Aceasta înseamnă lepădarea de tine - să iubeşti rana şi pe cel care ţi-a făcut rana - şi lucrul acesta vi l-am spus cu drag de atâtea ori. Dumneavoastră de ce credeţi că a spus Mântuitorul: „Iubiţi pe cei care vă prigonesc!" (Mt. 5, 44)? Dacă a spus Hristos, se poate împlini. E posibil, dar câţi îşi pun cu adevărat problema să iubească pe vrăjmaşi? Adică cu orice chip noi trebuie să jertfim, să-l iubim pe acela. De ce? Nu I-a pus Dumnezeu în calea vieţii tale ca să câştige dracul, ci să câştige Dumnezeu; fie că-l accepţi, fie că zici „Doamne, iartă-l".

Chiar cu un sărac, n-ai să-i dai, dar poţi să zici: „Doamne miluieşte-l", consideră-l şi pe el într-un fel, nu-l ignora, arată-ţi iubirea faţă de el. Pentru că asta-i tema, iubirea; este criteriu de judecată. De ce n-ai iubit? Nu că n-ai iubit, dar ai urât, ai duşmănit. Şi atunci să-l iubesc pe cel care mi-a făcut rana, cum a făcut Hristos: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!".(Lc. 23, 34) Şi nu numai Hristos, ci şi atâţia Sfinţi Părinţi care au iubit pe vrăjmaşii lor. Acesta este actul suprem al mântuirii noastre: A iubi rana, durerea pe care o ai, mai ales că ai suferit-o pentru o manifestare de credinţă, sau te miri cum, dar nu-l urî pe cel care ţi-a făcut-o! Sigur, că în a iubi rana şi pe cel care ţi-a făcut-o este toată Scriptura.

Sunt multe felurile în care putem să răspundem acestei porunci. Mai întâi Iubire, Iubire, Iubire... Iubirea este criteriul de judecată al omului. Tot ce se greşeşte împotriva iubirii este niţel încadrat la crimă. Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) spune că: „De orice cuvânt vom da răspuns, cu atât mai mult, de orice cuvânt ruşinos" şi adaug eu, cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Este poruncă, nu un sfat, iubirea de vrăjmaşi. Şi nu este o utopie. Nu este imposibil. Dacă spune Hristos, e realizabil. La acest lucru trebuie să gândească lumea şi cu aceasta să înceapă. Dacă este poruncă, înseamnă că este posibilă pentru că suntem înzestraţi de Dumnezeu singur, numai pentru El, cu zestrea cea mai bogată.

Deci, a iubi înseamnă a îndrăzni să te asemeni cu Dumnezeu, după har, bineînţeles.

Am făcut o constatare pe care o poate face oricine. Despre acest cuvânt al Mântuitorului nu cunoaştem decât din literatură. Aş vrea să mă bucur foarte mult, să văd pe cineva care începe să-şi pună problema asta serios şi să încerce să iubească pe vrăjmaşi. Nu este un lucru uşor, pentru că suntem o fire pervertită, dar lupta care trebuie să o dăm fiecare, in fiecare clipă, este să ieşim din pervertire, să ieşim din starea negativă, să ne instalăm în ceea ce de fapt suntem. Incă ne-a făcut Dumnezeu singur, numai pentru El, şi dacă ne-a răscumpărat Hristos, şi ne-a înnoit preţuim cât preţuieşte El. Consider că nu e o îndrăzneală să vorbim, în felul acesta. Pentru că iubirea lui Dumnezeu nu este mărginită. Se spune că un om dăruieşte după puterea lui. Şi ce dăruieşte? Dăruieşte ceva care să mulţumească pe celălalt şi să fie şi el mulţumit. De fapt se caută banul cel mai mic pentru a scăpa de cel care întinde mâna. Dumnezeu însă nu dăruieşte lucruri mărunte. Dăruieşte după rang şi dă toată împărăţia Lui. Şi dacă este vorba de a fi atât de preţuiţi în punctul de ajungere, trebuie să ne îngrijorăm de cele ce a spus, pe care le uităm mereu, deşi unele sunt porunci. A spus aşa: „Fără de Mine nu veţi putea face nimic". A spus lucrul acesta şi s-a repetat în alte rânduri - „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33). Lucrul acesta îl priveşte pe fiecare dintre noi. El fiind tulpina, noi mlădiţele.

Vă închipuiţi că nu putem face absolut nimic, o răsuflare măcar, fără tulpină, fără seva Lui. în legătură cu acest citat din Scriptură, „Fără de Mine nu veţi putea face nimic" (In. 15, 5), în anul 419 s-a făcut un Sinod local, la Cartagina, printre obiectivele sinodului fiind şi clarificarea acestui verset. Oamenii erau (şi sunt) cerbicoşi (eu am făcut, eu fac, eu pot). Sistemul acesta de a trăi si de a automulţumi omul e fals, şi omul nu-şi mai aminteşte de Dumnezeu, prin egocentrism omul situându-se în contra lucrurilor. Canonul 124 al sinodului de la Cartagina spune în legătură cu citatul Mântuitorului „Fără de Mine nu veţi putea face nimic", dacă crezi că poţi ceva, „anatema să fii". Anatema este cea mai grea pedeapsă ce o poate da Biserica. Deci, Părinţii se îngrijeau de orice cuvânt al Mântuitorului, nimic din ce a spus nefiind în plus. „Tot ce ai spus Tu e adevărat, Iisuse!" Dacă se ţine cont de lucrul acesta, cel puţin cu o măsură oarecare, dar nu cu nepăsare continuă, acesta ne duce şi la marele semn de întrebare: Cum să iubim pe vrăjmaşi noştri? Vedeţi, la nivelul zilei sau poate chiar la nivelul vieţii, nu este atât de uşor, că e firea care trebuie doborâtă cu orice chip. Dar nici nu putem, cu darul care ni l-a dat Dumnezeu, făcuţi numai pentru El, să fim nepăsători cu această poruncă. Şi mi se pare, aceasta îmboldeşte mai mult decât aceea să fiu comod cu privire la duşmani, şi „treaba lor!" Nu! Omul să înceapă prin a nu-i urî pe vrăjmaşi. Pentru că noi suntem făcuţi de Dumnezeu, nu numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Nu numai pentru comunitate. Dacă fratele tău suferă undeva, să te doară şi pe tine. Raiul nu-l poţi vedea dacă nu laşi să-l vadă celălalt întâi. Aş putea spune, aşa cum s-a spus: tragedia întregii omeniri trebuie plânsă ca propriile tale greşeli. Dacă este aşa, atunci vedem ce legătură mare este între noi şi creaţia lui Dumnezeu. Greşeala mare este că se izolează omul de acestea, se retrage în sine, în egoismul feroce.

Să încerci să-i iubeşti pe vrăjmaşi. Dar cu insistenţă. N-ai să poţi deodată. Dar ajungi în stadiul că nu-i urăşti, care înseamnă că eşti salvat pe scară. Nu mai eşti în baltă, eşti pe o treaptă de scară. Din momentul în care eşti pe o treaptă salvatoare, să ştiţi că există un proces evolutiv, în legătură cu următoarea treaptă, mult mai uşor, pentru că nu e vorba numai de puterea ta. E vorba de harul lui Dumnezeu, dacă tu lupţi şi mergi. Că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Dai voinţă, iei putere. Altfel nu. Cu niciun chip nu ne mântuiesc marile noastre fapte bune, fără harul lui Dumnezeu. Numai la El este cu putinţă (Mc. 10, 27); dar să ne găsească şi pe noi pe drum. Deci, dacă ne găseşte pe drumul acesta, gândind mereu să ne iubim vrăjmaşii, (pentru că greşeala e că omul rămâne bulgăre, fără simţire), mereu ne va ajuta harul lui Dumnezeu. Şi dacă moartea te găseşte în luptă, ancorat la acest ideal, indiferent la ce nivel te găseşte, mori iubitor de vrăjmaşi. Pentru că te ajută harul lui Dumnezeu. El ştie firea noastră cum arată.

A iubi pe vrăjmaşi e un punct central al învăţăturii creştine care ţine de criteriul de judecată, care este Iubirea. Trebuie să iubim. Vedeţi dumneavoastră, fiinţa omenească, fiziologică, este o mică lume, un microcosmos. întreaga creaţie a lui Dumnezeu există în această fiinţă. Fiecare mădular e mădularul lui Hristos. Dacă degetul acesta, cel mai mic, suferă, toate mădularele suferă cu el. Nu trebuie să ne izolăm de creaţia lui Dumnezeu prin diferite alte preocupări care sunt amăgeli egoiste. „Că eu am viaţa mea, Dumnezeul meu..." Nu! Invăţătura creştină e valabilă pentru toată lumea, obligă pe toată lumea. Cine încearcă cu adevărat să dea atenţie mai multă la porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi, să ştiţi că se găseşte angajat în idealul cel mai înalt, fericirea noastră veşnică.

Nu aceste mici ciăruiri pe care le facem pe ici pe colo, care nici nu ne costă şi care nu reprezintă jertfa. Şi dacă nu e jertfă, nu e lumină. Jertfa este să dai din ce nu ai, să dai ceea ce eşti! Conceptul de mântuire creştină e jertfa. Mântuitorul făcea dreptăţi mari, învia morţi. Dar nu mântuise încă lumea. Dracul era încă puternic. Dar când s-a jertfit, a ajuns la desăvârşire. Aceasta a fost actul cu care îşi împlineşte marea îndatorire, că „pentru aceasta M-a trimis Tatal Meu" (In. 17, 8). Mântuitorul era pe Cruce şi se vaita Satana. Până atunci dracul fugea, nu se lăsa, dar era încă tare. „Astăzi va veni judecata vrăjmaşului acestuia, a stăpânitorului lumii acesteia" (In. 16,11). Aşa că, cel care se angajează la această mare luptă, care e posibilă cu harul lui Dumnezeu, este cu adevărat sluji tor al idealului celui mai înalt, şi se creează în noi sentimentul Veşniciei. Nu e puţin lucru!

Dacă vezi doi oameni vrăjmăşindu-se, pentru a-i ajuta pe cei doi, prin propria ta viaţă, ridici celor care se vrăjmăşesc semne de întrebare. „Ce face omul acesta de e liniştit!?", se vor întreba ei. Prin propria ta vieţuire, poţi să-l înveţi pe celălalt. Dacă eşti provocat, sau dacă, cu dibăcie, provoci discuţia, începi discuţia după stadiul în care se găseşte pregătit duhovniceşte, având putinţa de a-l ataca.

Fără discuţie că cei din jur trebuie să se folosească de propria ta viaţă. Uite! Eu eram în Braşov, într-o maşină, musafir. Cel de la volan, un fiu duhovnicesc, a opri maşina în târg. Eu am văzut jos, în faţa maşinii, un obiect, şi în acelaşi timp am auzit vaiete în târg. Curios, m-am apropiat de obiect, să văd ce-i acolo. Când colo, era un portofel, plin cu bani. „Banii mei!", se plângea omul care pierduse banii. Am înţeles că găsisem banii omului. Am mers la el şi în faţa lumii, i-am spus: „Domnule, ţi l-am găsit eu. Poftim!" Cu chipul meu, cu barbă, vă închipuiţi. Toată lumea a început să se închine şi am avut o mare bucurie. Lumea fugea cu pomelnice după mine. Deci, numai cu mult tact putem interveni in lume. Mai mult, prin propria noastră „dezinfectare" aducem un „miros" atractiv. Dumnezeu lucrează pentru fiecare, cu fiecare. Nu ne lasă ca instrumente izolate. Ne dă virtuţi, ne dă încercări. E prost omul nepăsător, trăieşte de azi pe mâine, nu ştie cât de preţioasă e clipa care o trăim. De aceea, pot să spun că orice clipa poate ti un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune Mai mult decât o rugăciune de tipic sau făcută obligatoriu. Ajutăm pe alţii cu propria noastră viaţă, mult rnai mult, şi pe cei învrăjbiţi între ei îi ajutăm tot prin curăţirea i Mustră. Dar, să ştiţi că există şi iad. Dacă omul nu vrea şi nu vrea...

Domnul Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cât de greu e să-L avem întreg, pe Stăpânul a toată făptura, în inimile noastre! Că spus este: „Fără de Mine nu puteţi face nimic!" (In. 15, 5). Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici împlini cu jumătăţi de măsură.

Arhimandrit Arsenie Papacioc
Vesnicia ascunsa intr-o clipa, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Vesnicia ascunsa intr-o clipa"

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: