Luati aminte la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia (Luca 21, 34).

Iubiti frati! Este un lucru mantuitor de suflet pentru noi ca in zilele sfintelor Paresimi nu doar sa ne impovaram trupurile cu postul, ci sa si stam de vorba despre post; este un lucru mantuitor de suflet pentru noi ca in zilele sfintelor Paresimi sa ne indreptam toata luarea aminte cuvenita asupra preintampinarii pe care ne-a facut-o insusi Mantuitorul cu privire la saturare si imbuibare: Luati aminte la voi insiva, a zis El, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia. Postul este o randuiala lasata de Dumnezeu. Prima porunca data de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neaparat trebuincioasa pentru noi in rai, mai inainte de caderea noastra: cu atat mai trebuincioasa este ea dupa cadere. Porunca privitoare la post a fost data in rai si este innoita in Evanghelie. Sa ne inaltam gandurile la dumnezeiescul asezamant al postului si, prin contemplarea acestui asezamant, sa dam viata, sa dam suflet - ca sa zic asa - nevointei postului.

Nevointa postului nu tine doar de trup; nevointa postului este folositoare si trebuincioasa nu numai pentru trup; ea e folositoare si trebuincioasa in primul rand pentru minte si pentru inima. Luati aminte la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia. Mantuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednica de o deosebita luare-aminte, a intrebuintarii necumpatate a mancarii si bauturii - urmare infricosatoare, urmare pierzatoare de suflet. In urma desfatarii pantecelui se ingreuneaza, devine grosolana, se impietreste inima; mintea este lipsita de usurimea si de duhovnicia sa; omul devine trupesc. Ce inseamna "om trupesc”? Sfanta Scriptura numeste "om trupesc” pe acel om nefericit care e tintuit de pamant, care nu e in stare de ganduri si simtaminte duhovnicesti. Nu va ramane Duhul Meu in oamenii acestia in veac, pentru ca trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat marturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este in stare sa il cinsteasca pe Dumnezeu. Chiar si omul duhovnicesc, cand se supune saturarii pantecelui, isi pierde duhovnicia, parca isi pierde insasi putinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a sluji Lui.

Mancat-a Iacov, spune Sfanta Scriptura, numindu-l Iacov pe adevaratul slujitor al lui Dumnezeu, si s-a saturat, si s-a lepadat cel iubit; ingrosatu-s-a, ingrasatu-s-a, latitu-s-a si a parasit pe Dumnezeul Cel ce l-a facut pe el, si s-a departat de Dumnezeu, Mantuitorul sau (Deut. 32, 15). Intr-o astfel de stare ajunge nevoitorul cand indeparteaza nevointa postului dintre nevointele sale. Ingrosarea si intunecarea pe care le impartasesc trupului imbelsugarea si lipsa de alegere la mancare se impartasesc, putin cate putin, prin trup inimii, iar prin inima mintii. Atunci acesti ochi duhovnicesti - inima si mintea - se incetoseaza; vesnicia se ascunde de ei; viata pamanteasca pare privirii lor bolnave nesfarsita. Pe potriva vederilor si simtamintelor isi capata indreptarea si calatoria pamanteasca, si nefericitul calator orb merge, impreuna cu sarpele cel lepadat, pe pantece si pamant mananca in toate zilele vietii sale pamantesti (Fac. 3, 14).

Aceasta inraurire a intrebuintarii fara masura sau chiar fara fereala si luare-aminte a mancarii asupra omului lamureste pricina pentru care acesta, chiar in starea sa de nevinovatie, in mijlocul desfatarilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a incredintat pastrarea in starea cea duhovniceasca a perechii nou-zidite, alcatuite din doua firi, trupeasca si duhovniceasca; acesteia i s-a incredintat cumpanirea celor doua firi si precumpanirea celei duhovnicesti.

Cu ajutorul ei, omul putea sa stea neincetat cu gandul si cu inima inaintea lui Dumnezeu, putea sa fie cu neputinta de atins pentru gandurile si inchipuirile pacatoase. Cu atat mai de trebuinta este porunca postului pentru omul cazut, impatimirea de pamant, de scurta viata pamanteasca, de dulceata ei, de maretia si slava ei, insasi inclinarea spre pacat s-au facut proprii firii cazute, asa cum sunt proprii bolii imboldurile si simtamintele fara de randuiala pricinuite de catre ea.

Noi suntem tintuiti de pamant, lipiti de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am facut cu desavarsire trupesti, lipsiti de simtire duhovniceasca, neinstare de cugetari ceresti. Porunca privitoare la post se arata iarasi cea dintai porunca, neaparat trebuincioasa pentru noi. Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pamant! Numai cu ajutorul postului ne putem impotrivi puterii atragatoare a desfatarilor pamantesti! Numai cu ajutorul postului putem rupe legatura cu pacatul ! Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanturi ale trupului! Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pamant, inaltandu-si privirile catre Dumnezeu!

Pe masura ce luam asupra noastra jugul cel bun al postului, duhul nostru dobandeste o mare libertate: el tinde spre taramul duhurilor, care ii este inrudit, incepe sa se intoarca des spre contemplarea lui Dumnezeu, sa se cufunde in aceasta nemasurata si minunata contemplare, sa adasteze in ea. Daca obiectele lumii materiale, cand sunt luminate de razele soarelui material, negresit iau de la acesta stralucire si o raspandesc la randul lor, cum sa nu se lumineze duhul nostru atunci cand el, lepadand prin mijlocirea postului, valul cel grosolan si des al trupului, se infatiseaza nemijlocit Soarelui Dreptatii - lui Dumnezeu? El se lumineaza! Se lumineaza si se preschimba!

Apar in el ganduri noi, dumnezeiesti, se descopera inaintea lui taine pe care nu le cunostea mai inainte. Cerurile ii spun slava lui Dumnezeu: taria vesteste (Ps. 18, 2) atotputernicia mainii ce a facut-o; toate zidirile, vazute si nevazute, propovaduiesc cu glas rasunator negraita mila a Ziditorului; el gusta duhovniceste si vede duhovniceste ca bun este Domnul (Ps. 33, 8).

Harica usurime si subtirime a duhului se impartasesc trupului: trupul, in urma duhului, este atras spre simtirile duhovnicesti si da mancarii nestricacioase, pentru care a fost zidit, intaietate fata de mancarea stricacioasa, la care a cazut. La inceput, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e insotita de silire de sine; la inceput el se tulbura de randuiala postului, rascoala impotriva ei duhul nostru, se inarmeaza impotriva ei cu felurite filosofari luate din stiinta cu nume mincinos: fiind insa imblanzit si vindecat de post, el deja simte si gandeste altfel.

Felul in care vede saturarea seamana de acum cu simtamintele omului care s-a insanatosit fata de mancarurile vatamatoare pe care le dorea cu inversunare in vremea bolii; el seamana cu felul in care se uita omul la o otrava data in vileag, prin care se rapeste duhului stapanirea asupra trupului, prin care omul este coborat de la asemanarea si inrudirea ingereasca la asemanarea si inrudirea dobitoceasca. Ostasii duhovnicesti care au dobandit biruinta asupra trupului prin mijlocirea postului, infatisandu-se Domnului pentru a invata cele mai mari taine si mai inalte virtuti, aud din gura Lui invatatura despre inalta virtute a postului si descoperirea unei taine - a starii care ia nastere putin cate putin din saturare si imbuibare: Luati aminte la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia.

Biruitorilor li se aminteste ca trebuie sa-si pastreze cu osardie arma cu care au dobandit biruinta! Si biruinta este capatata, si prada dobandita in urma biruintei este pazita cu una si aceeasi arma: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus si invatat de propriile sale cercari evlavioase, cercetand nevointa postului ca atare, afla ca fiind cu totul trebuincioasa nu numai infranarea de la imbuibare si de la saturarea statornica, ci si alegerea mancarurilor cu multa luare-aminte.

Aceasta alegere apare de prisos numai la suprafata, la o privire fugara asupra ei; de fapt, felul mancarii este deosebit de insemnat, in rai era oprit un singur fel de hrana, in aceasta vale a plangerii, pe pamant, aflam ca nefacand deosebire intre calitatea mancarurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decat intrecand masura cu cantitatea lor. Nu trebuie sa credem ca numai vinul are insusirea de a inrauri mintea noastra, sufletul nostru: fiecare fel de mancare lucreaza in felul sau propriu asupra sangelui, asupra creierului, asupra intregului trup - iar prin mijlocirea trupului, si asupra duhului.

Cine ia aminte cu ravna la sine insusi, indeletnicindu-se cu nevointa postului, acela va afla ca este neaparata nevoie de trezvirea trupului si a sufletului de intrebuintarea prelungita a carnurilor si chiar a pestilor; acela va imbratisa cu dragoste randuielile Sfintei Biserici privitoare la post si se va supune lor. Sfintii Parinti au numit postul „temelie a tuturor virtutilor”, fiindca prin post este pazita in cuvenita curatie si trezvie mintea noastra, iar inima in cuvenita subtirime si duhovnicie. Cel ce clatina temelia virtutilor clatina intreaga lor cladire. Fratilor! Sa strabatem alergarea sfantului post cu ravna, cu osardie.

Lipsurile carora pare ca se supune dupa randuiala postului trupul nostru sunt nimicnice inaintea folosului sufletesc pe care poate sa-l aduca postul. Sa desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogata si grasa, iar inimile - de pamant si de stricaciune, de adanca si pierzatoarea uitare prin care suntem despartiti de vesnicia care sta inaintea noastra si este gata sa ne cuprinda.

Sa nazuim atat cu duhul, cat si cu trupul spre Dumnezeu! Sa ne temem de starea trupeasca, pricinuita de calcarea postului, sa ne temem de deplina neputinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieste calcarea postului. Aceasta neputinta pierzatoare este temeiul mortii vesnice. Aceasta neputinta pierzatoare este aratata de noi atunci cand, din pricina dispretuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, ingaduim sa se ingreuieze inimile noastre cu satiul mancarii si cu betia. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov