Falsa smerenie

Falsa smerenie Mareste imaginea.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre falsa smerenie.

La noi în mănăstire este cineva care face câteva plecăciuni - aşa, când este într-o toană foarte bună - şi, dacă-l mai zgândări puţin, spune: "Iartă-mă, părinte, că am făcut un gest de smerenie bizantină", adică un gest de smerenie falsă. Sunt unii care mimează smerenia: sunt tăcuţi, cuviincioşi, respectuoşi, dar te lucrează pe la spate. Te vorbesc de rău, te hulesc şi răutatea ascunsă din inima lor alungă prezenţa Mântuitorului, Care zice: "Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29).

E vorba, aici, de o smerenie interioară, plină de sinceritate, de curăţie. Smerenia aceasta, numai a gurii, nu are nici o valoare - dimpotrivă, înjoseşte virtutea smereniei.

In zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne, atunci, cu demnitatea noastră de creştini? Cum să procedăm pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?

Ştiu că este un gând răspândit conform căruia smerenia ar fi o umilinţă netrebnică. Insă Cel care S-a smerit pe Cruce, cu mâinile şi picioarele găurite de cuie şi cu suliţa împunsă în coastă, smerenia cea adevărată, dumnezeiască, îi ajută să învieze din morţi.

Un act de smerenie măruntă (aşa cum mărunţi suntem şi noi), de bună-cuviinţă, de seriozitate, este sinceritatea. Sunt în jurul nostru şi oameni cuviincioşi, oameni smeriţi, oameni înţelepţi, care nu se uită la micimea smereniei, ci la adevărul ei. Adevărul este creator. Smerenia este o mare demnitate sufletească. Dumneavoastră ştiţi, fără să vă mai spun amănunte, că un om mândru, plin de sine, orgolios, se bate cu pumnul în piept, iar ceilalţi nu mai există pentru el. O părere pe care i-o spui nu o primeşte; eu sunt un prost, el e foarte deştept. Pe asemenea oameni nu prea îi aveţi Ia inimă, aşa cred. Sunt şi în familii, sunt şi în universităţi, şi în toate instituţiile astfel de persoane care se supraevaluează. Dar există şi persoane care răspund cuviincios, smerit, în orice împrejurare. Pe cine alegeţi? Eu cred că îl alegeţi pe omul cu bună-cuviinţă. Ai încredere în el, e serios şi tot ce produce el este valoros. Sunt popoare - de pildă, poporul german - care fac nişte lucruri plăcute, totdeauna lăudate, pentru că pun în ele cinste şi conştiinciozitate, nu uşurătate; şi îi preţuim pentru că sunt nişte oameni serioşi şi cinstiţi sufleteşte.

Aşa este omul: când este smerit, este şi sincer, este şi conştiincios, iar ceea ce face el dăinuie. Pe când la oamenii mândri şi lucrul lor e superficial, făcut în grabă şi cu lipsă de vrednicie, de seriozitate. Ei nu cred în nimic, nu cred în Dumnezeu sau, chiar dacă mai cred, se închină de formă. Un om smerit e un om care ţine legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune. Şi Dumnezeu, fiindcă este smerit şi plin de dragoste, îl inspiră pe cel smerit ca în toate să fie, pe cât se poate, deplin. Aceasta însă rămâne pentru fiecare să experimenteze în propria sa viaţă.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi spun că, atunci când ne rugăm, Duhul Sfânt Se roagă în noi. Cum să înţelegem acest lucru?

Să înţelegem cum scrie. în fiecare dintre noi, de la Botez, este împărăţia lui Dumnezeu sălăşluită în inima noastră duhovnicească. Sfântul Apostol Pavel ne întreabă, ca şi cum e un lucru pe care ar trebui să-l ştim fiecare foarte bine: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3, 16). Adică Duhul Sfânt este în noi. Nu numai El, ci şi Sfânta Treime, toată împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Marea liturghie lăuntrică acolo se săvârşeşte. Liturghia din afară este imitaţia celei dinlăuntru şi a celei dumnezeieşti din ceruri. Aşa că Duhul Sfânt din noi Se roagă şi ne şi îndeamnă la rugăciune.

O, de-am înţelege noi acest strigăt şi acest impuls, acest îndemn al Duhului Sfânt din noi! Cât ne cheamă, cât ne îndeamnă, cât ne întăreşte! Să ne rugăm şi sa ţinem legătura cu Dumnezeul părinţilor noştri! Aşadar, Duhul Sfânt Se roagă în noi şi „pentru noi cu suspine negrăite”, după cum ne spune Apostolul neamurilor (Romani 8, 26).

