„Fericiţi suntem, Israele, că cele ce-I plac lui Dumnezeu ni s-au arătat. Veseleşte-te, poporul meu" (Bar 4, 4-5). Şi dacă luăm în considerare faptul că noi creştinii suntem cu mult mai mult dăruiţi de Domnul decât au fost prorocii şi drepţii Vechiului Testament, atunci şi noi trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră."

Domnul însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi proroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit" (Mt 13, 16-17). Iar Sfântul Apostol Petru spunea despre profeţi şi despre lucrurile care le-au fost lor descoperite „că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri care vi s-au vestit vouă acum prin cei ce-ntru Duhul Sfânt trimis din cer v-au propovăduit Evanghelia - cele spre care şi îngerii doresc să privească" (1 Ptr 1,12).

Iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către efeseni scria despre „priceperea sa în taina lui Hristos, care-n alte generaţii nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor aşa cum întru Duhul li s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţilor" (cf. Ef 3, 4-5), şi continuă spunându-le că lui i s-a dat „harul acesta de a le binevesti neamurilor bogăţia cea de nepătruns a lui Hristos şi tuturor luminat să le arăt care este economia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu" (3,8-9). Atât de înfricoşătoare, atât de adâncă e această taină, că „înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri, potrivit cu planul cel din veci pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru, Cel întru Care, prin credinţa în El, cu încredere avem îndrăznire şi cale deschisă [spre Dumnezeu]" (3,10-12).

In zilele noastre mistica necreştină îi atrage pe mulţi din cei dezamăgiţi de banalitatea şi vidul existenţei contemporane. Ei ignoră însă adevărata esenţă a creştinismului. Creştinismul implică su-ferinţă; dar prin suferinţă pătrundem în tainele fiinţei. Suferinţa face cu putinţă înţelegerea uma-nităţii şi libertăţii noastre. în vremuri de restrişte, creştinul îşi aduce aminte că „toată făptura suspină laolaltă şi suferă-n durerile naşterii" (Rm 8, 22) Îşi mintea sa e conştientă că aceeaşi viaţă curge prin noi toţi.

Extinderea dimensiunilor conştiinţei noastre ne înrudeşte cu milioane semeni ai noştri risipiţi pe toată faţa pământului. O recunoaştere sporită a suferinţei umane face să se iască o intensă rugăciune ce transferă toate ilucrurile pe tărâmul spiritului.

Am citit odată într-un ziar o relatare despre un inginer care, testând un motor cu reacţie, a intrat din neatenţie în curentul de aer produs de motor, curent care l-a prins şi l-a înălţat departe de sol. Văzând ceea ce s-a întâmplat, asistentul său s-a grăbit să oprească motorul. Atunci însă inginerul a căzut la pământ mort. Ceva asemănător se întâmplă şi cu omul de rugăciune: după ce a fost prins într-o sferă mai înaltă, el se întoarce la pământ „mort" faţă de multe lucruri ce ţin de lumea aceasta. O nouă viaţă plină de lumină s-a arătat în el, iar acum distracţiile copilăreşti ce preocupă pe marea majoritate a oamenilor încetează de a mai prezenta vreun interes sau vreo atracţie pentru el. Dacă ne măsurăm calitatea vieţii nu prin suma senzaţiilor psihofîzice plăcute, ci prin extensiunea conştiinţei pe care o avem cu privire la realităţile universului, şi mai cu seamă, la Adevărul Dintâi şi Cel de pe Urmă, atunci vom înţelege ce anume stă în spatele cuvintelor lui Hristos: „Pacea Mea v-o dau", spuse ucenicilor cu câteva ore înaintea morţii Sale pe cruce. Esenţa păcii lui Hristos stă în cunoaşterea desăvârşită pe care o avea despre Tatăl. Tot aşa se întâmplă şi cu noi: dacă cunoaştem Adevărul Veşnic, toate chinurile acestei vieţi vor fi îndepărtate la perife-ria existenţei noastre, în timp ce lumina vieţii ce purcede din Tatăl va domni înăuntrul nostru.

Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră" (1 In 5, 4).

Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei rouă mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă. Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoşător, încât suntem paralizaţi de spaimă, aceeaşi lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înşine la osânda veşnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-odată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălţimi. Când suntem copleşiţi de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe nişte fii în casa Tatălui.

Cum trebuie explicate aceste stări contrastante? De ce osândirea noastră de sine ne îndreaptă îna-intea lui Dumnezeu? Nu oare pentru că în această osândire de sine există un adevăr şi astfel Duhul Adevărului îşi găseşte în noi loc pentru El?

Chiar şi un contact îndepărtat cu Divinul eliberează sufletul de toate patimile, inclusiv de invidie, acel vlăstar pervers al mândriei. Omului care stăruie într-o părere smerită despre sine însuşi i se va da o cunoaştere tot mai mare privitoare la tainele lumii viitoare. El va fi izbăvit de puterea morţii. Unit prin rugăciune cu Hristos, el îşi dă temple lucruri înalte şi până atunci necunoscute, în adâncurile conştiinţei noastre, sesizăm Adevărul lipsit de obârşii şi Duhul dă mărturie de nemurirea noastră. Astfel, viziunea înfricoşătoare a întunericului şi morţii de la început se preschimbă într-o viziune a luminii şi vieţii nestricăcioase.

Atingerea iubirii dumnezeieşti în inima noastră este primul contact cu marginea cerească a abisului. Eliberată de puterea morţii, mintea noastră nu mai tremură în faţa morţii. însă dragostea care ne pătrunde în suflet nu este lipsită de un alt fel de teamă - teama de a fi rănit cumva pe vreun semen, şi mai mult încă, de a fi întristat Duhul Sfânt printr-o pornire a inimii, printr-un gând sau cuvânt. Numai printr-o măsură încă şi mai copleşitoare a harului arătată în iubirea de vrăjmaşi devine mintea noastră înrudită cu Dumnezeu, însă chiar şi cu o astfel de iubire putem avea greutăţi cu oamenii, întrucât însăşi prezenţa lucrării dumnezeieşti înăuntrul nostru într-un mod atât de ciudat provoacă ostilitate în cei ce nu-L iubesc pe Dumnezeu. Nu există conflict mai adânc, mai tragic decât conflictul dintre lumea noastră şi Hristos.

Cei care nu s-au născut din nou de Sus nu-i vor înţelege niciodată pe cei renăscuţi. Nimic de-osebit nu pare să existe în creştini; adeseori ei pot părea morbizi sau ipocriţi. Sufletul renăscut e mai sensibil la toate fenomenele spirituale - mai adânc rănit de tot ceea ce este potrivnic iubirii dumnezeieşti: de defăimare, violenţă, crimă etc. Pe lângă acestea, o atitudine răbdătoare faţă de toate încercările face sufletul renăscut încă şi mai în stare de a simţi „înţelepciunea cea de Sus" (Jac 3, 17). Intr-un loc ascuns înăuntrul său, el găseşte un „izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică" (In 4, 14). Rugăciunea e ca o mână puternică ce se ţine cu tărie de haina lui Dumnezeu tot timpul şi în tot locul: în zarva mulţimii, în clipele plăcute de odihnă, în răgazurile de singurătate.

La început, lupta pentru rugăciune pare a întrece puterile noastre dar, dacă stăruie, sufletul va fi în stare să cuprindă înăuntrul său, în acelaşi timp, întristarea şi bucuria, disperarea şi speranţa. Nu mai există o alternanţă între exaltare şi deprimare, întrucât toate stările sunt concentrate într-una singură. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu sufletul dobândeşte o adâncă pace.

Ciudate sunt căile Domnului. Prin el însuşi omul nu le poate descoperi. Prin arătarea Sa, Dumnezeu ne-a revelat strania cale ce duce spre izbăvirea veşnică. Ne-a dat un exemplu în toate lucrurile. Ne-a învăţat felul în care lucrează în noi Duhul Sfânt. Ne-a umplut de lumină nepieritoare fără de care nu există cunoaştere adevărată nicăieri, nici mântuire pentru nimeni. De la El am învăţate despre posibilităţile nelimitate deschise celor ce au fost creaţi după chipul Său. Dumnezeule şi Tată fără de început, Cel binecuvântat în veci, Care ne-ai descoperit nouă taina căii mântuirii Tale, înnoieşte firea noastră, prin sălăşluirea în noi a Cuvântului Tău, si fă-ne temple ale Duhului Tău Sfânt, ca totdeauna fiind păziţi de Tine să Te slăvim după cuviinţă, acum şi pururea!

Arhimandritul Sofronie
Rugaciunea - experienta Vietii Vesnice

Cumpara cartea "Rugaciunea - experienta Vietii Vesnice"

 

• Ce-nseamna fericirea?
  Publicat in : Religie
• Virgiliu Gheorghe: "Divertismentul nu aduce fericirea, dar poate cauza depresia”
  Publicat in : Interviuri
• Norocul si fericirea, religia superstitiosilor
  Publicat in : Editoriale
• Cum sa pastram fericirea familiala
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti