnezeu pentru el, de catre Biserica (Fapte 12:5) si un inger al lui Dumnezeu a venit la dansul si l-a slobozit din legaturi si l-a scos afara din temnita. Dar uneori se intampla ca rugaciunea unuia singur sa fie mai placuta lui Dumnezeu decat rugaciunea multora. De aceea este un vechi obicei in manastirile noastre ca in vreme ce batranul citeste rugaciuni celui bolnav, ceilalti monahi sa se roage si ei in tacere pentru dansul.

Oamenii bolnavi trupeste nu sunt singurii asupra carora Dumnezeu isi arata semnele Sale. El savarseste minuni si asupra celor cazuti in patimi, precum si a celor zabavnici la minte. Sunt multe pilde de barbati si femei care duceau mai inainte o viata foarte pacatoasa, dar care s-au schimbat fara de veste, luand calea dreptatii si a curatiei. Multii dintre ei au dobandit sfintenia si au ajuns ei insisi unelte ale minunilor savarsite de Dumnezeu. Copii de scoala, care mai inainte erau zabavnici la minte, au sporit intru cunostinta si adesea i-au intrecut la invatatura pe cei de o seama cu ei.

Nu va ingrijiti cum sau ce veti grai, ca se va da voua intr-acel ceas ce veti grai. Ca nu voi sunteti cei ce graiti ci Duhul Tatalui vostru este Cel Care graieste intru voi (Matei 10:19-20). Iata ce fagaduinta a facut Domnul ucenicilor Sai. Asemenea s-a facut si cu apostolii, si cu urmasii apostolilor, si cu mucenicii, atunci cand erau dusi la judecata. Aceasta este o minune savarsita inlauntrul omului.

Cine poate crede ca graiurile iesite din gura unor pescari de rand au iesit de la ei? Graiurile acestea nu au iesit de la ei, ci prin ei. Apostolii i-au intrecut cu intelepciunea pe cei mai invatati oameni ai vremii lor, iar cu mestesugul grairii, pe cei mai iscusiti ritori si filosofi. Ci Dumnezeu a ales pe cele nebune ale lumii, ca pe cei intelepti sa-i rusineze; Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari (I Corinteni 1:27). Graiurile Apostolului Petru si ale Arhidiaconului Stefan au pus in umbra discursurile lui Demostene, iar cartile scrise de Apostolul Ioan, un simplu pescar, au rusinat pe filosoful Platon. Pentru ca aceia graiau si scriau de la ei insisi, in vreme ce acestia graiau si scriau sub povatuirea lui Dumnezeu-Duhul Sfant. Aceia erau din lumea aceasta, pe cand acestia nu erau lin lumea aceasta, dupa cum insusi Domnul a zis: . nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume. (Ioan 15:19).

Dar aceste daruri preaminunate nu au fost date doar Apostolilor, ci si tuturor crestinilor. Apostolul Ioan da marturie de aceasta, zicand: [Fetii mei]., ungerea (adica Duhul Sfant) pe care ati luat-o de la El intru voi ramane si nu aveti trebuinta ca sa va invete pe voi cineva.(I Ioan 2:27).

Ori de cate ori credinciosii sunt prigoniti si raman tari in credinta, Dumnezeu face minuni inca si mai mari. Asa s-a intamplat pe vremea Apostolilor si tot asa s-a intamplat si in tinuturile cele sfinte din Balcani pe vremea asupririi turcesti si a altor robii venite din partea lui antihrist. Tot asa se intampla si astazi in viata fiecarui om care, patimind prigoane, isi pune nadejdea in Dumnezeu.

La urma este bine sa aratam in ce fel priveste crestinismul, adica noua randuiala a omenirii, existenta duhurilor necurate ale rautatii si intunericului. Pozitia sa este nestramutata: el le priveste pe acestea ca pe ceva cu totul rau. Mai inainte de venirea lui Hristos, lumea toata aducea jertfe dracilor si duhurilor rautatii, spre a le imblanzi. Asemenea faceau si iudeii, desi credeau intr-Unul Dumnezeu si se aflau sub carmuirea inteleptului Solomon. Atat de mare era puterea celui rau, incat oamenii, oricat de intelepti sau puternici ar fi fost ei, nu-i puteau tine piept nici inlauntrul lor, nici in afara. Fara a-i pune la socoteala pe cei cativa oameni ce credeau intr-Unul Adevaratul Dumnezeu, lumea toata se afla sub stapanirea satanei si a diavolilor sai. Drept aceea, telul cel dintai al venirii lui Hristos era acela de a-l nimici pe satana si lucrurile lui si de a-i izbavi pe oameni de puterea intunecata a celui rau.

Telul cel mai de seama al Mantuitorului era acela de a scoate dracii din oameni si a-i izgoni din salasele lor omenesti. Ce impartasire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impreunare are lumina cu intunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? (II Corinteni 16:14-15) Stiinta si cultura nu sunt de niciun folos daca dracii sunt lasati sa faca dupa voia lor, precum udatul si ingrasarea tarinii nu aduc niciun folos daca lucratorul ingaduie omizilor si altor ganganii vatamatoare sa se salasluiasca in tarina si sa strice roadele. Tocmai de aceea, primul pe care l-a intalnit Hristos dupa botezul Sau in Iordan a fost satana. Mai inainte de-a Se arata pe inaintea oamenilor, El S-a aratat vrajmasului Sau celui de demult.

Cei ce tagaduiesc existenta diavolilor tagaduiesc de fapt Evanghelia lui Hristos. Necredinta lor in existenta diavolilor este prilej de veselie pentru duhurile rautatii si prilej de intristare pentru ingeri. Duhurile cetatii ii iubesc mai vartos pe cei ce spun ca nu exista astfel de lucruri precum diavolii si puterile celui rau. Unii ca acestia sunt cele mai bune unelte prin care diavolul isi implineste lucrarea sa ucigasa. Hristos a tamaduit simplele boli trupesti fie printr-un singur cuvant, fie prin cuvantul insotit de lucruri materialnice, precum saliva, suflarea, tina si scaldatorii Siloamului. Insa pentru a izgoni diavolii din cei indraciti, Domnul nu s-a slujit niciodata de vreun lucru materialnic. El a izgonit diavolii numai cuvantul, iar oamenii s-au facut iarasi sanatosi.

Doctorul nu poate afla niciun leac pentru tamaduirea celor indraciti. Niciun indracit nu s-a tamaduit vreodata cu ajutorul leacurilor. Doctorii stiu aceasta si ei singuri au marturisit-o. Indracitii sunt tinuti inchisi in institutii de boli mintale si in spitale de nebuni pentru a-i ocroti pe ceilalti oameni. Insa doctorii nu au leacuri pentru astfel de bolnavi. Ei le dau hrana putina tinandu-i sub paza aspra si ii tin inchisi in custi de otel, minunandu-se necontenit cum niste oameni atat de prost hraniti, ajunsi numai piele si oase, au o putere herculeana, incat sunt in stare sa franga barele de otel si sa biruiasca zece oameni puternici. Ce inseamna oare aceasta? Iata, un om bolnav de malarie nu are putere nici cat sa biruie un prunc, in vreme ce indracitii au o putere trupeasca mai presus de fire si sunt in stare sa doboare la pamant mai multi oameni bine claditi! De unde ii vine lui aceasta putere?

Raspunsul, intemeiat pe experienta Bisericii si pe insasi experienta noastra, este acela ca puterea din ei nu este o putere de rand, omeneasca, ci o putere draceasca. Un om neputincios cu greu poate rupe o crenguta, in vreme ce se stie ca indracitii frang lanturile si gratiile de otel ca pe niste crengute, intocmai ca indracitul din tinutul gadarenilor pomenit in Evanghelie. Este timpul ca doctorii sa priceapa ca astfel de cazuri nu mai tin de mestesugul lor si ca de fapt nu au nicio legatura cu medicina. Doctorului ii este cu neputinta sa puna vreun diagnostic unui indracit si drept urmare ii este cu neputinta si sa-l vindece. Aceasta urgie nu poate fi tamaduita decat numai cu leacuri duhovnicesti, si anume cu o minune de la Dumnezeu.

Doctorii nu doar ca nu sunt in stare sa vindece un indracit cu ajutorul medicamentelor, insa nici chiar pe un om cuprins de febra mare nu au puterea sa-l vindece fara voia si lucrarea lui Dumnezeu, fara o minune. Ei cred, dupa cum au fost invatati, ca orice boala sau neoranduiala a trupului are numai o pricina trupeasca si de  aceea poate fi tamaduita numai cu leacuri trupesti. Si astfel, daca un bolnav a luat medicamente si s-a facut sanatos, ei se falesc ca omul s-a tamaduit multumita cunostintei lor si a leacurilor date de ei. Nu le-a dat prin minte ca, in vreme ce ei il tratau pe cel bolnav, Biserica, dimpreuna cu rudeniile si vecinii aceluia, facea rugaciune la Dumnezeu pentru el: pentru cei bolnavi, pentru cei ce patimesc, pentru cei robiti si pentru mantuirea lor, Domnului sa ne rugam (se rosteste in Ectenia cea Mare din Sfanta Liturghie). Nu ne putem izbavi de boli sau mahniri fara voia lui Dumnezeu.

Leacul duhovnicesc este de folos in orice boala, in chip nemijlocit prin rugaciune sau impreuna cu leacurile trupesti randuite de doctori. Domnul i-a spus orbului Bartimeu: Mergi, credinta ta te-a mantuit (Marcu 10:52) si el si-a capatat indata vederea. Insa pe orbul din nastere in alt chip l-a facut sanatos: a scuipat pamant si a facut tina din scuipat, apoi a uns cu tina ochii tanarului si i-a poruncit sa mearga sa se spele in scaldatoarea Siloamului. Iar tanarul a facut precum i-a zis Domnul si a venit vazand. Ce ne invata aceste doua pilde? Au oare nu I-ar fi fost de ajuns lui Iisus Celui Atotputernic sa rosteasca: "Vezi!", pentru ca sa se deschida ochii celui orb din nastere? De ce l-a trimis sa se spele in scaldatoarea Siloamului? Iata ce: pentru a arata insemnatatea si sfintenia lucrurilor materialnice, precum tina si apa, si pentru a da marturie ca tot in mana lui Dumnezeu sunt si ele, slujind drept unelte ale minunilor dumnezeiesti. In felul acesta, Domnul surpa invataturile cele mincinoase ale unor eretici ca maniheii, bogomilii si altii asemenea lor, care socoteau materia potrivnica lui Dumnezeu si rea prin insasi firea sa.

Propovaduirea Evangheliei lui Hristos si marturisirea lui Hristos prin lucrarea minunilor au fost dintotdeauna cele doua mari slujiri ale Bisericii noas­tre, intaia obste a crestinilor din Ierusalim se ruga sa primeasca ajutor in propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu si in savarsirea minunilor: Si acum, Doamne. da robilor Tai cu toata indrazneala sa graiasca cuvantul Tau, cand vei intinde mana Ta spre tamaduire; si semne si minuni sa se faca prin numele Sfantului Tau Fiu Iisus (Fapte 4:29-30).

Ereticii din ziua de astazi, asemenea celor de odinioara, lovesc cu putere Biserica Dreptslavitoare, invinuind-o pentru credinta ei in minuni, socotite de ei "superstitii". Insa gurile lor au amutit pline de umi­linta si ei si-au contenit lupta lor nerusinata impotriva crestinismului, atunci cand la randul lor au fost loviti de puterea draceasca ce sta ascunsa sub nume atat de ispititoare precum "cultura", "pozitivism", "progres" si "modernism". Toate acestea adunate la un loc sunt o minune atat de neinsemnata, cu mult mai mica decat o ploaie ceruta si primita de la Dumnezeu prin rugaciune. Acesti eretici au ratacit din cararea cea dreapta atunci cand au lepadat talcuirea patristica a Cuvantului lui Dumnezeu si au imbratisat talcuirile cele lumesti.

Niciodata un sfant nu a tagaduit existenta minunilor. Dimpotriva, ei sunt cei ce le marturisesc si le propovaduiesc totdeauna. Cei dintai care au tagaduit existenta minunilor sunt intelectualii eretici, cei ce au incercat sa ia locul sfintilor. Astfel au iesit iarasi la iveala vechile erezii ale saducheilor si carturarilor. Nu s-a pomenit nicicand religie fara minuni. Dupa cum paunul nu mai este paun daca i se smulg penele sale cele frumoase, asemenea nici religia nu mai este religie fara lucrarea minunilor.

Crestinismul, noua oranduire a neamului omenesc, a venit la fiinta in chip minunat prin rascumpararea si nasterea cea dintru inaltime. El este pastrat in chip minunat, creste si sporeste in chip minunat si tot chip in minunat ii duce pe credinciosi in slavita si minunata imparatie cereasca, asemenea unui rau navalnic ce vine si trece, revarsandu-se in oceanul ceresc, unde fiecare picatura are un nume si un loc al sau.

Rugaciunea crestinului pentru aproapele este plina de roada. Inca si mai roditoare este rugaciunea preotului, mai bine spus a preotului care se roaga impreuna cu Biserica. Tot crestinul ce are credinta tare si smerenie adanca inaintea lui Dumnezeu poate face minuni. Cand impreuneaza o astfel de rugaciune cu dragostea lor fierbinte, maicile pot dobandi inapoi sanatatea fiilor lor, rugandu-se din inima lui Hristos Dumnezeul nostru si Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Sunt binecunoscute pildele maicilor ce-i pazesc pe fiii lor aflati in locuri indepartate cu postirea, cu rugaciunea si cu milosteniile facute pentru ei. Astfel de maici sunt cu adevarat facatoare de minuni.

Vechiul si Noul Testament sunt izvoare si rauri de fapte minunate. Iata cum a grait Domnul in Noul Testament: Cela ce crede intru Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui (Ioan 7:38).

Desi minunile lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt infricosate si mari, putini sunt acei barbati si acele femei prin care Dumnezeu a savarsit aceste minuni, ei abia putand fi numarati pe degetele de la maini. In vreme ce calendarul Noului Testament este plin pana la revarsare de facatori de minuni. In vreme ce proorocii savarseau minuni pentru a adeveri existenta Unuia Adevaratului Dumnezeu, semnele si minunile Apostolilor adevereau intruparea Fiului lui Dumnezeu, pogorarea lui Dumnezeu si salasluirea Lui in mijlocul oamenilor, precum si implinirea tuturor proorocirilor din Vechiul Testament.

O astfel de proorocire este si aceasta: Si va fi dupa aceasta si voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si vor prooroci fiii vostri si fetele voastre. Si peste slugile, peste slujnicele Mele, in zilele acelea, voi varsa din Duhul Meu si vor prooroci. Si minuni voi face in cer si pe pamant. Si. tot cel ce va chema numele Domnului se va mantui (Ioil 2:28-32). Aceasta proorocire vorbeste in chip deslusit despre crestini. Dupa felul credintei lor, crestinii sunt cu totii, ca fii ai lui Dumnezeu, o minune in istoria lumii.

Dar Dumnezeu nu descopera minunile savarsite de crestini, pazindu-i astfel de pacatul de moarte al mandriei. Un monah athonit zicea despre mandrie: "Dupa cum ciuma este cea mai grea dintre toate bolile aducatoare de moarte, asemenea si mandria este pentru monahi cea mai grea dintre bolile duhovnicesti. Dupa cum ciuma rapune degraba trupul omenesc, tot astfel si mandria rapune sufletul mai iute decat orice alt pacat."

Parintele Rafail ne povesteste despre un alt batran athonit (fie ca vorbeste despre el insusi, fie despre un altul, nu putem sti aceasta) care tamaduia cu rugaciunea toata durerea si toata suferinta oamenilor si dobitoacelor. Cand unii monahi au inceput sa-l laude plini de uimire, el a raspuns taios: "Cand staretul va trimite sa mergeti sa prindeti peste sau cand Dumnezeu imi porunceste sa-mi pun mainile peste cei bolnavi, nu avem de ce sa ne trufim, nici voi, nici eu, de vreme ce ne supunem numai poruncilor." Un adevarat facator de minuni poate fi cunoscut numai dupa o smerenie si o lepadare de sine ca aceasta. El nu se aseamana nicidecum cu Simon Magul, cel ce lucra vraji in cetatea Samariei, uimind norodul si zicand cum ca el ar fi ceva mare (Fapte 8:9).

Toti crestinii lucratori ai minunilor puneau totdeauna faptuirea lor numai pe seama lui Hristos si catusi de putin pe seama lor. Ei au fugit ca de foc de lauda si slava cea pamanteasca. De pilda, atunci cand Sfantul Vitus a fost intrebat de chinuitorii sai: "Cum se face aceasta, Vitus, ca nici vapaia, nici fiarele nu te pot vatama?", el a raspuns: "Aceasta s-a facut prin puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Si focul, si fiarele, tot de mana lui Dumnezeu au fost facute si inaintea Lui se inchina acestea, iar nu a mea.”

Sfintii facatori de minuni au luat pilda de la Insusi Iisus Hristos Domnul, Care a zis: Nu pot sa fac Eu de la Sine-Mi nimic (Ioan 5:30). Si a spus aceasta nu din pricina slabiciunii Sale, ci din iubire pentru Parintele Sau, pe seama Caruia a pus toate faptele si toate graiurile Sale. Cuvintele acestea au fost rostite numai pentru a arata legatura dintre El si Tatal. Cat despre legatura Sa cu oamenii, El a zis: Fara de Mine nu puteti face nimic (Ioan 15:5). Noul neam omenesc, crestinii - facatori de minuni au inteles cu totii aceasta in chip desavarsit. Iata de ce faptele lor le-au pus totdeauna pe seama lui Hristos Celui Atotputernic, si niciodata pe seama lor.

Sunt trei feluri de slujiri, aducatoare de trei fe­luri de bucurii, pe care le savarseste un preot ortodox: propovaduirea Evangheliei, tamaduirea celor bolnavi si a celor indraciti, Sfintele Slujbe (iar aici sunt cuprinse toate slujbele si rugaciunile Bisericii).

Toate cele trei feluri de slujiri sunt nedespartite de facerea de minuni. Slujbele Bisericii sunt minuni.

Oamenii voiesc sa vada minuni. Toti oamenii de pe pamant ravnesc sa vada lucrandu-se minuni. Caci fara ele se socotesc a fi robi firii si stihiilor. O minune este asemenea unei ferestre deschise in adancul temnitei. Minunea adevereste ca se afla Cineva mai tare decat vantul, decat focul, decat potopul, boala si moartea. Minunea este asemenea unei scrisori trimise de Tatal fiilor Sai inchisi in temnita. Cum sa nu se bucure fiii Sai primind o astfel de scrisoare? Sufletele tuturor oamenilor din lume se razvratesc impotriva acelor oameni de stiinta care spun ca legile firii nu pot schimbate, ca si cum ar si exista de la sine o astfel de "lege a firii" de neinchipuit, care sa carmuiasca Universul, ca si cum firea nu ar fi doar un crampei dintr-o randuiala mai inalta a zidirilor. Nicicand nu s-a aratat o sete mai mare de minuni ca in vremurile noastre.

O, voi, preoti ortodocsi, cugetati ziua si noaptea minunile lui Dumnezeu! Cititi in cartea de care va slujiti cel mai adesea: Molitvelnicul, Cartea voastra de Trebuinta. Nu va graieste despre altceva decat numai despre minuni. Caci ce alta sunt rugaciunile de refacere a Sfintelor Taine sau rugaciunile pentru cei bolnavi sau pentru cei indraciti, pentru ploaie, pentru biruinta impotriva vrajmasului sau pentru buna crestere a viilor, livezilor, granelor, semintelor si a primelor roade? Ce alta inseamna binecuvantarea apelor, untdelemnului, a casei noi, a hainelor, fainii si sarii si toate celelalte rugaciuni cuprinse in Molitvelnicul nostru, ce sunt acestea toate decat numai un strigat de rugaciune inaintea Domnului, un strigat de rugaciune pentru faptuirea unei minuni? Prin fiecare rugaciune, noi cerem o minune si in fiecare minune se afla mijlocirea dumnezeiasca.

O, preotilor, daca voi, din nelegiuita frica, nu socotiti slujbele voastre minunate, atunci de buna seama ca ele sunt pentru voi simple "ceremonii", ca si pentru cei necredinciosi. Dar cunoasteti si va aduceti aminte ca cei ce au scris si au adunat laolalta rugaciunile cuprinse in Molitvelnicul vostru socoteau ca fiecare slujba nu este nimic altceva decat o minune. Acestia va vor fi judecatori daca, fereasca Dumnezeu, veti pacatui impotriva lor. Intrebati: "Si daca nu se intampla nicio minune?" Insa singura voastra datorie sa va rugati, restul lasati-l in seama lui Dumnezeu. Minunile nu vin de la voi, ci prin voi. Au fost cand nici Apostolii nu primisera darul facerii de minuni. Iar Hristos le-a spus de ce s-a facut aceasta. Nu dati inapoi cu frica atunci cand doctorii se lauda ca ei pot tamadui mai multi bolnavi decat voi. Nu-i credeti pentru ca nu ar putea face aceasta fara Dumnezeu, fara rugaciunile voastre, fara rugaciunea lor sau fara lacrimile si rugaciunile fierbinti ale rudeniilor celor bolnavi si aflati pe patul mortii.

Iar voi, o, monahilor, cei ce paziti moastele sfintilor, voi nu aveti trebuinta de semne, marturii incredintari, pentru ca voi sunteti cei dintai propovaduitori ai minunilor, ca cei ce le vedeti de fata. Puterea lui Dumnezeu s-a aratat in toate locurile noastre in sfinte, inaintea ochilor vostri si a celor de mai inainte de voi. Multi au ochi, dar nu vad. Mana lui Dumnezeu presara minunile ca margaritarele pe fata intregului pamant. Un orb calca pe margaritare ca pe prundis. Monahul care nu se sileste sa vada nici macar o minune in obstea sa nu este monah, ci un om orb.

In tinuturile cele sfinte ale Balcanilor, in veacurile indepartate, precum si in zilele noastre, preotii si monahii batrani, precum si oamenii cei credinciosi, au vazut faptuindu-se atatea minuni cu rugaciunea, incat minunile au devenit fapte obisnuite, de fiecare zi. Lipsa minunilor era pentru ei un lucru mai vrednic de mirare decat faptuirea lor. Dar in acele vremuri credinta era vie si puternica, frica de Dumnezeu mare, iar rugaciunea izvora din inima. Pe langa toate acestea, nu lipseau postirea, infranarea, milostenia, indurarea, iubirea frateasca, indelunga-rabdare, marturisirea pacatelor, impartasirea cu Sfintele Taine si toate celelalte gatiri folositoare de suflet pentru infricosata Judecata a lui Dumnezeu si pentru Imparatia Cerurilor.

Aduceti-va aminte de minunile Lui, pe care le-a facut (Psalmul 104:5). Asa canta proorocul cel rugator, iar binevestitorul Noului Testament, la sfarsitul istorisirii sale, da marturie despre minunile lui Hristos, zicand: Sunt inca si altele multe cate a facut Iisus, care, de s-ar fi scris cate una, nici in lumea aceasta mi se pare ca n-ar incapea cartile ce s-ar fi scris (Ioan 21:25). Tot astfel am putea spune si noi: ca, daca ar fi sa se astearna in scris, pe rand, toate cate le-a facut Hristos in rastimpul celor nouasprezece veacuri care au trecut, fie El Insusi, fie prin cei credinciosi ai Sai, s-ar acoperi toate stelele de pe taria cerului cu marturiile scrise ale minunilor Sale.

Iubiti frati si surori, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu viu si este pururea Dumnezeu care face minuni. Lui i se cuvine slava si multumirea, puterea si stapanirea. Sa inaltam cantari de lauda si de multumire Dumnezeului Celui in Treime laudat: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

• Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvinte duhovnicesti - Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: