Nadajduirea in sine

Nadajduirea in sine Mareste imaginea.

Nădăjduirea în sine este una dintre pricinile lipsei de nădejde în lucrarea mântuirii

Una dintre pricinile lipsei noastre de nădejde în lucrarea mântuirii stă în convingerea greşită că ne pot mântui doar faptele, în care ne şi punem mai întâi de toate nădejdea.

Şi totuşi, mai întâi de toate avem nevoie să refacem în inima noastră convingerea că nici un fel de nevoinţă a noastră nu ne poate, în sine, mântui, şi că inima noastră nu va afla niciodată odihnă de pe urma faptelor noastre. Ea se poate odihni doar în Domnul Mântuitorul, şi se înaripează cu nădejdea mântuirii numai atunci când strigă către El cu devotament şi sinceritate: „Doamne, cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă!"

Toţi cei care în lucrarea mântuirii nădăjduiesc în ei înşişi sfârşesc de obicei prin a pierde în chipul cel mai trist orice încredere în sine, socotind a fi lucru neroditor să se ostenească în continuare pe calea mântuirii. Pe bună dreptate numind „iudaică" teama aceasta, preasfinţitul nevoitor spune: nădejdea mântuirii noastre trebuie să fie nu în faptele noastre, deşi fără acestea nu ne putem descurca, ci, mai ales şi în primul rând, în Domnul Mântuitorul.

Vă tot văitaţi... Chiar aşa, nu cumva trageţi nădejdea că vă veţi mântui prin fapte? Aceasta este calea iudaică. Cea creştinească este a ne pocăi cu lacrimi şi a cere: „Doamne! Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă!", fiindcă nădejdea mântuirii în Domnul este, de asemenea, şi îndatorirea creştinilor, şi duhul vieţii lor.

Acest punct este foarte important... Indată ce vă abateţi cu nădejdea câtuşi de puţin de la Domnul, toată făptuirea devine strâmbă, pentru că Domnul Se depărtează atunci şi parcă ar zice: „Ei, rămâi cu cele în care ţi-ai pus nădejdea."

Mare lucru este simţământul nădăjduirii în Domnul! El este concluzia tuturor simţămintelor noastre faţă de Dumnezeu.

Nădejdea mântuirii nu este în faptele noastre, ci în Domnul Mântuitorul. Cine crede în Domnul, acela se află pe tărâmul celor mântuiţi. La credinţă vine harul prin Sfintele Taine... Şi omul cu pricina e gata să purceadă pe calea urmării lui Hristos. Care este lucrul de căpetenie ce-i face trebuinţă? Să aibă râvna statornică de a plăcea Lui prin împlinirea sfintei Sale voi în toate împrejurările vieţii. Cel ce are aceasta, trăieşte, în cel ce nu are aceasta, viaţa s-a oprit. Şi băgaţi de seamă: dacă este râvnă după Dumnezeu, înseamnă că este viaţa lui Hristos în voi. Ce mai rămâne? Rămâne să păziţi poruncile lui Dumnezeu şi să nu pierdeţi prilejul de a împlini voia Lui, iar a vă nelinişti trebuie numai dacă s-a stins râvna. Iar cu privire la vremuri, ce fel sunt, deşi nici nepăsători nu se cuvine să fim, nu este bine să ne văităm.

Spuneţi: „Dacă nu o scot cu bine la capăt?" Dacă vă pregătiţi să o scoateţi singur la capăt, e la mintea cocoşului că nu o să reuşiţi - dar dacă vă veţi pune toată nădejdea în Domnul, El vă va duce negreşit la capăt. Nu trebuie să îngăduiţi în această privinţă îndoială nici cât un fir de păr. Trebuie să aveţi mai multă râvnă la rugăciune, şi
ea vă va învăţa tot ce trebuie... Nu este nevoie de vorbe multe. Aveţi nevoie de ceva - să Ii spuneţi lui Dumnezeu cu simplitate copilărească.

Trebuie să vă simţiţi cum se simte cel ce se îneacă în mare, care s-a prins de o scândură ce-l poate ridica şi purta deasupra abisului şi s-a întins pe ea. El simte tot timpul că este gata să piardă, dar totodată simte sub sine şi scândura salvatoare. Iată un portret autentic al oricărui suflet care se mântuieşte cu adevărat în Domnul. Sufletul simte că în sine piere, dar totodată simte că există mântuire prin Domnul, pentru credinţa în El.

Ajutorul dumnezeiesc este întotdeauna gata şi întotdeauna aproape, însă el e dat numai celor care caută şi se ostenesc, şi asta atunci când cei ce caută au epuizat deja toate mijloacele proprii... şi încep să strige din toată inima: „Doamne, ajută!" Atâta timp însă cât mai rămâne vreo aşteptare, cât de mică, la propriile mijloace, Domnul nu Se amestecă, de parcă ar spune: „Te aştepţi că o să te descurci singur? Ei bine, aşteaptă!"
Pentru o mai limpede înţelegere voi da următorul exemplu.

Intr-o pustie, în liniştire deplină, trăia un bătrân. Au năvălit asupra lui dracii în chip văzut şi au început să-l tragă afară din chilie, ca să-l alunge din pustie cu totul. Bătrânul a început să se lupte cu ei, însă aceia l-au biruit şi îl trăseseră deja până la uşă - încă puţin şi l-ar fi aruncat afară. Văzând în ce necaz a ajuns, bătrânul a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase! De ce m-ai părăsit? Ajută-mă, Doamne!" îndată ce a strigat, Domnul S-a arătat şi i-a alungat pe draci, iar bătrânului i-a zis: „Eu nu te-am părăsit, însă de vreme ce nu M-ai strigat, ci ai socotit că te vei descurca singur cu vrăjmaşii, nu am venit să-ţi dau ajutor. Tu singur eşti vinovat, pentru că ai nădăjduit în tine însuţi.

Cheamă-Mă, şi întotdeauna vei vedea că ajutorul Meu este gata." Zicând acestea, Domnul S-a făcut nevăzut.

Intâmplarea aceasta, care l-a învăţat minte pe bătrân, ne va da o lecţie şi nouă, tuturor, să nu ne bălăcim în gândurile pătimaşe sfădindu-ne cu ele în mintea noastră, ci îndată să ne rugăm Domnului împotriva lor.

Atitudinea normală pe care trebuie s-o avem fată de Dumnezeu este una îndurerată, cu frângere de inimă, cu cădere înaintea Lui în inimă, cu strigătul: „Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-mă!" In mâinile Domnului trebuie să ne punem, ca să facă în noi şi cu noi ceea ce place sfintei Lui voi, doar să ne mântuiască. De aici vin împăcarea duhului şi bucuria inimii chiar şi în cea mai tristă situaţie.

Domnul să vă mângâie!

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL
Akedia, cauze si remedii – Editura Sophia

Cumpara cartea "Akedia, cauze si remedii"


 

Pe aceeaşi temă

20 Ianuarie 2017

Vizualizari: 1303

Voteaza:

Nadajduirea in sine 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE