Deschizându-ne sufletul faţă de părintele nostru duhovnicesc, îl invităm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră. Această invitaţie, însă, nu poate fi făcută fără un mijlocitor. De aceea, e necesar ca în ungherele cele mai adânci ale minţii şi sufletului nostru să intre un altul, căruia să-i împărtăşim fiecare gând, fiecare emoţie, fiecare intenţie, fiecare rană, fiecare bucurie.

In zilele noastre, majoritatea oamenilor consideră că o astfel de deschidere este deosebit de dificilă, în primul rând datorită faptului că, de la o vârstă fragedă, oamenii sunt încurajaţi să fie puternici, agresivi şi în stare să se descurce fără ajutorul nimănui. Dozate în chip raţional, aceste calităţi denotă maturitate, desigur, iar în viaţa pe care o trăim ele ne pot fi chiar necesare în anumite circumstanţe. Hristos însuşi le-a pus în aplicare atunci când S-a confruntat cu schimbătorii de bani din templu (cf-Matei 21, 12). Pe lângă faptul că şi-a îndemnat ucenicii să atingă un nivel spiritual suficient de înalt pentru a putea să întoarcă şi celălalt obraz oricui îi va persecuta şi îi va lovi peste obraz (Matei 5, 39), El le-a demonstrat, totodată, forţa şi curajul de a nu întoarce celălalt obraz în anumite situaţii, cum a fost cazul când, primind o palmă de la unul dintre slujitorii arhiereului Anna, i-a adresat aceluia următoarele cuvinte pline de bărbăţie: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?" (Ioan 18, 21-23). Au fost şi multe împrejurări în care Iisus a preferat să păstreze tăcerea în faţa celor care-L acuzau - tăcerea fiind tot un răspuns, dar unul care cere o mare forţă lăuntrică şi o smerenie adevărată, înţelegând toate acestea, să avem în vedere şi faptul că tradiţia duhovnicească ortodoxă ne îmbie acordarea unei deosebite importanţe legăturilor dintre noi şi cei din jurul nostru, adică relaţiilor de interdependenţă dintre oameni. Suntem părţi dintr-un întreg şi avem nevoie unul de celălalt. Nu suntem insule, nu putem trăi izolaţi unii de ceilalţi.

Avem nevoie de ceilalţi pentru că, adeseori, rănile noastre sunt atât de profunde încât nici nu le putem atinge, iar suferinţa noastră, atât de mare, încât ne este imposibil să o înfruntăm singuri. După cum am mai spus deja, capacitatea omului de a-şi mărturisi necazurile dovedeşte că se află pe drumul cel bun. De altfel, aceasta este însăşi esenţa Sfintei Taine a Spovedaniei. Căutarea lui Dumnezeu e o căutare abstractă, iar curăţirea de patimi, un obiectiv foarte dificil - dar a-şi căuta şi a-şi afla aproapele le îmbrăţişează pe amândouă, pentru că apropierea de dumnezeu şi purificarea sinelui depind de iubirea aproapelui. Ava Antonie spunea: „De la aproapele este viaţa şi moartea, fiindcă de-l vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu îl dobândim; iar de-l vom sminti pe fratele, lui Hristos îi greşim”. Acesta este motivul pentru care în Taina Spovedaniei aflăm atât prăpastia păcatului cât şi misterul harului.

Pocăinţa nu trebuie văzută prin prisma remuşcărilor faţă de păcatele săvârşite, ci în termenii reconcilierii, restaurării şi reîntregirii sufleteşti, redobândirii sănătăţii şi a echilibrului lăuntric. Spovedania nu este o autocontemplare narcisistă şi nici o negociere, o afacere, o tranzacţie; ea nu poate fi definită în termeni juridici sau redusă la absolvirea de păcate. In timp ce păcatul este o sfâşiere a relaţiei dintre mine şi Dumnezeu, pentru ca metanoia să nu devină paranoia, spovedania trebuie să fie o comuniune între mine şi aproapele meu, posibilitatea de a spune împreună „Tatăl nostru", o Sfântă Euharistie trăită în fiecare zi.

Reforma protestantă punea accentul pe conceptele de vinovăţie şi ispăşire; înainte de Reformă, se sublinia supunerea necondiţionată faţă de autoritatea instituţională a Bisericii; în zilele noastre, deşi vinovăţia şi instituţionalismul sunt mai puţin evidente, ele ne macină lăuntric, totuşi, sub forma frustrării şi a neliniştii anxioase. In epoca modernă, oamenii se plâng, printre altele, de indispoziţie, de plictiseală, de senzaţia de inutilitate şi de lipsa de sens a vieţii. Dar viaţa este prin definiţie plină de sens, iar punctul ei de referinţă şi semnificaţia ei fundamentală constau în cunoaşterea Logosului divin prin cunoaşterea aproapelui.

Toţi avem nevoie să ne biruim frica de moarte. Remediul se află în Dumnezeul luminii şi al vieţii, în Hristos Iisus Cel înviat. Pretutindeni unde vedem lumină şi viaţă îl descoperim pe Mântuitorul nostru Cel înviat. Prin urmare, de fiecare dată când părinţii spun copilului lor: „E totul bine", ei fac o afirmaţie metafizică, de fapt; de fiecare dată când ne mărturisim părintelui nostru duhovnicesc, îl înviem pe Hristos Cel răstignit; de fiecare dată când ne manifestăm credinţa în Dumnezeu, nu ne mai temem de moarte, pentru că El a biruit tărâmul (Ioan 16, 33) morţii prin iubirea Lui.

John Chryssavgis
Vindecarea launtrica a omului. Arta indru­marii duhovnicesti; Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului. Arta indru­marii duhovnicesti"

• Indrumarea duhovniceasca
  Publicat in : Credinta
• Sfantul Grigorie Palama, marturisitor al energiilor necreate
  Publicat in : Sfantul Grigorie Palama
• Schitul Bradu
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Schitul Coltul Chiliilor
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: