Studiind cineva cultura bizantină, adică teologia, textele biblice şi patristice, monumentele liturgice, toate formele de artă, ethosul membrilor Bisericii şi al cetăţii, chiar şi rezultatele din domeniul organizatoric, din diplomaţie, din arta războiului şi din ştiinţe, este impresionat, încă de la început, de prezenţa unui impunător bun gust. Nu ţine de prezenta lucrare să examinez în ce măsură, şi cum, se leagă acest bun gust de rădăcinile elenistice şi de oricare altele orientale. De altfel până astăzi s-au făcut numeroase studii minunate şi s-au clarificat multe lucruri. Dar ceea ce se impune să reamintesc aici este faptul că asumarea acestor rădăcini nu constituie în nici un caz o imitaţie. Este vorba despre o continuare cu îndrăzneţe reuşite creatoare. De altfel aceasta este caracteristică pentru orice curs al unei culturi în mişcare. Când există rigiditate în această mişcare, în funcţie şi de gradul bolii, atunci stăpâneşte frica în faţa influenţelor altor culturi şi, pe de altă parte, războiul împotriva tradiţiei - deoarece, după cei autointitulaţi progresiştii, aşa cum se întâmplă astăzi la noi (Este vorba de climatul civilizaţiei şi al culturii din Grecia contemporană - n.tr.), tradiţia se face vinovată de orice incapacitate a noastră - şi controversa pitorească ce caută identitatea pierdută! Toate acestea preocupă desigur pe intelectuali. Poporul - în rândul lui se socotesc şi oamenii învăţaţi - continuă într-un fel sau altul şi pe cât este posibil parcursul lui creator. Personal, identific de multe ori o teologie mult mai înaltă şi mult mai matură, chiar şi ca o continuare a tradiţiei, în operele poeţilor, romancierilor, muzicienilor etc. decât în studiile teologice şi în operele intelectualilor. Consider această paranteză necesară, deoarece vreau să susţin că această frumoasă cultură bizantină nu a încetat să trăiască între membrii Bisericii Ortodoxe, - iar aceasta e dator cineva s-o arate cu responsabilitate - chiar şi în rândul unor cetăţeni care dintr-un motiv sau altul aparţin unor comunităţi religioase diferite sau tacit nu aparţin nici uneia!

Nu este deloc întâmplător faptul că foarte mulţi Sfinţi Părinţi teologi au fost poeţi şi muzicieni, precum Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Damaschinul şi atâţia alţii; sau oameni de cultură, savanţi sau artişti, cărora le era mai mult decât familiară atmosfera teologică a timpului lor. Şi dacă s-ar face o lectură în grabă a textelor patristice, liturgice şi a sinaxarelor, s-ar percepe imediat categoriile estetice, prin care sunt formulate înţelesuri teoretice şi practice. Vocabular îngrijit şi impunător, imagini puternice în toate genurile literare se adresează nu numai funcţiilor intelectuale ale omului, ci şi simţurilor emoţionale, încât să sensibilizeze existenţa. Merită, de asemenea să fie semnalat faptul că cuvântul şi imaginile textelor de mai sus constituie continuarea organică a cuvântului biblic şi a imaginilor biblice. De regulă, în multe cazuri, expresiile biblice sunt neschimbate, şi demn de admirat în această situaţie este faptul că textele acestea, printr-o sinteză creatoare şi prin oricare din completările provenite din literatura necreştină, apar extrem de originale, de o rară poezie şi frumuseţe, cu un bogat conţinut de sensuri, articulate, de regulă, într-un mod foarte simplu. Intr-adevăr, constituie o continuare organică a textelor biblice. De altfel, şi textele biblice înseşi au asemenea virtuţi şi o incalculabilă însemnătate filologică. Foarte multe dintre acestea se caracterizează printr-o neasemuită frumuseţe poetică. Nu este vorba doar de Cântarea cântărilor şi Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul.

Dumnezeu şi împărăţia lui Dumnezeu sunt frumuseţe şi lumină. Slavă, lumină, mişcare, energii, puteri, har, toate sunt înfăţişate prin cuvânt şi imagine, prin învăţătură şi mit, prin mişcare şi lucrare. Şi toate acestea fac într-un mod original şi probabil unic să se întâlnească adevărul şi frumosul. Această lume a neasemuitului bun-gust, o vedem cu cea mai elementară înţelepciune cum se revarsă şi străluceşte într-un torent al luminii în celebra artă bizantină. Şi într-aceasta se întâlnesc laolaltă adevărul şi frumosul. Este ceva rar între cuceririle culturii întregii umanităţi. Sfântul Grigorie Palama vorbind despre energia dătătoare de fiinţă, dătătoare de viaţă, dătătoare de raţiune şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, spune, în final, că această energie dătătoare de lumină şi creatoare în zidire, în istorie şi în veacurile fără de sfârşit, este făcătoare de frumuseţe. Dumnezeu este Frumosul iar creaturile sunt capodopere teomorfe dar create, astfel încât să reclame o cizelare răbdătoare şi progresivă, din moment ce, totdeauna, din cauza creării din nefiinţă a tuturor, există şi primejdia transformării nimicnicitoare.

Chiar şi atunci când lucrurile merg spre stricăciunea deznădăjduitoare şi spre moarte, energia dumnezeiască vindecătoare şi dătătoare de frumuseţe înfrumuseţează existenţele chinuite, care în acest mod pot găsi vindecarea, adevărul şi frumuseţea.

Astfel se explică cel mai bine opţiunea pentru termenul eros, pe care Părinţii asceţii şi teologi şi l-au împropriat foarte repede şi l-au identificat cu agape. Opţiunea nu este întâmplătoare. Mai întâi este vorba de uimitoarea putere de adaptare a teologiei. Apoi, ca termen tehnic eros, din cauza istoriei şi a originii lui filosofice, cuprinde în sine o evidentă putere propulsoare şi evolutivă. Insă, dincolo de acestea, termenul eros, şi prin vibraţia emoţională pe care o produce, înfăţişează convingător latura estetică a tainei mântuirii şi a desăvârşirii, revelând frumuseţea, strălucirea şi transfigurarea dătătoare de lumină. Oricine citeşte textele Sfântului Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Ioan Scărarul, ale Sfântului Simon Noul Teolog şi ale altora, are impresia că prin fermecătorul vehicul al Banchetului lui Platon este purtat în frumuseţea pururea mişcătoare a împărăţia lui Dumnezeu, radical diferită însă în relaţie cu împărăţia platonică a ideilor-arhetipuri şi a binelui. Prin urmare, erosul ekstatic dumnezeiesc, care face să se mişte extensiv Dumnezeu şi creaturile, nu în lumea de dincolo, ci în creaţie, în istorie şi veacurile nesfârşite. Ca termen tehnic, nu ţinteşte să arate nimic altceva decât o descriere vie a mişcărilor acestei taine. Nu implică nici un risc de a produce vreo elenizare sau vreo evadare din etică şi din istorie! Totuşi, şi în timpul Sfântului Dionisie Areopagitul au existat asemenea conştiinţe înfricoşate şi critici neîndurători şi exclusivişti, de aceea, încă de la început, acesta se grăbeşte să liniştească cititorii să nu se sperie de folosirea cuvântului eros. In orice caz, ca să nu se sperie cineva de acest termen şi pentru a înţelege despre ce este vorba, este necesar să aibă o sensibilitate dezvoltată, încât să fie emoţionat de frumosul dumnezeiesc, de dumnezeiasca slavă şi de dumnezeiasca lumină. Se mai întâmplă şi această ciudăţenie: teologi şi intelectuali de formaţie antică au suprimat în gândirea şi în scrierile lor elementul estetic din teologia şi filosofia bizantină, astfel încât teologii îl consideră contrar şi profanator faţă de spiritualitatea ortodoxă, iar intelectualii la rândul lor cred în mod simplist că este un element păgân, care nu are nici o legătură organică şi esenţială cu conţinutul teologiei. In ambele situaţii, într-un fel sau altul, oricine posedă o gândire justă sesizează aici un moralism disimulat şi o nuanţă ideologică plină de prejudecăţi. Rezultatul este întotdeauna acelaşi.

Cu toate acestea, chiar şi autorii sinaxarelor nu ezită deloc, ci urmează o linie unitară atunci când descriu înfăţişarea şi personalitatea martirilor, în special: „Martirii şi asceţii strălucesc cu frumuseţea sufletului şi cu frumuseţea trupului".

Astfel se poate observa că, în teologie şi în artă, elementul estetic este asociat cu lucrarea terapeutică a energiilor mântuitoare, care dăltuiesc nestricăciunea şi desăvârşirea. Prin urmare, acest element al frumuseţii se leagă în mod fundamental cu adevărul şi cu bunătatea. Nestricăciunea, mişcarea progresivă şi desăvârşirea nu e posibil să fie înţelese ca având legătură cu urâţenia, stricăciunea şi moartea. Lumina aurie a artei bizantine, energiile necreate luminătoare, strălucirile, transfigurarea de pe Tabor, vederea luminii dumnezeieşti de prooroci, de apostoli şi de sfinţi mişcă neîncetat şi modelator opera restaurării întregii creaţii şi a istoriei. Mântuirea ca eveniment, nu poate fi separată de devenirea care înfrumuseţează şi fericeşte toate, le înnoieşte şi le aşează pe o cale a neîncetatei mişcări, a frumuseţii fără sfârşit şi a cunoaşterii adevărate. Deprinderea contemplativă şi deprinderea făptuitoare se manifestă în una şi aceeaşi mişcare, care în final, prin ritmul unei deveniri progresive, modelează şi înfrumuseţează opera creaţiei251. Şi toate acestea, ca să nu creadă cineva că e vorba despre fantezii, sunt realizate în comunitatea concretă a cuvântului, a Sfintelor Taine şi în făptuirea de zi cu zi a celor iniţiaţi în opera mântuirii, care „văd lumina cea adevărată". Sfinţenia înseamnă contemplaţie şi făptuire în sensul propriu al cuvântului, prin urmare adevărul şi bunătatea nu se exprimă simplu în idei, ci într-o comunitate istorică de viaţă. Sfinţenie, intelect, făptuire, cuvânt se manifestă laolaltă cu frumuseţe şi lumină într-un trup viu, cu manifestări concrete şi palpabile, care constituie viaţa Bisericii însăşi. Pe scurt: deoarece toate acestea sunt lucruri concrete şi vii, pentru aceasta sunt organic legate cu frumosul şi lumina. Trei Lumini este Dumnezeul treimic, iar creaturile care participă la El devin existenţe cu chip de lumină (fotomorfe). De aceea restaurarea omului, după căderea prin păcatul strămoşesc şi a păcatelor ulterioare este refacerea frumuseţii iniţiale. Şi să nu uităm că acest frumos este restaurat prin slava şi lumina învierii, cel mai important element din teologia şi din viaţa Bisericii Ortodoxe. Oricine contemplă, de exemplu, Coborârea lui Hristos la iad, de la Mănăstirea Choras (Patria celor vii), poate una dintre cele mai frumoase fresce ale artei bizantine, şopteşte spontan, cu bucurie, cuvintele: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt; să prăznuiască, dar, toată făptura învierea lui Hristos, întru care ea s-a întărit".

NlKOLAOS A. MATSOUKAS

ISTORIA FILOSOFIEI BIZANTINE, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "Istoria filosofiei bizantine"

 

• Lumina divina in Noul Testament
  Publicat in : Dogma
• Lumina dumnezeiasca in teologia Sfantului Grigorie Palama
  Publicat in : Sfantul Grigorie Palama
• Tesatoarea de lumina deschide ferestre spre Ierihon
  Publicat in : Interviuri
• Lumina de la Ierusalim
  Publicat in : Sfintele Pasti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: