Rep.: Părinte Vasile, una dintre problemele cu care se confruntă orice părinte este minciuna. Copiii spun minciuni mai mici sau mai mari. Este un fenomen general?

Pr. V. Thermos: Intr-adevăr, nu cred că exagerăm dacă spunem că nu există copil sau om care să nu fi spus minciuni copil fiind. Şi, după cum ştiţi, este una dintre cele mai comune greşeli ale copiilor, mărturisite la spovedanie.

Rep.: Şi noi, părinţii, spunem minciuni, părinte Vasile, dar găsim justificări, că le zicem pentru binele lor, pentru a nu se întâmpla ceva rău, pentru a-i feri de ceva. Nu îngăduim însă minciunile lor şi nu cunoaştem motivele care-i determină să mintă.

Pr. V. Thermos: Ceea ce vom încerca să facem este să înţelegem motivele care-i conduc pe copii la a spune minciuni. Are o mare importanţă înţelegerea acestei realităţi. Şi în alte daţi am accentuat nevoia de a înţelege înainte de a certa sau a pedepsi. De regulă aceasta e valabilă şi pentru minciună, la care părinţii sunt foarte sensibili, şi auzim de multe ori spunându-se: orice pot accepta, dar nu minciuna, minciuna mă scoate din minţi, nu-i permit minciuna, şi altele asemenea. Şi, dacă avem şi o anumită religiozitate, şi o cunoaştere a credinţei noastre, ştim că minciuna este interzisă de una dintre cele zece porunci, fiind situată lângă alte fapte grave ca omorul sau furtul. Inţelegem cât de importantă consideră şi Dumnezeu această abatere. Ne amintim că însuşi Hristos îl numeşte pe diavol tatăl minciunii. Şi zice: Eu sunt adevărul. Şi ne panicăm uşor noi, părinţii, şi zicem: Avem de-a face cu o situaţie necreştină şi nu o putem accepta. Vom încerca să înţelegem cauzele acesteia şi ne vom opri la trei cauze, cele comune, datorită cărora copiii ne spun minciuni. înainte de asta însă permiteţi-mi o clarificare. Să ne referim puţin, pur şi simplu, la unele situaţii în care nu este vorba de minciuni, dar pe care noi ne grăbim să le evaluăm aşa. Vorbim de situaţia copiilor mici, de regulă de vârstă preşcolară, care prezintă în cuvintele lor lucruri care pentru noi par minciuni, dar care în realitate reprezintă fantezia lor. Deoarece imaginaţia celor mici se dezvoltă repede, compun poveşti, umflă unele întâmplări reale cu elemente ireale, putem să-i întrebăm cum a fost la grădiniţă, şi să ne răspundă şi lucruri care nu s-au întâmplat. Asta, deoarece imaginaţia lor s-a dezvoltat foarte mult, şi de multe ori nu au conştiinţa limitei între realitate şi imaginaţie. Această temă presupune de multe ori o cercetare amănunţită, să vedem ce îl face pe copil să-şi folosească în acest fel imaginaţia. Dar trebuie să se înţeleagă că aceasta nu este minciună, nu este făcută conştient pentru evitarea adevărului. Prin urmare ne vom ocupa de minciunile care se spun la vârsta şcolară şi la adolescenţă.

Am spus că ne vom referi la trei motive ale minciunii, care sunt şi cele mai frecvente. Primul este faptul că am dezvoltat o relaţie cu copilul care, pur şi simplu, nu-i permite să spună adevărul. De cele mai multe ori copiii spun minciuni pentru a acoperi fapte, situaţii neplăcute, probleme, stricăciuni făcute de ei. Nu spun niciodată minciuni pentru a ascunde lucruri plăcute. Deseori creăm o asemenea legătură cu copilul, în care el se teme să spună adevărul, ori pentru că ştie că va urma o pedeapsă foarte dură, disproporţionată faţă de ce s-a întâmplat, ori pentru că ştie din experienţă, din alte situaţii similare, că va fi pedepsit înainte de a fi înţeles. Inainte de a pedepsi un copil trebuie să vorbim cu el despre ce s-a întâmplat, din ce motiv s-a purtat aşa, ca să nu existe lipsuri în înţelegerea comportamentului său. Dar, oricare ar fi cauza, copilul şi-a însuşit din propria experienţă mesajul că a spune adevărul depăşeşte putinţele lui. Nu poate suporta consecinţele şi încearcă să se protejeze cu ajutorul minciunii.

Un alt exemplu grăitor: aflăm de la învăţătoare sau de la colegii copilului că ne-a minţit în privinţa temelor pe care le are de făcut pentru şcoală, ne-a spus: nu mai am nimic de făcut. Aici ar trebui să fim mai atenţi dacă nu cumva copilul a minţit din dorinţa de a câştiga timp de joacă sau din lene, care ar fi o explicaţie simplă, dacă nu cumva condiţiile în care învaţă sunt chinuitoare, dacă nu cumva avem şi noi o vină în acest chin. Şi copilul să fi minţit pentru că nu mai suportă situaţia existentă, acest chin. Există multe astfel de momente în viaţa de zi cu zi. Mesajul esenţial pe care vreau să-l transmit în această situaţie este că prima preocupare trebuie să se îndrepte către noi înşine. Ce facem sau ce nu facem noi, de copilul nu poate spune adevărul? Mulţi întreprinzători spun: Ascund de Fisc unele venituri, deoarece statul şi aşa mă fură destul, încerc să mă apăr de asta! Să ne închipuim că ceva similar se petrece şi aici, adică există o cauză care nu-i permite să fie sincer. Aşadar, ar trebui să ne întrebăm foarte des de unde provin minciunile pe care ni le spune, dacă acestea sunt rare sau dacă se întâmplă mai tot timpul; apoi să fim atenţi ce minciună se repetă şi de către care copil, poate chiar de către toţi. In sfârşit, să ne întrebăm de ce, ce se petrece în relaţia noastră cu copiii. De multe ori, vor recunoaşte şi părinţii, suntem mult prea exigenţi faţă de unul dintre copii cu un anume lucru şi cu mult mai permisivi faţă de altul în aceeaşi problemă.

Rep.: Părinte Vasile, uneori un părinte se aliază , cu copilul şi spun amândoi minciuni celuilalt, mai ales pentru a acoperi notele proaste de la şcoală sau vreo purtare urâtă. Aceste minciuni au consecinţe asupra vieţii de familie?

Pr. V. Thermos: Problema e foarte serioasă, pentru că atunci când există un comportament ascuns al părinţilor se şubrezeşte viaţa familiei şi într-un fel se creează o alianţă între unul dintre părinţi şi copil, prin faptul că acesta cunoaşte minciuna pe care nu o cunoaşte celălalt părinte.

Rep.: O justificare e că dacă tatăl află o neregulă ... sau o greşeală a copilului începe să ţipe şi să creeze o atmosferă urâtă.

Pr. V. Thermos: Trebuie să avem în vedere că atunci când situaţia va ieşi la iveală va crea cu adevărat un mare scandal, deoarece părinţii nu au epuizat toate mijloacele pe care le au pentru a se înţelege ca părinţi. De foarte multe ori observ fenomenul că părinţii cred că subiectul s-a rezolvat dacă îl ascund, dacă unul dintre ei se aliază cu copilul, ştiind tot adevărul, pe care celălalt nu îl cunoaşte, ca să nu se înfurie, să nu facă scandal etc. Dar asta se întâmplă deoarece mama are o nevoie psihologică de a se alia cu copilul, şi nu cu soţul ei. Adică există probleme cu înşişi părinţii, în refuzul lor de a se consulta unul cu altul. Dacă s-ar consulta, ar dispărea automat aceste alianţe, deoarece copilul nu simte cu adevărat nevoia de a fi aproape doar de unul dintre părinţi. Are nevoie să-i aibă pe amândoi aproape, în egală măsură, asta e firesc pentru orice co-pil. Şi ambii părinţi să ştie ce se întâmplă şi să hotărască ceea ce e de făcut pe baza principiilor casei. In practică am văzut exprimată această nevoie a unuia din părinţi care îl face pe celălalt să se simtă îndepărtat, el pentru că aşa vrea ea, iar ea pentru că preferă să nu existe certuri şi scene, situaţie care însă evoluează repede către certuri violente, urâte, iar distanţa care se instaurează îl afectează şi pe copil. Este ceea ce avem şi în alte cazuri, părinţi care au probleme ca soţi, dar care se manifestă în felul lor de a reacţiona faţă de copil. Prin urmare, eu aş fi foarte precaut în a zice că asta e o soluţie, pentru că nu ajută deloc în creşterea psihologică normală a copilului ca el să constate că unul dintre părinţi îl înţelege şi-l apără, iar celălalt nu. Incet-încet situaţia se va schimba, nu peste noapte, dar se poate schimba prin comunicarea unui părinte cu celălalt, punând înţelegere în relaţia lor. Şi, dacă ştie mai multe lucruri despre copil, părintele care este mai aproape de el ar putea să-l înştiinţeze şi pe celălalt, să-l ajute să-l înţeleagă pe copil mai bine, să-l cunoască în personalitatea sa şi împreună să abordeze problema, fără ca unul să-l submineze pe celălalt, dar şi fără să-l ţină departe, lipsindu-l pe copil de grija lui. Se întâmplă deseori ca unul din părinţi să ţină un copil ca al lui şi să-l lipsească de celălalt părinte, şi de multe ori să împartă copiii, unul al meu, altul al tău. Intr-o situaţie normală minciunile devin inutile, deoarece există transparenţă, ambii părinţi fiind dispuşi să înţeleagă copilul şi să discute orice temă cu el.

Rep.: Adică legătura proastă dintre părinţi are mare influenţă asupra copilului! Cred că ceea ce ne spuneţi trebuie să ne preocupe. Uneori relaţiile dintre noi, ca pereche, nu sunt tocmai bune, şi de aici apar multe probleme. Aţi spus că una dintre cauzele pentru care copilul spune minciuni poate fi şi această proastă relaţie dintre noi, părinţii...

Pr. V. Thermos: Apare un prilej de a ne îndepărta unul de altul, noi, soţii, lucru pe care-l dorim de mai înainte. Deoarece nu suntem satisfăcuţi de relaţie, căutăm un mod de a ne îndepărta, şi pretextul e copilul. Şi zicem că facem asta pentru binele copilului, fiindcă altfel va mânca bătaie de la tatăl lui...

Rep.: Ca şi în cazul în care ambii părinţi spun minciuni ca să-l justifice pe copil la şcoală?

Pr. V. Thermos: Acum, în situaţia asta, care este tot o temă importantă, copilul primeşte mesajul despre ce principii au părinţii lui şi despre cât de elastică este conştiinţa lor. Nu te îngrijora, copile, nu-i nimic că te-ai sculat târziu şi nu ajungi la şcoală, luăm scutire de la doctor. N-are nimic că nu ţi-ai făcut tema, îi spun eu învăţătoarei că ţi-a fost rău ieri. Multe cauze se află aici, în conştiinţa noastră laxă, elastică, în superprotecţia faţă de copii, pe care sub nici un chip nu vrem să-i confruntăm cu consecinţele faptelor lor, şi astfel să-i facem responsabili. Oricum, rezultatul final este că copiii au înclinaţia de a acţiona în toate prin imitarea şi identificarea lor cu părinţii.

Dacă minciuna este ceva neimportant pentru părinţi, este foarte probabil să devină ceva neimportant şi pentru copii. Sau mai este un fel de minciună, care nu are legătură cu copiii, dar pe care copilul o percepe ca atare: cazul în care părintele răspunde la telefon şi spune despre celălalt soţ că nu este acum acasă, sunaţi mai târziu, în timp ce el este acasă, sau va spune minciuni la telefon legate de serviciul său, sau se eschivează prin minciună, şi toate astea sunt auzite de copil. Copilul le aude, le vede, trăieşte în această atmosferă, îşi vede părintele foarte exigent cu minciunile lui de copil, dar în acelaşi timp minţind el însuşi foarte des. Imitarea şi identificarea sunt realităţi importante. Minciunile copiilor nu trebuie ignorate şi ne putem preocupa serios de ele atunci când noi le-am eliminat deplin din comportament şi când suntem absolut siguri că ei nu au preluat minciuna de la noi. Altfel, ar trebui să începem de la noi înşine şi să vedem care e legătura noastră cu adevărul, şi să nu ne apărăm singuri zicând că noi avem destule motive de a minţi, că ar fi o problemă serioasă de muncă sau că e spre binele altcuiva. In ochii copiilor, toate minciunile sunt serioase, nu pot exista minciuni în glumă sau pentru distracţie. Se minte din motive serioase. Atunci când copilul se păzeşte prin minciună de o reacţie sau de o pedeapsă severă sau nedreaptă, acest motiv este foarte serios. Trebuie să-şi protejeze starea sufletească, de multe ori şi trupul, de cele ce ar putea urma. Prin analogie, aceleaşi lucruri care sunt valabile în lumea adulţilor sunt valabile şi în lumea copiilor. E important ca acestea să fie eliminate din viaţa copiilor, de aceea trebuie găsite mijloacele prin care copilul să asculte.

Rep.: Părinte Vasile, şi la vârsta adolescenţei copiii spun minciuni. Mulţi părinţi se plâng: „până acum toate erau bune, ne înţelegeam foarte bine şi, dintr-odată, s-a petrecut ceva, copilul a început să spună minciuni, şi nu pricepem din ce cauză. De ce să spună minciuni când ştie că nu-l pedepsim, că fapta lui nu are consecinţe, oricum nu pedepse imediate, atunci de ce minte"?

Pr. V. Thermos: Aţi descris exact a treia cauză, din cele mai frecvente trei cauze ale minciunii. Le reamintesc pe celelalte două descrise deja: prima este legată de relaţia dintre părinţi şi copii care predispune la minciună, copilul minţind de frica pedepsei; a doua este imitarea părinţilor care spun minciuni, ori în cadrul familiei, ori în afara ei. Şi trecem acum la a treia cauză, pe care aţi descris-o perfect, când părinţii se plâng că relaţia lor cu copiii, ireproşabilă până de curând, s-a schimbat, şi că observă apariţia minciunii. Asta se petrece de regulă la începutul adolescenţei şi merită efortul de a-i cerceta cauzele. Cauzele se găsesc în schimbările pe care le suferă copilul la această vârstă, una dintre ele fiind aceea că adolescentul caută să-şi definească personalitatea, începe să ia distanţă faţă de părinţi, să se autonomizeze, să definească cine e el în relaţia cu părinţii, că nu mai e cel care face tot ce vor aceştia.

Indepărtarea şi obţinerea autonomiei se va desfăşura gradual, pe o perioadă destul de lungă de timp, nefiind o procedură simplă. Este de multe ori dificilă şi dureroasă. Iar atunci când între adolescent şi părinţi exista o relaţie foarte strânsă, în care-şi spuneau toate, această dorinţă de autonomie are ca rezultat şi dorinţa de a contura o zonă personală, proprie. O numim metaforic zonă, deşi de multe ori se realizează şi ca nevoie de spaţiu separat, atunci când adolescentul se retrage în camera sa pentru mai multă vre-me, lucru care este firesc şi pe care trebuie să-l înţelegem. Adolescentul solicită deci un spaţiu identitar, psihologic, care este doar al lui, în care nu intervine ochiul supervizor al părintelui. Aceasta este o nevoie absolut firească şi morală, se încadrează în demersul spre independenţă. Problema este că noi ne-am obişnuit prost, ca să zicem aşa, într-o relaţie foarte strânsă cu copilul, în care acesta ne povestea toate, iar acum ne supărăm dacă el începe să se îndepărteze sau să păstreze sub tăcere anumite laturi ale vieţii sale. Dacă înţelegem această nevoie a copilului, problema se poate rezolva uşor. Adică îi vom respecta nevoia sa şi atunci încetează şi minciuna, dacă noi eliberăm - progresiv şi rămânând de partea lui, dar cu mai mult discernământ - această zonă psihologică necesară lui. Problema apare dacă nu considerăm firească această nevoie a copilului, şi ori o interpretăm în mod egoist, şi ne simţim răniţi că el nu mai are încredere în noi, că ne-a îndepărtat ca părinţi şi, mai rău, avem şi o atitudine răzbunătoare, ori nu putem accepta că el devine din ce în ce mai puţin dependent de noi.

Vasilios Thermos Pr.

Sfaturi pentru o crestere sanatoasa a copiilor, Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfaturi pentru o crestere sanatoasa a copiilor"

 

• Ce minciuni mai spunem azi?
  Publicat in : Religie