Teoretic, ştim cât este de folositor să fim smeriţi. Cum să facem să simţim acest lucru?

E o problemă foarte grea şi foarte necesară. Părinţii Patericului ne învaţă că smerenia este dumnezeiască şi nu se poate dobândi decât prin lucrare - prin lucrarea poruncilor, prin plinirea acestora.

Dacă vrem să fim smeriţi, să ţinem rânduielile creştine. Când vă întâlniţi acasă cu Noul Testament, citiţi Predica de pe munte a Mântuitorului, care se află în capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia după Matei. Acolo este vorba despre smerenie, e vorba despre post, e vorba despre generozitate, dăruire, e vorba despre păzirea în curăţie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt din noi. Mulţi, începând din tinereţe, îşi pervertesc trupul, dragi tineri şi vârstnici, îşi pervertesc trupul şi au acest răspuns pentru părinţii sau prietenii lor: „Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa!” Ce-i viaţa pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux şi necredinţă. Nu au nevoie de Dumnezeu.

V-am spus ce condiţii ni se cerca să fim smeriţi, dar depinde de fiecare dintre noi să le împlinim. Spune părintele din Pateric: ostenelile trupului contează foarte mult pentru dobândirea smereniei. Adică postul, metaniile, asceza aceasta trupească şi sufletească, păzirea ochilor ca să nu vadă deşertăciunile vieţii, păzirea gurii ca să nu spună vorbe rele - „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”, aşa cum cântăm la slujba de seară. Goliţi-vă, fraţi creştini, inima dumneavoastră de tot ce este rău - ne dăm singuri seama de ceea ce este rău în noi - şi veţi dobândi această linişte sufletească, această odihnă întru Domnul Iisus Hristos! Veţi dobândi această smerenie, cu ajutorul harului dumnezeiesc, cu ajutorul nevoinţelor sufleteşti şi trupeşti!

Sfântul Siluan Athonitul ne spune că noi nu suntem smeriţi şi, de aceea, ne chinuim pe noi înşine şi pe cei care trăiesc împreună cu noi. Vă rugăm să comentaţi această idee.

Sfântul Siluan a scris o carte care circulă mult în lumea creştină. Când am citit-o, am simţit cum m-am luminat. Se găseşte în această carte însăşi esenţa scopului vieţii: a trăi în Duhul lui Dumnezeu. Aşa cum spune el, dacă trăim această smerenie şi această dragoste şi această bunătate la care ne îndeamnă Mântuitorul, noi înşine - fiecare dintre noi - suntem mulţumiţi, plini de viaţă, plini de doriri bune, avem râvnă pentru a munci şi avem relaţii personale cu ceilalţi oameni, întemeiate pe dragoste.

Dacă nu urmăm calea lui Dumnezeu, ne purtăm ca nişte duşmani unii faţă de alţii. Sunt în familiile noastre persoane care, de douăzeci sau treizeci de ani, nu-şi vorbesc, deşi provin din aceeaşi mamă şi din acelaşi tată. Sunt persoane care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit de foarte mulţi ani. Nu se poate ca în asemenea vase de lut, mânjite de toate păcatele, să rodească smerenia sau fapta cea bună. Trebuie întâi curăţit de patimi trupul nostru - acest vas de lut.

Asta suntem noi. Pentru acest lut al nostru facem totul în această viaţă, până şi sacrilegii. Facem totul ca să fie bine întreţinut acest vas de lut din care, într-o bună zi, cedează ceva. Iar acest aparat extraordinar de meşteşugit, alcătuit de Dumnezeu, această maşină unică - mai presus de orice maşină sofisticată din lume - se stinge, se topeşte şi aleargă la ea şobolanii, şerpii şi toate jivinele pământului ca să se hrănească cu ceea ce noi, cu preţul vieţii noastre, am adunat şi am pus în acest cort de lut, în acest trup omenesc.

De aceea, fraţi creştini, nu sunt pentru defăimarea trupului omenesc, pentru că acesta poartă întru el harul lui Dumnezeu, poartă Sfânta Treime. Trupul acesta pe care-l purtăm toată viaţa, pe toate străzile, va învia împreună cu sufletul nostru la Judecata Universală, vor avea împreună o viaţă în veşnicie. Aşa încât trupul nu trebuie urgisit; el are nevoie şi de asceză, dar trebuie să fie şi îngrijit, să fie curat, să fie sănătos.

Aşa să străbatem această viaţă pământească, ţinând seama şi de trup, şi de suflet, însă trupul să fie pe al doilea plan. Când vom muri, trupul va rămâne ţărânei. Sufletul va avea prioritate, el va fi judecat întâi de Dumnezeu, pentru ca, la sfârşitul istoriei, la Judecata de Apoi, să fie judecat şi trupul împreună cu sufletul, primind atunci răspuns şi răsplată pentru toată viaţa noastră şi pentru urmările faptelor noastre.

Risipirea gândurilor este un semn al mândriei? Cel smerit are vreodată gândurile risipite?

Cel smerit are şi el gânduri risipite, după cum spunea Sfântul Agaton: „Sunt om”. Aşa şi noi, suntem oameni şi gândul ne zboară. Dar la acest zbor contribuie foarte mult şi diavolul. Diavolul are un singur gând, extraordinar de important pentru el: să nu ne lase să ne rugăm. Intreaga lui osteneală este pentru a tăia această legătură dintre noi şi Dumnezeu. Atunci e satisfăcut şi de aceea ne împinge la risipirea gândurilor.

Cel smerit, care are permanent în el Duhul lui Dumnezeu, fără îndoială că, atunci când se simte înstrăinat de Dumnezeu, îşi dă seama îndată, se mustră imediat în conştiinţă, oriunde se află, şi cere de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului ajutor ca să depărteze din inima şi din viaţa lui acest nor de gânduri. Are şi el gânduri, ca orice om, dar ia repede măsuri pentru a se elibera de ele. Pe când, în cazul celui mândru, asta-i pâinea lui: gânduri pătimaşe, fel de fel de amintiri, fel de fel de imagini şi, mai ales, imagini din filmele de la televizor, acele filme de după miezul nopţii.

Eu nu am televizor şi nici nu o să am vreodată. Nu vreau aşa ceva şi n-am timp să mă uit. Dar se plâng mulţi, nu numai vârstnici, dar şi tinerii se revoltă împotriva acestor gânduri spurcate, împotriva acestor imagini ticăloase, păcătoase, pe care le aduce televizorul în viaţa lor sufletească. Şi nu le uită. Li se lipeşte de minte câte o imagine spurcată şi nu mai pot scăpa de ea. Parcă au uitat-o, dar când fac rugăciune, chiar când sunt în biserică, în centrul Sfintei Liturghii, le vine această plăcintă - iertaţi-mi cuvântul! -, această imagine urâtă care îi murdăreşte şi îi spurcă pe dinăuntru.

Cel smerit se roagă să-l scape Dumnezeu de aceste risipiri, de această înstrăinare de Tatăl ceresc. Cel mândru se complace în astfel de lucruri. Sfatul meu este să nu se mai complacă în asemenea gânduri ruşinoase. Eu le spun: „Dragă tinere student care ai asemenea imagini spurcate şi te desfătează aceste filme erotice şi parcă ai sta numai lângă ele, aceste imagini sunt ceva ireal, sunt o înşelare, ele aduc multă pagubă sufletească. Gândeşte-te! Sunt tineri căsătoriţi, foarte mulţi, care îşi ating acest scop pe care băiatul sau fata îl urmăresc, acest lucru murdar, într-un fel”. Este bine să se îndepărteze de asemenea năluciri care-l mânjesc şi să se gândească la faptul că, după căsătorie, care este făcută cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vor trăi toată viaţa împreună, bărbat şi femeie.

Totuşi, dacă fericirea omenească ar consta numai în această legătură trupească, nu s-ar întâmpla atâtea divorţuri în lume, atâtea despărţiri şi chiar crime între tinerii care s-au căsătorit. Unde-i „fericirea” după care ai alergat toată viaţa, până la căsătorie? Unde-i ceea ce ţi s-a spus în film, arătându-ţi numai lucruri foarte plăcute şi înfloritoare pe dinafară? Erau nişte minciuni. Adevărata viaţă este atunci când te căsătoreşti, când ai copii, când te rogi, când îţi înveţi copiii să se roage, să postească şi ei, să fie cuviincioşi, sinceri şi prietenoşi cu cei din jur.

Părintele SOFIAN
Fragment din cartea "Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe"

Pe aceeaşi temă

11 Decembrie 2018

Vizualizari: 2646

Voteaza:

Falsa smerenie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

smerenia mandria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE