Idealul duhovnicesc al parintelui Petroniu: sfintirea vietii

Idealul duhovnicesc al parintelui Petroniu: sfintirea vietii Mareste imaginea.

Tot ceea ce Bunul Dumnezeu a rânduit să se înfăptuiască, material şi spiritual, la Schitul Prodromu în timpul stăreţiei Părintelui Petroniu a primit amprenta smereniei şi a fricii sale de Dumnezeu, virtuţi care-l definesc ca om duhovnicesc.

Râvna lui fierbinte pentru casa lui Dumnezeu şi experienţa duhovnicească agonisită în anii îndelungaţi petrecuţi în mănăstire au adus rod bogat în ascultarea de stareţ la Prodromu, pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o la vremea potrivită.

Pedagogia duhovnicească a Părintelui Petroniu

In viaţa Părintelui Petroniu, care vorbea cam puţin de felul său, la loc de mare cinste a stat întotdeauna fapta, exemplul cu viaţa.

Mulţi l-au socotit prea exigent, prea riguros:

- Cine poate face cum spune Părintele Petroniu?! El are o educaţie şi o creştere spartană!... Aşa spuneau cei care nu puteau să se ridice la măsurile lui.

Adevărul este însă că niciodată părintele nu a cerut cuiva să facă ceva fără să împlinească el mai întâi acel lucru, pentru că ştia că fapta este mai convingătoare decât vorba.

Exigenţa Părintelui Petroniu mergea mână în mână cu viaţa lui.

Dorinţa sa mare de a vedea schitul restaurat în întregime, pentru care nu pregeta să facă tot ce depindea de el, era dublată de râvna sfântă, care-l mistuia zi şi noapte, ca Maria să nu fie mai prejos decât Marta. Dacă în cele ale Martei era văzut mai puţin împreună cu părinţii şi fraţii la treburile obştii, în cele duhovniceşti, ale Măriei, era primul totdeauna, îl puteai avea ca pildă în toate. Era cu conştiinţa împăcată că nu cerea cuiva să împlinească o lucrare duhovnicească fără a se fi dat mai întâi exemplu pe sine.

Felul lui de a vieţui îl îndreptăţea să insiste şi să roage, în cuvântările pe care le ţinea la trapeză, ca toată obştea să aibă partea duhovnicească mai presus decât cea materială: Trebuie să ne facem datoria ca fiind „armata de geniu a Bisericii", pentru că toate privirile sunt îndreptate spre noi. In viaţa noastră trebuie să arătăm că suntem virtuoşi şi, să-mi fie cu iertare, nu nişte pospăiţi care lâncezim şi suntem gata să dezertăm de la înalta şi nobila slujire ce ni s-a încredinţat de către Biserică. Este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu că am fost aleşi din lume şi ne-am făcut vrednici să slujim Lui în cinul monahal, pentru care să fim cu mare grijă, părinţilor, să nu-l facem de ruşine! Trebuie să-l mulţumim lui Dumnezeu zi şi noapte că ne-a învrednicit de o asemenea cinste. Spun Sfinţii Părinţi că tot neamul nostru din care ne tragem se va învrednici de binecuvântările lui Dumnezeu pentru faptul că noi suntem în slujba Sa. Vă rog, gândiţi-vă cu toată seriozitatea la lucrul acesta şi să ne ferească Dumnezeu ca la sfârşit să fim socotiţi între slujitorii cei nevrednici!

Ceea ce îl definea pe Părintele Petroniu în mod deosebit era că în tot ce  făcea se transpunea pe sine cu toată fiinţa. Orice lucru îl făcea ca pentru Dumnezeu şi de multe ori l-am auzit spunând: Blestemat este cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebăgare de seamă! Oare nu este o mare pagubă ca în loc de binecuvântarea lui Dumnezeu să primim blestemul?

Când vorbea la trapeză pentru a trezi conştiinţa şi a înmulţi râvna obştii, părintele aducea totdeauna mărturii din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pe care le cunoştea foarte bine, arătând că aceia şi-au lucrat mântuirea cu frică şi cu cutremur şi îndemnându-ne să-i urmăm: Nu există, părinţilor, o altă calc, decât cea a nevoinţei, a smereniei şi a pocăinţei. Nu trebuie să pierdem timpul prezent, care este foarte scump. în clipa morţii, atunci vom înţelege ce mare greşeală am făcut că nu am folosit bine timpul, pentru că de orice clipă depinde veşnicia noastră. Pentru în sfaturile Părintelui Petroniu precumpănea nobleţea sufletească. Ne îndemna mereu să ne luăm modele pentru viaţa duhovnicească de la sfinţi:

Vedem la ei cum, îngrijindu-se sa se cureţe de patimi, îşi înnobilau sufletele. Deveneau mai blânzi, mai îndelung-răbdători, mai înţelegători cu neputinţa omenească, mai iertători, buni sfătuitori, mai înţelepţi... Toate acestea sunt roade ale Duhului Sfânt, pe care le lucrează dragostea de Dumnezeu şi de oameni în inima omului.

Impresionant este cum o prezintă pe Maria Egipteanca într-o predică din Postul Mare al anului 1999: Sfânta Maria Egipteanca a fost la început o femeie mai şubredă, mai slabă în nevoinţa ei duhovnicească, o femeie expusă la toate neputinţele omeneşti. Şi iată că totuşi ea a putut să se ridice la cea mai mare sfinţenie. De aceea e pusă la încheierea Sfântului Post Maria Egipteanca: ne este arătată ca pildă că şi cei mai şubrezi şi mai slabi dintre noi ne putem ridica, dacă avem bunăvoinţă şi râvnă bună, să ajungem la cel mai înalt spor duhovnicesc.

Nobleţea sufletească a Părintelui Petroniu o descopereai uşor: el nu mustra, nu certa, ci atrăgea atenţia şi sfătuia în aşa fel încât să nu jignească, să nu rănească pe nimeni cu cuvântul. Iar dacă se întâmpla ca prin sfaturile sau observaţiile sale să mâhnească pe cineva, imediat îşi cerea iertare.

Se poate spune despre dânsul că ajunsese la delicateţea sfinţilor, pe care Părintele Stăniloae o descoperise ca pe o trăsătură a părinţilor filocalici.

Smerenia Părintelui Petroniu, cine o poate egala?!...

Legat de această nobleţe şi de smerenia Părintelui Stareţ aş vrea să relatez o întâmplare care m-a impresionat foarte mult.

Intr-o luni dimineaţa, când programasem să ies la Tesalonic pentru treburile schitului, am fixat ora plecării la opt şi jumătate. Mai erau în ziua aceea la Prodromu vreo cinci-şase români care aşteptau să meargă cu maşina noastră până în portul Dafni, ca să iasă din Muntele Athos.

Ca econom, înainte de a pleca am avut mai multe treburi de rânduit, fapt pentru care am întârziat la maşină cu douăzeci de minute faţă de ora fixată.

Părintele Stareţ Petroniu, care aştepta la poartă să-şi ia rămas bun de la musafiri, a trimis de două ori după mine. Când, în sfârşit, am venit, mi-a zis:

- Hai, cuvioase, că oamenii ăştia pierd vaporul! N-a fost vorba să plecaţi la 8:30?

N-am putut şi n-am încercat să-i explic pricina întârzierii, dar m-am necăjit mult.

La plecare, Părintele Stareţ, ştiind că în lipsa mea lucrările nu mergeau prea bine în schit, a mai adăugat:

- Vezi ce faci pe acolo, să nu stai prea mult!

Aceste cuvinte m-au necăjit şi m-au mâhnit şi mai tare. Cu această stare sufletească, observată şi de musafiri, am plecat din schit.

După patru zile m-am întors cu două camioane, cele mai mari, pe trei osii, încărcate cu materiale venite din ţară. Materialele le îmbarcasem cu douăsprezece zile mai înainte pe vapor la Constanţa, cu sprijinul domnului director de bancă Dan Ion (azi Ieromonahul Ilarion, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Cruce din Dobrogea) şi al domnului inginer Daniel Drăgan, care avea trei vapoare închiriate de la stat pentru curse maritime. Prin bunăvoinţa dânşilor, transportul până la Tesalonic a fost gratuit. De la Uranopolis am angajat un vapor special ca să aduc camioanele cu materiale în Muntele Athos, fiindcă la vremea aceea nu existau feriboturi.

La schit, părinţii erau anunţaţi şi aşteptau să descarce, ca să poată pleca înapoi camioanele. împreună cu obştea aştepta şi Părintele Stareţ, care m-a tras deoparte şi mi-a zis:

- Cuvioase, te rog să mă ierţi că la plecare te-am mustrat, te-am necăjit!... Te rog mult să mă ierţi!

M-a impresionat profund şi m-a umilit până la lacrimi smerenia Părintelui Stareţ.

A doua zi, când am avut consiliu şi le-am prezentat părinţilor ce materiale adusesem din ţară, în ce condiţii şi cu ce costuri, Părintele Stareţ, de faţă cu toţi, şi-a cerut pentru a doua oară iertare de la mine.

Atunci m-am adresat şi eu dânsului şi tuturor părinţilor din consiliu şi le-am spus:

- Vă rog să mă iertaţi şi să mă înţelegeţi, fiindcă nu vă închipuiţi, nu vă daţi seama cu câtă zdroabă, cu cât consum nervos rezolv treburile când merg la Tesalonic! Şi când aud: Vezi ce faci pe acolo, să nu stai prea mult!, zic în sinea mea: Sunt trimis în iad şi mi se spune să nu stau prea mult pe acolo!...

Un alt episod grăitor pentru smerenia şi discernământul Părintelui Petroniu a fost cel petrecut după revoluţia din decembrie 1989, când Dumnezeu a rânduit ca poporul român să se elibereze de sub stăpânirea regimului comunist ateu.

Atunci, în perioada de haos şi convulsii sociale care a urmat, duhurile răutăţii care puseseră stăpânire pe multe minţi i-au împins pe oameni să atace cu înverşunare luciferică Biserica neamului, urcându-i în gloată mare pe Dealul Mitropoliei, la Bucureşti, ca să strige ca Patriarhul Teoctist să demisioneze şi să părăsească reşedinţa patriarhală. In vacarmul acela de nedescris şi primejdios, Patriarhul Teoctist a fost nevoit să iasă din Palatul Patriarhal şi să se retragă la Mănăstirea Sinaia.

In noua situaţie creată, Biserica Ortodoxă Română nu putea rămâne fără conducere. O locotenenţă formată din cei trei mitropoliţi - Antonie Plămădeală de la Sibiu, Nicolae Corneanu de la Timişoara şi Nestor Vornicescu de la Craiova - împreună cu Episcopul-Vicar Roman Ialomiţeanul de la Bucureşti au preluat provizoriu conducerea.

In acelaşi timp s-a constituit Grupul de reflecţie pentru înnoirea Bisericii format din Arhimandritul Bartolomeu Anania, Arhimandritul Daniel Ciobotea, Părintele Constantin Galeriu, Părintele Constantin Voicescu şi domnii Horea Bernea şi Sorin Dumitrescu, pentru a găsi o soluţie de ieşire din criza creată de popor, care cerea înnoiri şi schimbări în Biserică.

Printre alte înnoiri şi schimbări, se căuta o persoană care să preia conducerea Bisericii în locul Patriarhului Teoctist. O persoană potrivită pentru o astfel de mare răspundere era foarte greu de găsit. In această situaţie, gândurile celor din Grupul de reflecţie s-au îndreptat către Părintele Ieromonah Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromu de la Muntele Athos.

Aşa se face că într-o dimineaţă, la Schitul Prodromu, fiind de faţă şi vreo cinci-şase părinţi din obşte, persoana delegată Cel care se va încumeta să primească o asemenea mare răspundere, trebuie să aibă cu el împreună cel puţin douăzeci de persoane, clerici şi mireni, oameni foarte bine pregătiţi şi devotaţi slujitori ai Bisericii, oameni morali şi loiali, colaboratori ai noului patriarh. Marea răspundere, noul patriarh trebuie s-o împartă cu colaboratorii săi... Ferească Dumnezeu!... Ferească Dumnezeu ca eu să primesc să fiu patriarh, când sunt cu un picior în groapă şi unul pe mal. Am 73 de ani! Patriarh trebuie să fie ales unul mai tânăr. Va rândui Dumnezeu, nu lasă Dumnezeu Biserica Sa. Sa mă ierte cei care s-au gândit la mine!

Eu cred că Patriarhul Teoctist se va întoarce la slujba sa...

Iată discernământul întru frică de Dumnezeu care defineşte chipul smerit si modelul vrednic de urmat al Părintelui Petroniu.

Părintele Stareţ Petroniu nu purta niciodată însemnele stăreţeşti - mantia arhierească, toiagul - şi nici alte distincţii clericale.

Pe 12 Iulie 2006, când Inaltpreasfinţitul Mitropolit Laurenţiu de la Sibiu a venit să slujească la hramul Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromiţa, a adus special de la Preafericitul Patriarh Teoctist gramata sinodală şi crucea de arhimandrit pentru Părintele Stareţ Petroniu şi i le-a înmânat într-un cadru solemn în biserică, după încheierea Sfintei Liturghii.

Când s-a terminat masa, la ieşirea de la trapeză, înaltpreasfinţitul Laurenţiu şi-a exprimat dorinţa să facă o fotografie cu obştea şi cu credincioşii prezenţi. Atunci i-am spus mitropolitului că era o ocazie unică să-l avem în fotografie pe Părintele Petroniu cu crucea de arhimandrit, fiindcă dânsul n-o va purta niciodată. L-am rugat deci să-i ceară Părintelui Stareţ să-şi pună crucea. Atunci mitropolitul i-a spus:

- Preacuvioase, vă rog să vă puneţi crucea pe care v-am adus-o de la Preafericitul Patriarh Teoctist!

- Lăsaţi, nu trebuie, nu este cazul, Inaltpreasfinţite!, a răspuns Părintele Petroniu.

Mitropolitul Laurenţiu a insistat:

- Vă rog, vă rog să o puneţi, pentru că eu trebuie să fac dovada la Preafericitul Teoctist că v-am dat-o!

Cu greu, constrâns de mitropolit, Părintele Petroniu s-a lăsat până la urmă înduplecat şi aşa am izbutit să îl avem fotografiat cu crucea de arhimandrit la gât.

La mai puţin de un minut după aceea a scos-o, pentru că, aşa cum ne-a spus mai târziu, îi era prea grea şi nu i se potrivea!

*
Deşi era absolvent a două facultăţi şi un intelectual cu o cultură vastă, Părintele Petroniu se păstra în smerenia monahului dator să slujească lumii mai mult prin rugăciune.

Mulţi credincioşi veneau la Prodromu să îi pună diferite întrebări şi rămâneau impresionaţi de discernământul său. Părintele răspundea cu siguranţă şi cu libertatea celui care ştia că adevărul şi dreptatea au o singură faţă şi că lucrurile trebuie spuse pe nume, nu muşamalizate sau denaturate.

Cei care îi puneau întrebări fiind oameni culţi, înţelegeau că Părintele Petroniu vedea problemele corect şi cuvântul dânsului ar fi de folos societăţii româneşti şi Bisericii. Il rugau deci să scrie cum vede dânsul lucrurile, iar ei se angajau să publice. Dar Părintele Stareţ le răspundea:

- Domnilor, fraţilor, noi călugării avem o altă menire: să ne rugăm pentru vremuri cu pace, pentru înmulţirea credinţei în popor, pentru luminarea conducătorilor Bisericii şi ai statului, ca să conducă bine treburile ţării, pentru izbăvire de cataclisme şi morţi năpraznice... Aceasta este menirea noastră! în ce priveşte neorânduielile din Biserică, este de datoria Sfântului Sinod să le îndrepte. Iar în ce priveşte legile acestea antinaţionale, necreştineşti şi păgâne, de care spuneţi că sunt în curs să fie votate, trebuie ca Biserica şi societatea să ia atitudine fermă şi să ceară Guvernului şi Parlamentului să fie interzise. Mă întristează mult când aud că păcate grele, antiumane, sunt îngăduite liber şi legiferate, pentru că acestea vor aduce multe şi mari nenorociri peste neamul nostru, care până nu de mult a dus o viaţă morală, creştinească...

Intr-o scrisoare de răspuns adresată domnului Costion Nicolescu în anul 2009, Părintele Petroniu încheia cu durere în suflet: Prin înmulţirea răului, a păcatului, se vede că lumea a intrat sub stăpânirea celui rău, a diavolului, care lucrează cu putere, ştiind că i se apropie sfârşitul. Acesta este răul cel mai mare din vremea noastră: s-a lepădat lumea de Dumnezeu (...) Libertatea haotică şi păcatele îl înstrăinează pe om de Dumnezeu.

Dai vointa, iei putere
Orice reuşita, orice succes în viaţă se obţine cu multă osteneală, cu multă jertfă. Performanţele sportivilor sunt o urmare a efortului îndelungat ce l-au depus la antrenamente.

In cele duhovniceşti, spun Sfinţii Părinţi, ca să câştigi o obişnuinţă bună trebuie să o săvârşeşti de multe ori, cu regularitate, fără întreruperi. Făcând un lucru de mai multe ori, te deprimi cu el şi îţi intră în obişnuinţă. M-am obişnuit cu un lucru pentru că l-am făcut din tinereţe.

O virtute se câştigă cu osteneală. Trupul trebuie să fie obosit, să fie pus în rânduială. Virtutea smereniei celei duhovniceşti se câştigă cu nevoinţă, cu strâmtorări trupeşti, cu smerirea trupului. Dacă trupul este smerit, atunci şi sufletul se smereşte, dar dacă trupul este cocoloşit şi îndestulat, în veac nu se mai smereşte sufletul!

Părintele Stareţ Petroniu s-a străduit în viaţa sa să deprindă obişnuinţa cea bună. Am arătat cum, din obişnuinţa cea bună, atât de punctual devenise, încât puteai să-ţi potriveşti ceasul după dânsul, fiindcă mai înainte cu zece minute să înceapă slujba apărea la colţul bisericii. Odată intrat în biserică, nu mai ieşea până nu se termina slujba. Acest lucru presupune voinţă, răbdare, tărie. Atât de mult iubea biserica şi slujbele ei, că de dulceaţa lor nu mai simţea durerea picioarelor umflate şi cu răni pe ele. Din respect şi evlavie pentru sfintele slujbe, foarte rar îl vedeai şezând în strană, iar la Sfânta Liturghie nu l-a văzut nimeni, niciodată, stând jos.

Mereu ne sfătuia şi ne îndemna zicând: Să urmărim cu atenţie slujbele, să ne interiorizăm, să ne îndulcim de frumuseţea lor, pentru că făcând aşa, ne întărim sufleteşte şi vom ajunge şi noi să simţim şi să spunem: „în biserica slavei tale stând, în cer a sta ni se parc". Dacă urmărim cu atenţie slujbele şi ne interiorizăm bine, lungimea şi greutatea lor nu o vom mai simţi, ba din contra, slujbele o să ni se pară scurte.

Părinţii zic: „Dai voinţă, iei putere!”, iar bătrânii noştri spuneau: „Unde este dorinţă şi voinţă există şi putinţă". Dacă ne vom face puţină silă, Dumnezeu şi Maica Domnului, văzând râvna şi evlavia noastră, ne vor răsplăti pe măsură cu împlinire şi mulţumire sufletească. E păcat, părinţilor, aflăndu-ne în casa lui Dumnezeu, să nu profităm de ocazie, ca să ne folosim sufleteşte.

Timpul vieţii noastre este foarte preţios şi trece repede, înţelept este să-l folosim bine. Noi vom fi cercetaţi, pentru lumea viitoare, cum stăm cu sufletul, cum l-arn prefăcut, cum l-am modelat, cum l-am schimbat. Aşa intrăm dincolo, cu zestrea sufletească, cu ce am agonisit. Ferească Dumnezeu să ne trezim în situaţia aceea nefericită ca să rămânem pe dinafară. Să vedem cu multă seriozitate lucrul acesta. Vă îndemn!

Ierodiacon Iustinian Stoica de la Muntele Athos

Fragment din cartea "Parintii mei duhovnicesti", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Parintii mei duhovnicesti"

 

Pe aceeaşi temă

24 Iulie 2018

Vizualizari: 491

Voteaza:

Idealul duhovnicesc al parintelui Petroniu: sfintirea vietii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

parintele petroniu tanase

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE