Lumina divina in Noul Testament
Daca Scriptura Vechiului Testament arata dintru inceput cum lumina dumnezeiasca este mediu al Creatiei, Evanghelia, in versiunea Aposolului Ioan, debuteaza cu o alta marturie despre lumina, despre Lumina cea vesnica a lui Dumnezeu-Cuvantul, "Lumina cea adevarata" (Ioan 1, 9), "mai adevarata" decat lumina astrilor ceresti, caci este Dumnezeu insusi care S-a aratat in lume prin Fiul Sau.
Dumnezeu S-a apropiat in gradul cel mai mare de om, facandu-Se la fel ca noi, "S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14).
Din textele scripturistice citate desprindem doua sensuri ale luminii: lumina ca sursa si ceea ce este luminat, doi poli care se implica unul pe celalalt.
Exista o lumina fizica, naturala, si alta supranaturala, cea a lui Dumnezeu. Amandoua stralucesc, isi trimit lumina in afara lor. Si care este mai importanta decat toate cauzele daca nu Cauza prima, Dumnezeu de la care pornesc toate?
Dumnezeu Se descopera, in Noul Testament, drept lumina pura; spirituala, "in care nu este nici un intuneric" (I Ioan 1, 5). Am putea numi Noul Testament revelatia lui Dumnezeu-Lumina. Cuvantul "revelatie implica deja pe cel de "lumina", fiindca revelatia inseamna aratare, descoperire, si orice aratare se produce in lumina. Noul Testament, ca Legamant facut de Dumnezeu cu oamenii prin Fiul Sau, este Revelatia desavarsita. Tocmai de aceea, era normal ca unul din atributele prototip ale lui Dumnezeu sa fie lumina.
Chiar daca omul s-a supus pacatului indepartandu-se de Dumnezeu, adica de lumina, aceasta nu L-a impiedicat pe Creator, ca Unul care lumineaza si raspandeste intunericul (Ioan 1, 5), sa se apropie de faptura Sa si sa o lumineze cu lumina dumnezeiasca. Iar lumina aceasta o primeste umanitatea prin Iisus Hristos. El este "lumina lumii" (Ioan 8, 12) pentru ca de la El porneste Viata si catre El se gaseste sensul lumii. "Hristos aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata... Si El este Viata pentru ca este Adevar si e adevar pentru ca e Fiul Tatalui". Hristos ne pune in comuniune cu celelalte Persoane dumnezeiesti, cu Tatal si cu Duhul, prin El se realizeaza acest paradox ce depaseste puterea noastra de intelegere: vazandu-L pe El il vedem pe Cel nevazut "pe care nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1, 18).
De foarte multe ori soarele, ca luminator al lumii fizice este luat drept simbol si termen de comparatie pentru lumina dumnezeiasca. Omul are nevoie de exemple pe masura capacitatii sale de intelegere. Cele suprafiresti ori sunt numite prin comparatie (catafatic), ori prin negatie (apofatic) sau prin experienta cea mai presus de cuvant (mistica). Lumina aratarii lui Dumnezeu in scrierile Noului Testament este una solara, al carei chip il poarta soarele, cea mai puternica sursa de lumina pentru oameni: "Si S-a schimbat la fata, inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele" (Matei 17, 2); "Atunci cei drepti vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor" (Matei 13, 43); "Am vazut, o, rege, la amiaza, in calea mea, o lumina din cer mai puternica decat stralucirea soarelui" (Fapte 26, 13)16. Alte simboluri luate pentru a exprima lumina dumnezeiasca sunt: fulgerul (Fapte 9, 3; 22, 6), zapada (Marcu 9, 3), norul luminos (Matei 17, 5), focul (limbi de foc - Fapte 2, 3; faclii - Apoc. 4, 5).
Doxa din Septuaginta este preluat si de Noul Testament, ori de cate ori Dumnezeu intra in legatura cu omul. Cu diferenta insa ca acum, aceasta slava nu mai vine prin intermediari, ci ea lumineaza direct de la Dumnezeu. Dumnezeul slavei nu se mai adreseaza cu "Asculta, Israile" ci cu "Deschide-ti ochii si vezi". Hristos isi comunica slava prin fapta si prin cuvant (Luca 21, 19). Lumina faptelor, care se vede, se impleteste cu lumina cuvintelor, care se aude. El este Logosul Tatalui si, de aceea cuvintele Lui poarta pecetea dumnezeiestii puteri, ele marturisesc despre Dumnezeu si sunt cale catre El. Dar vederea este mai mare decat cuvantul. Insesi cuvintele lui Hristos provin din vedere: "Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu" (Ioan 8, 38) si, cand crede de cuviinta, El dezvaluie "cele vazute la Tatal" in mod direct, fara haina cuvintelor. Aceasta este Lumina dumnezeirii, stralucirea si slava Sa cereasca, neumbrita de smerenia trupului si a simbolurilor, este slava pe care o are din vesnicie ca Dumnezeu si pe care au vazut-o cei trei Apostoli pe Muntele Tabor. Momentul Schimbarii Domnului la fata, al aratarii prin fata omeneasca a slavei divine, este punctul central al Revelatiei lui Dumnezeu in lumina, el plineste si da sens tuturor semnificatiilor luminii aratate pana acum. Se cuvine deci o exegeza mai larga a lui.
Luand pe Petru, Iacov si Ioan, Hristos "S-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina. Si iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El. Si, raspunzand, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una. Vorbind el inca, iata un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultati-L». Si, auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte" (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).
Pentru a arata invierea inainte de inviere, Mantuitorul, in fata asa-zisei elite a Apostolilor, Petru, Iacov si Ioan, Si-a descoperit slava Sa cea vesnica, pe care I-a dat-o Tatal mai inainte de a fi lumea (Ioan 17, 5). Daca pana acum se vedea intai Omul si apoi Dumnezeul din persoana Lui, pe munte s-a petrecut contrariul.
Pe Tabor are loc o pregustare a invierii si a Celei de-a doua veniri a Mantuitorului, caci "Fiul Omului Cel ce va veni intru slava Tatalui Sau (Matei 16, 27) a si venit deja. Slava aceea de care le vorbise Domnul ucenicilor le-o arata aici pe pamant, spre a nu se intrista nici de moartea lor, nici de moartea Stapanului lor. Ochii credintei sunt intariti prin ochii trupesti si sufletesti, vederea devine baza a cuvantului. Apostolii au putut sa spuna mai tarziu: "Ceea ce am auzit, am vazut cu ochii nostri" (I 1 1). Acum se impaca cele doua fericiri: "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut" cu "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud". La Botez, ucenicii auzisera doar marturia cuvantului ceresc despre "Fiul cel iubit", acum cuvantul s-a plinit in fata ochilor, a luat trup de lumina.
Insa acea lumina care a stralucit pe Munte nu a fost vazuta doar prin simturile omenesti, ci ele au primit putere de sus, ochii duhului s-au deschis inaintea celor trupesti. Astfel putem spune ca Schimbarea Domnului la fata a fost si schimbarea felului de a vedea al ucenicilor. "Se schimba la fata Hristos nu luand ceea ce nu era, nici preschimbandu-Se in ce nu era, ci aratand ucenicilor ceea ce era, deschizandu-le lor ochii si facandu-i din orbi vazatori". Precum focul nu se vede daca nu exista o materie sau un simt care sa primeasca lucrarea lui luminatoare, la fel, nici puterea indumnezeitoare a slavei, aflata pretutindenea, nu se vede si nu se simte daca nu exista un material care sa se umple de vederea sau simtirea lui. Un astfel de material este fiinta rationala care "are ochi de vazut". Daca fata lui Hristos "a stralucit ca soarele", cum de n-au vazut lumina ucenicii ramasi jos, langa munte? "Cel asemenea vede pe cel asemenea", pentru a vedea lumina Duhului, ochii sufletesti trebuie sa fie deschisi de Dumnezeu insusi. Omul nu vede prin vreo putere naturala pe Cel nevazut, ci numai prin puterea dumnezeiasca salasluita in el.
Soarele lumii acesteia este umbrit de pe Tabor de Soarele care nu apune in veac, de Parintele luminilor Care arata ca mai presus decat lumina trecatoare a zilei sta lumina izvorata din chipul Sau transfigurat. "Sa se bucure cerul, mai inainte simtind pe Soarele cel neapus, rasarind acum din pamant in Muntele Taborului, vrand sa acopere cu dumnezeiasca slava razele soarelui. Si pamantul sa dantuiasca luminat, cu cereasca raza si cu lumina stralucind, si lumina facandu-se".
Hristos le arata ucenicilor, inca neobisnuiti cu astfel de vederi, ce inseamna invierea Lui si invierea noastra. Pentru ca nimic din cate a facut El n-a facut numai pentru Sine, toate ale lui Hristos le poate primi omul. Precum trupul lui Hristos a fost strabatut de lumina propriei dumnezeiri, asa si la inviere (si chiar din viata aceasta, ca o arvuna) cei care au iubit lumina se vor face partasi luminii, chiar si cu trupul.
Aproape toti comentatorii Evangheliei sunt de acord ca Schimbarea la fata a Domnului anticipeaza invierea Lui, iar invierea Sa o prefigureaza pe a noastra. Noi traim in timpul lui deja si nu inca despre care vorbeste Oscar Cullman; Imparatia lui Dumnezeu "este inlauntrul nostru", dar ea va veni in mod desavarsit la sfarsitul veacurilor. Noi chemam de fapt imparatia cea vesnica de fiecare data cand ne rugam (In unele manuscrise cererea "vie imparatia Ta" din Rugaciunea Domneasca, la Sfantul Luca, apare ca "vie Duhul Tau cel Sfant"). Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant si, prin El, intreaga Sfanta Treime ce se deschide din iubire oamenilor. Apostolii au gustat pe munte din dulceata harului dumnezeiesc si au vazut ca "bine era" sa stea ei acolo o vesnicie in prezenta Domnului transfigurat si a oaspetilor ceresti. Despre cei doi, Moise si Ilie, Parintii Bisericii dau mai multe talcuiri:
Ei sunt cei doi vizionari ai Legii Vechi care au stat de fata la teofaniile in lumina. Hristos ii aduce in fata Sa sa vada si ei, desavarsit, ceea ce li s-a preinchipuit in vremea lor. Moise, cel care a vazut slava lui Dumnezeu pe Sinai, si Ilie cel luat la cer intr-un car de foc, se intalnesc acum cu Domnul slavei.
Sfantul Maxim Marturisitorul continua cu o intreaga lista de sensuri ale evenimentului biblic. Iata cateva: "impreuna cu Dumnezeu trebuie sa se afle si cuvantul Legii - Moise si al proorocilor - Ilie, ca unele ce sunt si se gasesc din El si despre El si sunt asezate in jurul Lui"; Moise reprezinta faptuirea, caci a dat legea faptei, iar Ilie contemplatia, ca unul care a fost condus de la materie la duh prin caruta de foc; prin ei, Apostolii "sunt incredintati ca Cuvantul e cu adevarat Domnul vietii si al mortii", caci Moise inchipuie mortii, iar Ilie viii, aratand ca prin iesirea din viata aceasta, se trece tot la viata"; Moise mai semnifica cele sensibile, care se descompun, tot asa cum Scriptura ni-l prezinta ca avand inceput si sfarsit (prin nastere si moarte), iar Ilie, pe cele inteligibile, caci istoria lui nu pomeneste de nastere (chiar daca s-a nascut), nici de moarte (chiar daca va muri - Apoc. 11, 7) s.a.
Hristos "S-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2); "Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate pe pamant inalbi asa inalbitorul" (Marcu 9, 3). Ambele versiuni citate, si cea de la Luca, ne spun despre chipul transfigurat al Mantuitorului, dar imediat arata ca si vesmintele Lui aveau aceeasi calitate: erau inundate de slava. Se stie ca Dumnezeu le-a facut oamenilor "imbracaminte de piele" (Facere 3, 21) dupa ce au cazut din ascultarea Sa, adica atunci cand trupul si ochii lor s-au golit de lumina in care erau invesmantati in Rai. Daca intelegem vesmintele ca simbol si "mod de a se manifesta al corpului", atunci vom descoperi o semnificatie mai adanca a lor. Atata timp cat omul s-a departat de Dumnezeu si s-a unit cu materia, a avut nevoie de haine materiale, "de piele". Vesmintele Domnului dupa inviere sunt vesmintele cu care Adam ar fi trebuit sa se imbrace si de care s-a lepadat.
Sfantul Maxim vede in vesmintele luminoase ale Mantuitorului un simbol al Creatiei transfigurate, devenita transparenta, caci prin ea lumineaza acum ratiunile dumnezeiesti. Asa cum trupul este templu al sufletului, tot astfel creatia intreaga este templul lui Dumnezeu in care El este prezent prin legile si ratiunile sadite in intreaga zidire. Toate sunt in armonie (sau ar trebui sa redevina), toate au un sens al lor, chiar daca acesta nu este inca evident pentru cei mai multi. Pentru omul induhovnicit, Creatia devine transparenta, printr-insa strabatand lumina armoniei si frumusetii ceresti.
Evangheliile, narand Schimbarea la fata, nuanteaza: la Matei, chipul lui Hristos este "ca soarele", iar la Luca, vesmintele, sunt "ca zapada". Iata cum coexista zapada cu soarele fara a se topi, ca si firea omeneasca a Mantuitorului cu cea dumnezeiasca. Prima nu a fost distrusa si topita de ultima, ci indumnezeita, luminata "asa cum nu poate pe pamant inalbitorul sa o faca".
Tot Sfantul Maxim mai da un inteles duhovnicesc al vesmintelor stralucitoare: "Cand Cuvantul lui Dumnezeu se face in noi clar si luminos si fata Lui straluceste ca soarele, atunci si hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (ratiunile) Sfintei Scripturi, care se fac stravezii si clare nemaiavand nimic acoperit. Ba apar langa El si Moise si Ilie, adica ratiunile mai duhovnicesti ale Legii si Proorocilor".
Iar daca pe Apostoli, la Schimbarea la fata, lumina aceea i-a aruncat cu fata la pamant, a fost pentru ca ei nu erau inca obisnuiti cu o vedere supra-sensibila, pe ei luminandu-i slava oarecum din exterior, caci Duhul Sfant nu cuprinsese inca deplin inimile lor, cum se va intampla la Cincizecime. In acest sens, spune Sfantul Grigorie Palama: "La Schimbarea la fata, Hristos nefiind inca amestecat cu trupurile noastre, trupul Lui care are in sine izvorul luminii harului, lumina din afara pe cei vrednici dintre cei ce se apropiau si lumina patrundea prin ochii sensibili la suflet; acum insa, fiind amestecat cu noi si petrecand intru noi, lumineaza sufletul de dinlauntru".
Un alt moment al revelatiei lui Dumnezeu in lumina s-a petrecut la Cincizecime, cand Duhul Sfant se descopera in ipostaza luminoasa si purificatoare a focului ceresc cu care se unesc nu numai Apostolii, ci si noii botezati. Faptele Apostolilor relateaza astfel de tablouri: lumina preschimba chipul Arhidiaconului Stefan intr-o "fata de inger" (Fapte 6,15), iar in momentul martiriului, "Stefan, plin fiind de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7, 55); Dumnezeu il abordeaza pe viitorul Apostol Pavel intr-o orbitoare descoperire de lumina, in sensul propriu al cuvantului (Fapte 9, 3; 22, 6; 26, 13). Pentru ca era prigonitor, Saul inca nu avea deschisi ochii credintei care sa-l acomodeze intrucatva cu prezenta lui Dumnezeu. Acest aspect subiectiv-fiziologic al perceperii luminii divine se intelege comparand experienta lui Saul cu cea a Apostolilor pe muntele Tabor. De ultimii nu se spune ca si-ar fi pierdut vederea in acel moment, chiar daca si ei au cazut cu fata la pamant.
Vorbind de lumina, nu trebuie sa ignoram sensurile pe care le primeste intunericul in Noul Testament. Dupa cum exista o lumina a mintii, tot asa exista si un intuneric care intuneca ratiunea umana. Mai ales in Evanghelia dupa Ioan, acest intuneric este pus in legatura cu despartirea si departarea de Dumnezeu. De asemenea, e cauzat de ignoranta morala sau religioasa (Matei 4, 16; Luca 2, 32), de cine sau orice (omenesc sau demonic) este in dusmanie cu Dumnezeu. Cu cat departarea de Izvorul luminii e mai mare, cu atat creste si intunericul, ajungand "intunericul cel mai dinafara" (Matei 8, 12; 22, 13; ne 30). Si dupa cum faptele bune sunt luminoase (Apoc. 19, 8), tot asa f otele rele ale necredintei si ale pacatului sunt intunecoase, caci departeaza de om de Dumnezeu (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11; II Cor. 6, 14 s.a.). Sfantul Ioan Evanghelistul este foarte atent la anumite amanunte esentiale, cum este si cel din relatarea Cinei celei de taina, cand Iuda, cu gandul diavolesc al tradarii, iese din camara luminoasa a Cinei, din dragostea lui Hristos care se jertfeste, in intunericul vanzarii, cu adevarat cel mai dinafara intuneric: "Si dupa ce a luat acela bucatica de paine, a iesit numaidecat. Si era noapte" (Ioan 13, 20). Iata cum noaptea exterioara trimite la noaptea spirituala, launtrica (Ioan 9, 4; 11, 9-19).
Se poate observa, mai ales in scrierile ioaneice, un adevarat conflict intre cele doua lumi prezentate simbolic prin lumina si intuneric. Neintrand in amanunte, trebuie spus numai ca prin bogatia lui semantica, acest dualism conflictual are ecouri in diferite traditii din Orientul Apropiat. Profund marcat in religia zoroastriana, antagonismul lumina-intuneric este insusit si de elenism prin scrierile gnostice. Este adoptat apoi drept cadru al tendintelor sectante eseniene de la Qumran. Dar traditia crestina este cea dintai care il imbogateste si definitiveaza prin dimensiunea hristologica si eshatologica care este cea mai semnificativa pentru el. Prin venirea Fiului in lume, se declanseaza si desfiinteaza conflictul dramatic dintre cele doua forte antagoniste, sub chipul unui veritabil proces intre bine si rau, adevar si minciuna, viata si moarte, lumina si intuneric. Desigur, datorita atotputerniciei divine, dar mai ales prin jertfa Mielului, Lumina este cea care iese victorioasa. Acesta este si motto-ul Evangheliei dupa Ioan: "Lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5).
In concluzie, "pentru Noul Testament nu numai Dumnezeu este Lumina, ci si fiecare om care se angajeaza in lupta credintei, care trece prin iluminarea Botezului, este numit ca fiind lumina, insa nu o lumina autonoma, care-si trage sursa de lumina din el insusi, ci "lumina Domnului" iluminat de slava inefabila a Celui care, singur, este Lumina adevarata".
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.