Harul care este în suflet, după multe şi îndelungate lupte şi încercări, lucrează cu înţelepciune tainică. Abia atunci lucrarea Lui se apropie de sfârşit, când sufletul în care sălăşluieşte a descoperit plăcerea duhovnicească prin multa răbdare a suferinţelor. Unui astfel de suflet nimic nu-i mai poate face rău, căci bucuria şi fericirea rămâne permanent în el, în inima care se roagă.

Cum au fost încercaţi oamenii drepţi din vechime? Iosif, după multe ispite a ajuns la împlinirea făgăduinţelor şi a profeţiilor divine. La fel David a fugit şi a suferit, urmărit de Saul, dar în cele din urmă ungerea lui ca domn s-a împlinit după făgăduinţa lui Dumnezeu.

Tot astfel şi Moise a fost scăpat, încercat şi aflat credincios prin multa lui răbdare. Avraam, aşteptând cu încredere şi îndurând toate s-a convins că „Cel ce a promis este nemincinos şi va îndeplini cuvântul Său". Noe, care a primit porunca să construiască o corabie pe când el avea 500 de ani şi abia 100 de ani mai târziu a trimis Dumnezeu potopul pe care-l făgăduise. Noe a aşteptat şi nu s-a îndoit, de aceea a şi fost salvat cu toată casa lui. Vedem deci prin aceste exemple că darul Duhului Sfânt se câştigă numai cu luptă mare, cu multă răbdare în ispite şi în încercări grele.

Aşa se face proba voinţei libere, care îl alege sau nu pe Dumnezeu. Atunci când sufletul nu se mai tulbură de nimic, ci este în armonie cu harul, abia atunci se învredniceşte să scape de toate patimile, să ajungă nepătimirea, să fie primit ca fiu al Duhului Sfânt şi primeşte cu prisosinţă bogăţia unei înţelepciuni ce nu este din lumea aceasta. De aceea se şi deosebesc aceştia de tot restul lumii, chiar şi de aceia ce par înţelepţi, corecţi şi inteligenţi. Un astfel de om simte imediat şi recunoaşte pe ce treaptă se află fratele său, de unde îşi ia el înţelepciunea şi vorbirea. Pe el însă oamenii din lume nu-l pot cunoaşte şi judeca, însă cel ce are acelaşi duh ceresc al Dumnezeirii îl recunoaşte imediat, aşa cum spune Apostolul: „Cele duhovniceşti prin cele duhovniceşti se lămuresc". Un om al simţurilor nu primeşte însă ceea ce este al Duhului Sfânt, căci pentru el aceasta este nebunie.

Cel spiritual însă simte totul, el nefiind simţit de nimeni. Pentru un astfel de om toate sunt deşertăciuni - chiar şi cunoştinţa. El este aprins de dorul după cele cereşti, este hrănit de iubirea dumnezeiască în care toate cunoştinţele şi cuvintele nu mai au nici un rost! „Fericiţi cei săraci cu duhul", aceştia sunt cei ajunşi la iubire, penultima treaptă a desăvârşirii, cei ce nu mai au nevoie de nimic, decât de Dumnezeu! La El este comoara lor, la El este inima lor! Acest foc al iubirii a voit Domnul să-l aprindă pe pământ şi despre el spune că ar dori să-l aprindă imediat. Omenirea întreagă să se aprindă de focul iubirii de Dumnezeu, şi atunci păcatul şi moartea vor fi învinse, iar împărăţia lui Dumnezeu va sălăşlui în lume.

Nimic nu-i va mai despărţi pe cei ajunşi la iubire de Dumnezeul lor: nici duhurile, nici puterile, nici lumea întreagă - cum spune Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?" Şi la iubire ajunge numai acela care s-a străduit să se dezlipească de toate lucrurile şi plăcerile acestei lumi, urmărind un singur ţel. Acest ţel nu este altul decât grija de sufletul său, împlinind cu sfinţenie toate poruncile lui Dumnezeu, necălcând nici una. O singură încălcare antrenează după ea încălcarea tuturor celorlalte. Singura preocupare trebuie să fie curăţirea sufletului, sfinţirea trupului, eliberarea de orice poftă şi voinţă a minţii pentru lucrurile materiale. Să renunţe la toate plăcerile trupului, să se detaşeze de toate sentimentele familiale - chiar şi de dragostea de părinţi, de fraţi, de soţi, de copii -, pentru a fi vrednici de primirea dragostei cereşti, aşa cum însuşi Domnul o porunceşte.

„Cine îşi iubeşte mai mult decât pe Mine tatăl, mama, sora, soţul sau fiica nu este vrednic de Mine". Toate prieteniile cu lumea să le rupă şi toate grijile lumeşti să le alunge. Supărările şi suferinţele ne vin, de fapt, din cununa dragostei pe care o mai purtăm încă pentru lume şi lucrurile ei - din cauza cărora, pierzându-le, suferim. Orice lucru pe care îl iubim, dacă ni se ia, ne face să suferim; averi, prieteni, rude, onoare, sănătate - pe toate le vom pierde şi vom suferi de pierderea lor în măsura în care le-am iubit. Dar cel ce nu-L mai iubeşte decât pe Dumnezeu n-are nimic de pierdut, nimic nu-i mai aparţine şi nu-i pasă de va pierde ceva. El doar pe Dumnezeu îl doreşte, sufletul lui către El tinde şi însuşi trupul lui de carne îi devine un balast greu ce-1 reţine încă departe de Cel pe care îl iubeşte.

Aşadar, când trupul lui se strică şi este pe cale de a pieri, el se bucură că, în sfârşit, se va duce la Cel mult iubit. Duhul unui astfel de om este liniştit, aşteptând cu răbdare şi încredere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. El nu tulbură cu nimic prezenţa Duhului Sfânt în el, pe care o simte şi o trăieşte zi de zi. Şi plăcută este viaţa lui încă de pe acest pământ; el se consacră cu totul Domnului şi cinsteşte cu mare respect şi admiraţie Duhul ceresc care îl vizitează. Aşa cum spune Apostolul: „Cel ce se alipeşte de Domnul un duh este cu Dânsul". Omul acesta nu se mai încurcă cu planuri şi griji pământeşti. El caută numai şi numai împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu Se îngrijeşte de împlinirea tuturor nevoilor lui trupeşti. Omul acesta vede şi simte aceste mişcări tainice şi mulţumeşte necontenit lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă. Iisus a spus-o doar: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă".

Să căutăm deci neîncetat această împărăţie, ascultând numai de Dumnezeu, luptând, fiind atenţi neîncetat la noi înşine, şi astfel vom ajunge la eliberare, la câştigarea Duhului Sfânt, la iubirea şi unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie.

Sfantul Macarie Egipteanul
Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu"

.

• Frica de Dumnezeu - Sfantul Serghie Meciov
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti