Intre bunatati si neputinte in tinutul inimii

Intre bunatati si neputinte in tinutul inimii Mareste imaginea.

Spuneam că suntem aşa de înstrăinaţi de noi înşine, încât mulţi oameni din zilele noastre aleg calea distracţiei, care este mai uşoară decât calea cea anevoioasă spre aflarea „locului inimii”. Şi se pune întrebarea: Ce putem noi face ca să ne găsim „locul inimii”? Ne ajută tot Hristos cu răspunsul, prin pilda Fiului Risipitor pe care ne-a dat-o în Evanghelia de la Luca (Luca 15, 11-32). Aici vedem limpede că până ce fiul cel mic nu şi-a venit în sine, orice fel de intervenţie ar fi fost zadarnică: chiar dacă tatăl ar fi încercat să-şi oprească fiul de la pierzanie, chiar dacă ar fi încercat să-l determine cumva să rămână în casa părintească, nu ar fi reuşit, pentru că acesta îşi ieşise din sine.

Fiul Risipitor sălăşluia cu tatăl, se bucura de toate bunătăţile din casa acestuia, dar nu ştia să le preţuiască. Pentru aceea, inima lui a înclinat către o ţară îndepărtată, unde, socotea el, ar putea gusta adevărata viaţă, unde ar putea să se împărtăşească cu adevărat de ceea ce îl mistuia în sufletul său, neştiind însă că acela era dorul către Dumnezeu. De aceea, în zadar ar fi încercat tatăl să-l oprească, să-l convingă că cel mai bine este acasă - inima Fiului Risipitor şi mintea lui erau deja în ţara îndepărtată unde visa că ar fi adevărata viaţă. Din acest motiv, tatăl, iubitor fiind, cunoscând alunecarea fiului său, i-a dat partea de avere pe care acesta şi-a cerut-o cu îndrăzneală şi l-a lăsat să-şi săvârşească călătoria până atunci când putea să îşi vină în sine.

Şi ne spune Evanghelia că după ce fiul şi-a cheltuit toată averea, o foamete s-a abătut peste acel ţinut. Din pricina aceasta, el s-a alipit de unul dintre locuitorii ţării îndepărtate, care l-a pus să pască porcii. Ajunsese, spune Evanghelia, să îşi dorească să se sature măcar din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Acesta este momentul în care se apropie Fiul Risipitor de venirea în sine, de venirea în care şi-a regăsit „locul inimii”.

Ce s-a întâmplat? Era într-o situaţie dificilă, era aproape la limita dintre viaţă şi moarte, când, spune Scriptura, şi-a venit în sine şi şi-a adus aminte de casa tatălui. Fiind acum în ţara îndepărtată unde şi-a cheltuit viaţa în desfrânări şi destrăbălări, şi-a adus aminte de casa tatălui, şi s-a gândit aşa: „Câţi argaţi are tatăl meu care trăiesc decent, au un acoperiş sub care trăiesc, au o pâine pe care o mănâncă şi o lucrează cinstit! Iar eu sunt aici, pasc porcii unui străin căruia nu-i pasă de viaţa mea, şi mi-aş dori să mă satur cu roşcovele pe care le mănâncă porcii, dar nici măcar asta nu mi se oferă!”.

Abia după multă suferinţă şi durere, prin care sufletul lui s-a apropiat de pragurile morţii, abia atunci a trăit momentul venirii în sine, când şi-a adus aminte de casa tatălui, moment în care a putut să-şi vadă căderea, îndepărtarea de la adevărata viaţă şi de la dragostea tatălui său - îndepărtare ce nu-i aducea decât suferinţă şi moarte.

Venirea în sine are două aspecte pe care voiesc să le pun în evidenţă. Spuneam că venirea în sine este începutul pocăinţei, iar cele două aspecte contrastează şi umplu de energie de-viaţă- dătătoare sufletul ce se pocăieşte. Cele două aspecte sunt vederea bunătăţilor pe care dragostea lui Dumnezeu le-a pregătit omului şi vederea neputinţei noastre de a trăi la această înălţime a chemării, vedere care smereşte sufletul şi-l pregăteşte să primească harul.

Acesta este momentul venirii în sine. Atunci, pe de o parte, în inima fiului s-a născut o comparaţie între dragostea tatălui - care se revărsa nu numai asupra lui şi asupra fratelui său mai mare, ca fii, ci şi asupra celor care-i slujeau - şi indiferenţa străinului. Pe de altă parte, s-a născut în el şi conştiinţa nevredniciei de o asemenea dragoste părintească, conştiinţă care îl face să nu se mai considere fiu, şi să-şi spună în sine: „Ştiu ce voi face! Mă voi întoarce şi îi voi spune: «Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău! Ia-mă ca pe unul dintre argaţii tăi, să-ţi slujesc! Pentru că neştiind ca fiu să preţuiesc darurile din casa ta, acum, după ce am avut această experienţă tristă a înstrăinării mele de dragostea ta, abia acum înţeleg căderea mea, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău»”. Dar, în dragostea sa, tatăl l-a primit înapoi şi nu l-a lăsat să-şi facă spovedania până la capăt, ci imediat a poruncit să fie repus în cinstea de fiu.

Dacă în momentul ispitirii, mintea fiului era deja plecată spre ţara desfătărilor chiar înainte ca tatăl să-i dea partea lui de avere, în momentul venirii în sine mintea fiului era deja întoarsă acasă, înainte de a părăsi ţara robiei. Este un moment al pomenirii dragostei părinteşti, un moment în care mintea fiului a ajuns la bunătăţile din casa tatălui, un moment în care se activează potenţialul pocăinţei ce se pecetluieşte prin mărturisirea: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău”.

In concluzie, putem spune că Hristos ne îndrumă să ne descoperim „ţinutul inimii” prin venirea în sine, asemenea Fiului Risipitor. Cu alte cuvinte, noi, deşi încă suntem robiţi păcatului, deşi avem încă a duce multe lupte ostenitoare până ajungem la biruinţa lui Hristos în viaţa noastră, totuşi, prin întoarcerea minţii la Dumnezeu, prin aducerea-aminte de lucrurile pe care harul le-a lucrat tainic în viaţa noastră, petrecem cu mintea noastră în prezenţa dragostei dumnezeieşti, iar lumina ce se răsfrânge astfel în noi ne duce spre adâncurile inimii, unde este, de fapt, prezent Harul dumnezeiesc.

Fiul din Evanghelie este, totuşi, un caz fericit, din două motive. Primul motiv este că acela a reuşit să se întoarcă în casa Tatălui şi a fost ridicat din nou la cinstea de fiu. Oare câţi dintre noi nu rătăcim pe cale şi nu mai ajungem să ne pocăim şi să ne facem spovedania, aşa cum a reuşit Fiul Risipitor să şi-o facă? Al doilea motiv pentru care îl socotesc un caz fericit este că el a avut cei doi termeni ai comparaţiei: a trăit destul timp în dragostea părintelui său şi a putut face comparaţie între dragostea tatălui şi indiferenţa străinului, căruia nu-i păsa dacă ar fi trăit sau ar fi murit. Iar dragostea Tatălui este cea care s-a răstignit pe sine, pentru ca omul să trăiască şi, cum spune Evanghelia, „să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug” (loan 10, 10).

Se pune întrebarea: Ce fac aceia care n-au avut această experienţă a trăirii în casa Tatălui? Sau, dacă au avut-o, poate că nu au conştientizat-o, poate că nu le-a fost aşa limpede chipul acesta al dragostei pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi? Ce ne facem dacă ajungem în situaţia Fiului Risipitor şi, înstrăinaţi fiind de Domnul, vedem şi gustăm numai moartea indiferenţei străinului, căruia nu-i pasă de mântuirea noastră, nici de viaţa noastră cea trupească, darămite de viaţa cea veşnică?
la un anumit nivel, acea energie care a dat hotărâre sufletului Fiului Risipitor să zică: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu!”.

Acest neajuns l-a avut şi părintele nostru Adam: nici el nu a avut cei doi termeni ai comparaţiei. El a cunoscut numai dragostea lui Dumnezeu şi slava de care l-a învrednicit Dumnezeu, şi lumina în care el trăia în preajma lui Dumnezeu. Neavând celălalt termen, a fost ispitit să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, să cunoască şi răul, să se împărtăşească de el.

Şi pentru că Adam, protopărintele nostru, nu a avut aceşti doi termeni ai comparaţiei, aşa cum i-a avut Fiul Risipitor, însuşi Hristos Dumnezeul nostru, în dragostea Sa nesfârşită pe care o are faţă de noi, S-a deşertat de slava Sa, a piat de noi, a luat păcatul lui Adam şi i-a spălat cu Sângele Său pe cruce, pe muntele Golgotei.

Asemenea lui Adam, dar ca un negativ al unui film sau ca într-o oglindă, este omul păcătos care n-a cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi s-a împărtăşit numai de păcat, de deznădejde şi de moarte. Dacă am face comparaţie între Adam şi omul păcătos, vedem în istoria mântuirii o „taină din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”: că Singur Dumnezeu ştie, în dragostea Lui, cum să prefacă în prilej de mântuire neştiinţa noastră, deznădejdea noastră, chiar şi iadul în care noi de bunăvoie, de multe ori, ne aruncăm prin păcatele pe care le săvârşim. In dragostea Lui, Domnul ştie cum să facă din acestea un mijloc de dialog cu noi, un mijloc prin care să ne înveţe ceva adevărat când ne întreabă:, Asta ai vrut? Asta este ceea ce ţi-ai dorit? Asta este ceea ce a căutat inima ta cu adevărat? Moartea ai căutat-o? Răutatea de care te-ai împărtăşit ai dorit-o, neştiind să preţuieşti harul lui Dumnezeu, care te-a înveşmântat pentru a doua oară în taina Sfântului Botez?”.

Şi dacă omul se încredinţează dragostei lui Dumnezeu, în această taină Dumnezeu va şti cum să-l mântuiască pe om. Hristos ne spune, prin Sfântul Siluan, că nu este nevoie să deznădăjduim nici în situaţiile cele mai cumplite, că nu este nevoie să ne pierdem nădejdea în atotputernicia dragostei Lui, ci să luăm deznădejdea, ba chiar până şi iadul, ca pe un prilej prin care ne putem mărturisi credincioşia, vădindu-ne păcatul, şi în care putem închega un dialog cu Dumnezeu, dialog ce va aduce mântuirea. Tot aşa cum Domnul i-a zis Sfântului Siluan: „Ţine mintea ta în iad. Asta eşti, omule păcătos, şi eşti vrednic de iad - dar nu deznădăjdui de dragostea Mea! Dragostea Mea este nesfârşită, şi Eu. In Dragostea lui Dumnezeu este atât de delicată, atât de subţire şi îl cinsteşte atât de mult pe om, încât nu vrea sub nicio formă să-l rănească, ci îi cinsteşte alegerea (oricare ar fi ea) şi aşteaptă răstignită prilejul potrivit să poată închega un dialog cu omul, în Duh şi în Adevăr. Acest dialog se realizează de cele mai multe ori atunci când omul se trezeşte în situaţii total neprielnice, încleştat în amară deznădejde şi întuneric; în aceste momente Dumnezeu îi grăieşte delicat, arătându-i alegerea greşită pe care omul a facut-o.

Această delicateţe o vedem şi în Sfânta Evanghelie, unde Hristos îi învaţă pe ucenici să fie delicaţi, dar adevăraţi în mărturisirea lor, chiar şi cu cei ce nu vor să primească Evanghelia şi se îndărătnicesc în alegerea lor. Şi acestora Hristos, în dragostea Sa, le deschide o perspectivă de pocăinţă, neîncălcându-le sub nicio formă libertatea de a alege. El le spune Apostolilor: „In orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind pe uliţele ei, să ziceţi: «Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea voastră vi-l scuturăm vouă. Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia iui Dumnezeu!»” (Luca 10, 10-11). Hristos nu le vorbeşte deschis potrivnicilor Săi despre pocăinţă, aşa cum striga în pustie Sfântul Ioan, ci le lasă doar această perspectivă, ca să cunoască faptul că şi de ei s-a apropiat împărăţia cerurilor, şi prin această propovăduire deschide o posibilitate de a-i mântui, dacă aceştia, încleştaţi în ghearele deznădejdii fiind, vor striga către El.

Fragment din cartea "Prin taramul pocaintei. Cuvantari duhovnicesti', Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Prin taramul pocaintei. Cuvantari duhovnicesti"

 

Pe aceeaşi temă

19 Iunie 2018

Vizualizari: 515

Voteaza:

Intre bunatati si neputinte in tinutul inimii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

pocainta fiul risipitor

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE