Nu ocărî pe nimeni pentru niciun fel de greşeală, pentru nicio pricină. [23]
Acesta este un sfat înţelept, care arată cu câtă gingăşie se purta Marele Antonie cu fraţii. Niciodată să nu jigneşti pe cineva, - să nu-l osândeşti, să nu-l întristezi pentru vreuna din scăderile lui. Fiecare dintre noi crede că-i mai bun decât toţi ceilalţi, că poate să treacă în revistă întregul catalog al scăderilor şi al greutăţilor celorlalţi. Ca să ne îndreptăţim pe noi înşine, aducem ca argument neputinţele celorlalţi - „Am venit ca să ajung sfânt, dar nu mă lasă ceilalţi; ăsta-i aşa, celălalt altfel!" - mai cu seamă când scăderea fratelui meu are o legătură personală cu mine. Şi nu e cu putinţă să nu aibă, pentru că mâniosul se va mânia şi pe mine, leneşul îmi va spune şi mie „nu“, cel mândru se va purta şi cu mine cu dispreţ, şi atunci eu voi începe să-i osândesc.
Acest cusur, din păcate, a existat şi va exista, dar prin cuvintele nu ocârî pe nimeni pentru niciun fel de greşeală, pentru nicio pricină, Marele Antonie voia să-l elimine din mănăstire. Dacă, cu toate acestea, unii monahi nu se îndreptau, erau îndepărtaţi din mănăstire, pentru că ar fi ajuns bătaia de joc a mănăstirii şi o ispită pentru fraţi. Lucrul acesta îl cuprinde şi Marele Vasile în canoanele lui10.
Vreau, de exemplu, să fac ceva şi cer ajutorul unui frate. El mă refuză într-un mod urât, după părerea mea, şi atunci mă duc la alt frate şi încep să-l vorbesc de rău. Apoi mă duc la al doilea, la al treilea... întâmplarea aceasta, pe care am explicat-o după propria mea inimă, potrivit cu egoismul meu, şi nu cu dispoziţia fratelui - fiindcă nu ştiu cât de obosit era şi ce probleme avea -, o află acum toată mănăstirea. Astfel, ajung un perverti tor, un înşelător în sânul mănăstirii, şi voi da seama pentru această atitudine a mea.
Fratele meu însă se poate să nu aibă nicio răspundere, pentru că, probabil, a fost obosit, trist şi nu putea să vorbească. Sau poate că are o dificultate legată de mine personal sau poate că aşa-i caracterul lui şi vorbeşte astfel cu toţi. Eu nu pot şti cauza. El se poate să fie nevinovat, iar eu mă aflu de îndată în mijlocul păcatului. Dar chiar dacă ar fi fost vinovat în acea clipă, Dumnezeu îl va dezvinovăţi, iar eu voi ridica întreaga povară şi voi purta întreaga răspundere: şi a mea, şi a lui.
De asemenea, cineva este foarte lent. Nu-i spune: „Repede, mişcă-ţi mâinile!" Un altul este cam neîndemânatic sau cam greoi la minte. Nu-i da niciodată prilejul să se gândească la scăderile sale, pentru că îi vei fărâmiţa inima, îi vei zdruncina temeliile. Sigur că el trebuie să ajungă un om fără scăderi, dar nu este îngăduit, sub niciun motiv, ca tu să i ie aminteşti.
Să mai dăm câteva exemple. Stareţul te trimite la nişte vizitatori, şi îţi scapă o pălăvrăgeală. Mai târziu un frate îţi spune: „Cum de ţi-a scăpat această pălăvrăgeală? De fapt, aşa eşti tu întotdeauna!" Mai bine să-ţi înghiţi limba decât să-i vorbeşti aşa. Niciodată să nu jignim sau să nu întristăm vreun om, să nu-l facem niciodată să se simtă cu lipsuri, cu scăderi, să nu-şi simtă inferioritatea, pentru că-i omorâm sufletul. Omul acesta va fi traumatizat şi nu va putea reuşi în viaţă.
Pui pe unul să cânte, el greşeşte glasul, iar tu îi spui: „Iar ai greşit troparul!" De fiecare dată când va merge să cânte, îşi va aminti vorba asta şi îşi va spune: „Trebuie să fiu atent să nu iau tonurile greşit." Şi iarăşi îl va lua greşit. Cine va fi de vină? Cel care i-a făcut observaţie. Niciodată nu accentuăm neputinţa cuiva, problema lui. Nu-i amintim niciodată răul său, păcatul lui. Folosim numai lauda, însă lauda nobilă, nu pe cea naivă. Aceasta, pentru că omul nu se îndreaptă niciodată cu batjocura, nici cu observaţia. Trebuie să fie foarte sfânt ca să accepte să se corecteze când îl batjocoreşti, când îl dăscăleşti sau îi faci observaţie. Dar dacă ar fi fost atât de sfânt, n-ar fi avut această scădere pentru care a fost nevoie ca tu să-i faci observaţie. Aşadar, pentru că o are, singurul lucru de care e nevoie este adânca ta cinstire, ca să se poată cândva smeri şi îndrepta văzându-ţi pacea, blândeţea, smerenia, iubirea, îndelunga-răbdare, dulceaţa... Numai cine are aceste virtuţi poate să-l îndrepte pe altul.
Aşadar, să nu batjocorim pe altul şi să nu-i amintim de scăderea lui. Asta cere mărimea noastră de suflet, nobleţea noastră şi iubirea noastră frăţească elementară. E nevoie de multă, multă subţirime. Marele Antonie era omul pustiei şi al munţilor - a trăit ani de zile într-un mormânt şi într-un castru", - şi totuşi cât de atent este cu omul!
Dacă nu suntem atenţi cu cel de lângă noi, dacă nu avem subţirime şi nobleţe, nu vom ajunge niciodată copiii lui Dumnezeu. Chiar şi în cer dacă ne-ar pune Dumnezeu, n-am putea să trăim cu nimeni!
Pentru nicio pricină să nu iscodeşti dacă celălalt e de vină sau nu e de vină, pentru că vei greşi. Vei explica greşeala lui după propriul tău criteriu, şi nu după criteriul propriei lui inimi. De altfel, nu te interesează celălalt, ci propriul tău suflet.
ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL
Fragment din cartea "Talcuiri la canoanele monahale ale sfintilor Antonie, Augustin si Macarie - necartonata", Editura Egumenita, Editura EGUMENITA
CUMPARA CARTEA "TÂLCUIRE LA CANOANELE MARELUI ANTONIE"
Nota:
10 Regulile mari 28, 1; 47; PG 31, 988 C-989 B, 1036-1037 ş.a
-
Fericiti veti fi cand va vor ocara
Publicat in : Religie -
Plansul de sambata seara - Sfantul Efrem Sirul
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Primirea Sfintei Impartasanii in Postul Mare
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Paradoxul suferintei. Fericirea de a fi prigonit pentru dreptate
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.