„Ce putem face noi altceva inai bun decât să ne întoarcem la locul unde ne-a judecat Dumnezeu?” - îi spunea Adam consoartei sale. In lumea mică dinăuntrul nostru, duhul îi spune sufletului: „Suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie! Scoală-te şi te va lumina Hristos!” Iar Iisus ne spune: „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Impărăţia Cerurilor”.
Mai întâi, deci, ni se cere să ne întoarcem, şi al doilea, să fim ca pruncii. Nu prunci, ci ca pruncii. E un termen de comparaţie. Căci însuşi Apostolul spune: „Nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi oameni desăvârşiţi”.
„Pruncul cufundat în valul baptismal e un Adam creat din nou şi restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu. In natura lui purificată şi simplă, harul Bisericii îngroapă puteri proporţionate destinaţiei de dincolo de această lume, a omului. Atât de mari sunt aceste puteri, încât pruncul care moare botezat e primit în raiul celor desăvârşiţi. Botezul, prin urmare, ne aşază dintr-o dată la nivelul superior al sfinţeniei. De aceea Biserica e creatoare de sfinţi şi e numită ca Maica Domnului: născătoare de dumnezei. In dezvoltarea vieţii însă, această sublimă stare paradisiacă nu se menţine de la sine, fiindcă omul e liber, iar harul îngropat în el nu-i stânjeneşte libertatea. în voinţa liberă stă capacitatea de a alege raiul sau iadul. Cu alte cuvinte, în libertatea noastră e putinţa de conlucrare a energiei baptismale cu energia naturală din noi, sau refuzul de a conlucra. Evident că în pruncul nou-născut sau nou renăscut în Biserică, toate aceste puteri se găsesc într-un stadiu de ignoranţă inocentă. Dar, pusă în termeni ortodocşi, problema educaţiei omului în dezvoltare nu e altceva decât strădania voinţei de a ne păstra la nivelul haric ce ni s-a dat prin botez. Educaţia creştină e conlucrarea voinţei cu energia harului din noi. In Botez nu se vede această conlucrare, dar ea se cere pruncului pentru a i se da harul baptismul; dar o serie întreagă de silinţe i se cer omului pentru a ajunge la harul euharistie. Şi dacă observăm că Botezul se dă o dată pentru totdeauna, iar împărtăşania se repetă necontenit, până la ultimul ceas al vieţii, care este rostul adânc al acestei rânduieli bisericeşti?
„Date fiind alunecările necontenite ale firii omeneşti, ce este oare împărtăşania în raport cu botezul altceva decât ridicarea bruscă a vieţii personale iarăşi la nivelul haric iniţial? Botezul e nivelul sublim al sfinţeniei; împărtăşania e pârghia spirituală ce ne ridică mereu până la el. Tot secretul educaţiei cu adevărat creştine stă în raportul acestor două taine sfinte - una prin care începem viaţa, alta prin care o continuăm şi o desăvârşim.
In teologia ortodoxă s-a pus, între altele, şi problema dacă sfinţenia sau desăvârşirea reprezintă un grad haric egal cu harul baptismal sau mai mare decât el. Unii înclină să creadă că sfinţenia, ca încununare a vieţii creştine, ar depăşi culmea atinsă prin botez. Alţii însă sunt convinşi că amândouă reprezintă un nivel haric egal. Admiţând această din urmă părere, copilăria ne apare deopotrivă cu sfinţenia. Astfel, n-am făcut un simplu paradox când am spus că pruncul botezat e un sfânt, iar sfântul pe culmea cea mai înaltă a virtuţii realizează copilăria paradisiacă. Intre această Alfa şi această Omegă a vieţii creştine stă culmea egală a harului pe linia căruia se înscriu zigzagurile conştiinţei morale a omului, cu scoborâriie şi cu suişurile ei. Care alta e deci, în termen teologic, esenţa educaţiei creştine decât ajungerea la conştiinţa hanului baptismal ce sălăşluieşte în noi? Această conştiinţă a harului ne dă sentimentul dragostei, al împărăţiei divine în suflet, ai gustăm anticipate din fericirea raiului etern. De aceea, marii sfinţi, care sunt marii mistici ai Ortodoxiei, rezumă sfinţenia sau desăvârşirea la simplitatea spiritului şi la puritatea inimii. Prin simplitatea spiritului ajungem la cunoaşterea harului, prin puritatea inimii, la iubirea dumnezeiască.
Regula universală a Ortodoxiei este că nu putem iubi cu adevărat decât ceea ce cu adevărat cunoaştem: numai prin cunoaştere ajungem la dragoste. Mintea prin care iubim e chipul lui Dumnezeu din noi; inima sau voinţa prin care iubim e asemănarea Lui. Ultimul cuvânt al misticii, în care culminează disciplinele teologice, este că, pe temeiul chipului lui Dumnezeu, ne ridicăm la asemănarea cu El.
„In creştinism, măsura omului desăvârşit nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozităţii pe care ne-o dă Iisus Hristos pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia. In cultură, care e un fenomen omenesc progresiv, o acumulare de idei şi de cunoştinţe noi, copilul nu poate să fie măsura noastră. El e un fermecător ignorant, pe care trebuie să-l ridicăm treptat la nivelul nostru de instrucţie. Procesul religiunii însă se petrece invers faţă de procesul culturii. Ce reprezintă din punct de vedere creştin copilul nou născut în această lume şi renăscut prin baia misterioasă a botezului? El reprezintă însăşi simplitatea şi puritatea absolută, în felul ei. Frăgezimea naturii lui neatinsă încă de arşiţa patimilor din lume, virginitatea spiritului lui care încă nu cunoaşte răul, neprihana de crin a inimii lui face din această fiinţă un înger în trup, destinat parcă numai zâmbetului şi bucuriei fără sfârşit.
Această nevinovăţie iniţială însă nu se va păstra de la sine de-a lungul vieţii, ca un absolut incoruptibil. înclinările către patimă se vor ivi progresiv, o dată cu creşterea şi cu dezvoltarea instinctelor din natura omenească. Tot secretul educaţiei creştine stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcţiunea nonnală spre binele lui şi al semenilor lui şi de a nu lăsa să devieze catastrofal, în patimi. Căci instinctele din om sunt ca armele cu două tăişuri: călăuzite normal de cârma voinţei, ele duc pe calea marii destinaţii de dincolo de moarte; lăsate să degenereze în patimi, ele duc pe calea contrară, a pierzării. Educaţia, prin urmare, care e îndeosebi exerciţiul eroic al voinţei, constă din sforţarea continuă de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şi al simplităţii cu care a venit odinioară pe lume, ca prunc. Astfel, măsura virtuţii omeneşti e copilul. Am putea spune, fără să greşim, că suntem atâta de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii”. Căci „sfântul e creştinul adevărat, dar în acelaşi timp şi copilul desăvârşit”.
Mântuitorul zice pentru toate veacurile şi pentru toate generaţiile: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei”. Fără îndoială, aceasta nu presupune altceva decât o atracţie şi o iniţiativă originară a sufletului copilăresc către lucrurile divine, către dimensiunile supranaturale ale persoanei Mântuitorului. Dacă această pornire n-ar exista, atunci cuvintele „lăsaţi-i” şi „nu-i opriţi” n-ar avea nici un sens. Dar avem noi dreptul să împiedicăm această atracţie spontană şi adâncă dintre Iisus Hristos şi copii?
„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu” - ne porunceşte El. Şi sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi oamenii, copiii aparţin lui Iisus Hristos.
„Şi mai este încă un adevăr ce se desface din această scenă evanghelică a binecuvântării pruncilor. Şi anume: dintre toate vârstele, copiii sunt preferaţi îndeosebi de Mântuitorul şi lor, înaintea tuturor, li se dă împărăţia cerurilor. în logica misterioasă a acestei preferinţe, oamenilor maturi li se adresează următoarea condiţie: „Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra întru ea!” Iar pruncul acesta, care e numai un pui de om, e ridicat pc braţe de Iisus şi, peste capetele tuturor, e arătat omenirii drept pildă de creştin model!”
Aşadar, spre această pildă de creştin model trebuie să ne întoarcem.
Avraam, Isaac şi lacov au vieţuit mai întâi în Canaan. Mai târziu, urmaşii lor au fost robii lui Faraon, timp de peste 400 de ani. Dumnezeu însă l-a ridicat pe Moise, care i-a întors pe fiii lui Israil înapoi în Canaan.
Fiul risipitor a trăit mai întâi în casa tatălui său. Apoi şi-a irosit tinereţea, avuţia şi puterile sufleteşti într-o ţară îndepărtată unde, la urmă de tot, a ajuns porcar. Când însă a văzut că moare de foame, s-a întors la tatăl său, de unde n-a mai plecat.
Drept pedeapsă pentru că a căzut în idolatrie, Israil a fost dus în robia babilonică. Dar după 70 de ani de suferinţă, s-a întors în Ierusalim şi şi-a zidit din nou templul său cel sfânt.
Ca şi primii oameni, în microcosmosul nostru lăuntric săvârşim şi noi acelaşi păcat. Acelaşi fruct oprit stă ispititor în faţa noastră, acelaşi şarpe ne înşeală şi noi călcăm aceeaşi poruncă. Dar imediat după judecata lui Dumnezeu, conştiinţa începe să ne tortureze. Cerul inimii noastre se întunecă. Norii groşi acoperă strălucirea Soarelui Dreptăţii. Sufletul nostru începe să se tulbure, să tune şi să fulgere. Ca nişte fiare sălbatice se ridică patimile şi poftele, sfâşiindu-ne tot ce e mai bun şi mai sfânt în noi.
Cădem în deznădejde şi vrem să ne punem capăt zilelor. Dar glasul lăuntric al lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor ne sfătuieşte să ne întoarcem, să cădem în genunchi, să suspinăm şi să plângem, cerând mila lui Dumnezeu. Atunci, preaiubitul nostru Mijlocitor ne duce rugăciunile la Tatăl şi prin sângele Lui căpătăm iertare. Şi nu numai atât: însăşi soarta noastră se îmbunătăţeşte. Prin rugăciune adunăm razele Soarelui Invizibil şi aprindem focul pe care atât de mult a dorit Iisus să-l vadă arzând în inimile noastre. Acest foc al Duhului Sfânt ne încălzeşte şi ne mângâie. Şi tot prin mijlocirea acestui Mângâietor, fiarele se îmblânzesc, pământul îşi dă roada sa, iar cerul începe să picure ploaia sa binefăcătoare. Şi omul însetează şi flămânzeşte mereu după o altă lume mai bună, iar inima lui nu se linişteşte până nu se odihneşte în Hristos Domnul.
Dar ce tainice puteri biciuie oare spiritul omenesc, veşnic neîmpăcat cu orice condiţii de timp şi de spaţiu în care s-ar găsi. şi-l aţâţă să se încordeze în gigantice strădanii spre alte moduri de existenţă? Pasărea c fericită dacă are un cuib; şerpii îşi au culcuşurile lor; vulpile vizuinile lor. Singur fiul omului, dintre toate făpturile pământului, simte că n-are undo să-şi plece capul chiar dacă, troglodit, dispune de o peşteră, sau. împărat, deţine o sută de palate aurite. Pentru el, fericirea e un cuvânt fără substrat real în viaţa pământească. Stafie lipsită de consistenţă, ea există când se năzare de departe şi dispare când te apropii. Dacă numim fericire clipa trăită, nici măcar când o trăim n-o simţim astfel, ci numai după ce a trecut şi a devenit ideal pierdut, când înaintea noastră, când deasupra, păstrându-se totdeauna la o distanţă încât să n-o putem ajunge niciodată. Filozofii pesimişti o numesc iluzie deşartă, fiindcă îşi imaginează măduva lumii ca un rău imens şi tară leac.
Şi totuşi, fericirea trebuie să fie, de vreme ce ea e setea cea mai adâncă şi mai neistovită a vieţii omeneşti; de vreme ce ea e tot avântul gigantic al spiritului omenesc, cum se înverşunează să sfredelească munţii, să străbată oceanele, să se cufunde în măruntaiele pământului, să plutească în văzduhuri, căutând-o mereu într-un galop nebun şi fără odihnă, sau portretizând-o cu o furie sacră în acele minuni de frumuseţe care sunt capodoperele artei. Dacă nicăieri n-ar exista un substrat al ideii de fericire, ar trebui să ne credem jucăriile unui demon care, nevăzut, ar sforăi din întuneric, prin faţa naivităţii noastre, amara uluială a iluziei deşarte. Se pare însă că nici o idee pozitivă, din câte zac în posibilitatea spiritului, nu se naşte tară obiectul corespunzător. Cu mii de ani mai înainte de a fi o născocire a tehnicii moderne, avionul a fost ideea din mitul lui Icar. Religia ne vorbeşte de o fericire pozitivă, care nu e nălucă, ci o realitate veşnică; de o fericire pierdută, dar care se poate cuceri din nou. Răspunzând setei universale, ce arde în profunzimea sufletului omenesc după altă ordine de viaţă, iisus Hristos Şi-a început Evanghelia afirmând de nouă ori existenţa fericirii.
Această fericire, cu sensul cel mai pozitiv şi cu substrat transcendent şi veşnic, care absoarbe dincolo dc lume supremele aspiraţii ale sufletului omenesc, se numeşte, cu alt termen, paradisul. Ideea paradisului nu e specific creştină, ci o idee ce aparţine întregului neam omenesc. Reminiscenţă a unei stări pierdute sau aspiraţie către o stare viitoare, paradisul e un suspin adânc şi universal omenesc.
Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întâi totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca izolaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici. Nostalgia paradisului e astfel sentimentul antinomiei noastre existenţiale, de făpturi libere în spirit, dar contrazise de limite ce ni se par fatale; de făpturi nefericite, dar care ardem de setea fericirii absolute. Nostalgia e astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute.
Neamul nostru cunoaşte nostalgia sub chipul dorului de casă şi al dorului de ţară. Dorul şi sentimentul distanţei şi al înstrăinării. El e specific vieţii păstoreşti, rătăcitoare între munte şi mare. In arta noastră folclorică, dorul e geneza doinei, izolat în singurătatea înfiorătoare a muntelui, departe de sat şi de ai lui, geniul păstoresc a ridicat sentimentul nostalgiei la proporţiile unui mit grandios. Chipul ciobanului asemuit în umbra din lună nu e altceva decât portretul, proiectat în cosmos, al acestui sentiment de singurătate şi de înstrăinare; iar doina, cu nesfârşitele ei inflexiuni melodice şi cu pătrunzătoarele-i nuanţe cromatice de o pră- păstioasă melancolie, nu e altceva decât sublimarea muzicală a distanţei. Doina e strâns legată de mitul ciobanului din lună şi nu putem înţelege toată adâncimea ei efectivă decât considerând-o în complexul acestui simbol cosmic al singurătăţii şi al înstrăinării. In structura ei melodică, alcătuită din modulaţii înscrise într-o monotonie dominantă, jelania durerii de a nu fi unde te doreşti se rosteşte prin aceste nesfârşite ghirlande de tonuri minore, iar distanţa care rămâne mereu aceeaşi între subiect şi locui dorit e semnificată prin monotonia dominantă. Tristeţea şi gravitatea acestui cântec, care e imaginea cea mai tipică a nostalgiei, vin parcă din zădărnicia oricăror strădanii de a înfrânge captivitatea unui destin fără ieşire. Chipul care apare mereu pe cer, al ciobanului din lună, dă un accent aproape tragic acestui sentiment al singurătăţii şi al înstrăinării.
Legat de ideea paradisului, sentimentul nostalgic capătă o perspectivă dincolo de lume şi dincolo de moarte. Din omenesc cum era, el devine un sentiment fundamental religios al supranaturalului. Căci nostalgia paradisului nu mai e dorul de casă sau dorul de ţară din această lume, ci dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. îdeea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie ca formă anteistorica privind începutul lumii, fie ca formă postistorică privind sfârşitul ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii.
Insuşi termenul de paradis - în concepţia primă - e legat de un anume loc pe faţa pământului, de frumuseţe şi de fericire, ce nu-şi găseşte pereche în lumea de azi. Istoria lumii ia parcă aspectul unui fluviu care, izvorând din oceanul veşniciei, s-abate prin pământul păcatului, tulburându-şi apele de cleştar cu nămolul lui, pentru a se întoarce în cele din urmă, purificat, să se reverse în acelaşi ocean din care a pornit. Sentimentul paradisiac e ca simţul sănătăţii, ca simţul vieţii şi ca simţul sfinţeniei. Nimeni nu preţuieşte sănătatea mai adânc decât în boală; nimeni nu preţuieşte viaţa mai puternic decât pe pragul morţii şi nimeni nu înţelege ce c sfinţenia mai just decât în intuiţia morală a păcatului.
Adam, numai din vrăjmaşa împotrivire a pământului cu toate făpturile lui şi numai din restriştea haotică a decadenţei, a putut să priceapă frumuseţea, desăvârşirea şi fericirea raiului din care a fost alungat. Tragica lui experienţă se repetă în fiecare muritor, care nu se poate bucura de lumina vieţii din plin, câtă vreme blestemul vremelniciei impregnate de durere îi contrazice cel mai intim şi cel mai neînduplecat sentiment, care e acela al nemuririi.”
Repetând, fiecare din noi, tragica experienţă a lui Adain, trebuie, ca şi el, să ne întoarcem din nou ca un fluviu, ca să ne revărsăm din nou în oceanul din care am izvorât. Dar până să ajungem acolo, trebuie să ne purificăm de nămolul prin care am trecut. Trebuie să plângem, să suspinăm, să cerem mila lui Dumnezeu ca Adam după cădere, ca Israil în robie sau ca David după ce a păcătuit cu Batşeba. Căci „binele nu se câştigă decât în suferinţă şi după inevitabila încercare a răului”, pe care îl încearcă toţi fiii risipitori din lume.
Dar această inevitabilă încercare a răului, această amară experienţă a răului, departe de a fi o răzbunare sau o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, exprimă, dimpotrivă, mila lui Dumnezeu, care vrea să ne vindece cu doctorii amare şi să ne purifice în cuptorul smereniei.
Arhimandrit Paulin Lecca
ADEVAR SI PACE, EDITURA BIZANTINA
-
Parintele Paulin Lecca
Publicat in : Parinti -
Parintele Paulin Lecca
Publicat in : Religie -
Parintele Arhim. Paulin Lecca
Publicat in : Parinti -
Iarasi printre copilasi
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.