1. Intrebat-a un frate pe un părinte iscusit, zicând: „Te rog, părinte, spune-mi, care faptă este mai folositoare şi mai odihnitoare omului?". Răspuns-a lui bătrânul: „Fiule, fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului, este aceasta: unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Zis-a fratele: „Spune-mi, părinte, în ce chip şi cum este această unire a voii omului cu voia lui Dumnezeu?". Zis-a lui bătrânul: „Fiule, urarea voii omului cu voia lui Dumnezeu este aceasta şi în acest chip: «Doamne, iată de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu a Ta, ca de acum înainte să nu se mai împotrivească, nici să mai bănuiască voia mea voia Ta, ci orice va voi şi va fi iubit voii Tale, aceea va vrea şi va iubi voia mea. De va voi şi va fi plăcut voii Tale să nu-mi vină mie supărări şi neajunsuri sau boală trupului meu sau orice alte primejdii sau pedeapsă, acelea le va voi şi vor fi plăcute şi bineprimite şi voii mele. Asemenea, de va voi şi va primi ceva bineplăcut voii Tale şi se va porni un frate oarecare asupra mea cu mare ocară, ponegrire şi defăimare până şi cu bătaie, acestea vor fi plăcute şi bine primite şi voii mele. Toate care vor fi primite, plăcute şi iubite voii Tale, acelea vor fi plăcute, iubite şi primite şi voii mele. De acum înainte, voia mea din voia Ta nu va ieşi, nici nu se va despărţi, ştiind că voia Ta este întotdeauna spre binele şi folosul meu, şi fără de voia Ta nimic nu se lucrează, nici nu se face în lume. De mi-a făcut mie cineva vreo supărare, voia Ta aşa a vrut şi voia mea aşa voieşte». Iată, fiule, ţi-am spus care faptă e mai folositoare şi mai odihnitoare omului şi ţi-am arătat în ce chip este unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Deci, mergi şi fă aşa şi vei fi pururea odihnit şi te vei mântui!".

2. Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: „Dacă se va întâmpla să se pornească un frate asupra mea cu mânie sau cu mândrie şi va începe înaintea oamenilor a mă ocărî, a mă defăima şi a mă batjocori, spune-mi, părinte, ce voi face atunci, ca să nu mi se tulbure inima asupra acelui frate, auzind eu atâta ocară, defăimare şi batjocură înaintea atâtor oameni cinstiţi?". Răspuns-a bătrânul: „Pentru o întâmplare ca aceasta, ne-a lăsat nouă chip de mare folos fericitul David, împăratul Ierusalimului, când se ridicase asupra lui, cu mare putere, Abesalom, feciorul lui, şi alerga după el să-l ajungă şi să-l omoare, pentru a-i lua împărăţia. Fugind el, oştenii şi slujitorii casei lui mergeau pe sub un deal. Iar un om oarecare, ce se chema Semei, a început să strige în gura mare din acel deal, să-l ocărască şi să-l defăimeze pe împărat în auzul lui şi al tuturor slugilor lui. Chiar şi cu pietre arunca din deal asupra împăratului. Iar oştenii şi slujitorii care erau cu împăratul, nemaiputând suferi ocara şi batjocura acelui om fără de omenie, au grăit împăratului, zicând: «împărate, de ce taci? Porunceşte să tăiem capul acelui câine rău, că nu mai putem suferi o ocară şi batjocură ca aceasta asupra stăpânului nostru, de la un câine ca acela!». Zis-a lor împăratul: «Nu, nidun rău să nu-i faceţi, că Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască şi să mă blesteme prin acele cuvinte». Deci şi tu, fiule, când se va porni un frate cu mândrie sau cu mânie asupra ta şi te va ocărî, batjocorindu-te înaintea oamenilor, atunci socoteşte şi zi în gândul tău aşa: «Acestui frate, Dumnezeu îi porunceşte să-mi zică mie aceste cuvinte». Acestea zicând în gândul tău, îndată se va limpezi şi se va linişti tulburarea inimii tale. Aşa fă, fiule, şi vei fi liniştit".

3. Zis-a un părinte oarecare: „Stejarul, dacă nu va fi clătinat de vânturi, nici nu va creşte, nici rădăcină nu va avea. Aşa şi călugărul: dacă nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş al lui Hristos".

4. Zis-a un părinte: „Fiilor, pentru aceasta nu sporim în fapte bune, nici nu cunoaştem măsura noastră, pentru că nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem. Fără osteneală vrem să câştigăm bunătăţile, umblăm din loc în loc vrând să aflăm loc de odihnă, unde nu este diavol. Căci călugărul care se sileşte şi se osteneşte câteva zile, apoi se trândăveşte şi slăbeşte şi iar se sileşte şi iar se leneveşte, nu sporeşte nimic, nici răbdare nu poate să câştige".

5. Venind ziua începerii Sfântului şi Marelui Post, un frate s-a hotărât şi a făgăduit înaintea lui Dumnezeu că nu va ieşi din chilia lui afară, până în ziua Sfintelor Paşti.
Astfel şi-a gătit în chilia sa toate cele ce-i trebuiau lui în timpul postului, până la Paşti. Şi s-a închis ca să nu poată intra nimeni la dânsul. Iar vrăjmaşul diavol, neputând răbda hotărârea şi făgăduinţa acelui frate, începerea cea bună şi silinţa lui, a vrut să-l smintească din hotărârea sa, să-l scoată afară din chilie, ca să-şi calce făgăduinţa pe care a făcut-o înaintea lui Dumnezeu. Aşadar, i-a umplut chilia cu păduchi de lemn, urât mirositori, atât de mulţi, încât nu era nicăieri loc în chilie, cât ai pune vârful degetului, unde să nu fie păduchi. Peste tot era plin şi nu se vedeau pereţii chiliei, nici podelele, nici pâinea, nici apa şi toate vasele erau pline. Iar el, văzând atâta urâciune şi o pedeapsă ca aceea în chilie, sejmra foarte. A cunoscut că este ispită diavolească, dar răbda mereu vitejeşte şi se întărea, zicând în cugetul său: „Chiar dacă mă va pedepsi Dumnezeu până la moarte, eu din chilie afară, până în ziua Paştilor, nu voi ieşi; precum am făgăduit lui Dumnezeu, aşa voi face". Iar Dumnezeu, văzând bărbăteasca lui răbdare, când a fost în duminica a treia a Sfântului Post, a poruncit furnicilor să intre în chilia lui şi să-i scoată toţi păduchii din ea. Astfel, au venit şi au intrat în chilia lui o mulţime de furnici, ca la un război cu mare vitejie şi cu mânie asupra păduchilor de lemn, acoperindu-i pe toţi.

Fratele stând, căuta şi se minuna de un lucru ca acesta, că fiecare furnică ieşea din chilie pe ferestre, pe unde intrase, trăgând câte un păduche de lemn afară. Şi aşa, într-un ceas, i-au scos şi l-au curăţit pe toţi din chilie. Pentru aceea, fraţilor, bună este răbdarea în ispite, pentru că cei ce rabdă cu mulţumire, ajung la bun sfârşit.

6. Odată, a venit un om la Schit, având supărare de duh necurat. Petrecând el multă vreme acolo, n-a simţit niciun folos sau uşurare. Iar unui părinte oarecare făcându-i-se milă, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul şi l-a însemnat pe faţă cu semnul cinstitei Cruci. Iar dracul fiind strâmtorat şi necăjit de acel părinte, i-a grăit: „Mă izgoneşti pe mine din acest om, dar să ştii că dacă mă izgoneşti, la tine voi veni". Zis-a lui acest părinte: „Vino la mine, că eu cu bucurie te voi primi". Şi aşa, ieşind necuratul duh din acel om, a mers şi s-a lipit de părintele. îndată a început să-1 îngreuieze şi, să-l necăjească. Doisprezece ani l-a necăjit cu fel de fel de ispite. Iar bătrânul răbda şi se ruga lui Dumnezeu cu priveghere şi cu mult post, muncind duhul care petrecea cu dânsul. Mâncarea lui era în toate zilele numai câte doisprezece sâmburi de finic. După doisprezece ani, nemaiputând necuratul duh să-1 sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de la dânsul. Iar bătrânul, văzând dracul că a fugit, i-a zis: „De ce mă părăseşti şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petrece cu mine!". Zis-a lui dracul: „Să te pedepsească Dumnezeu, călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască!". Acestea zicând, s-a dus, cu ruşine.

7. Zis-a un părinte oarecare: „Ceara, dacă nu se va înfierbânta în foc să se înmoaie, nu se va putea tipări pecetea pe care o vei pune peste dânsa. Aşa şi omul: dacă nu va fi înmuiat de fierbinţeala focului necazurilor, bolilor, ostenelilor, suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh. Că pentru aceasta zice Domnul Sfântului Apostol Pavel: «Ajungă-ţi darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte». Şi însuşi Pavel, zice: «Cu dulceaţă este mie a mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Hristos». Aşa şi tu, fiule, după puterea ta, rabdă pentru Domnul, cu mulţumire, supărările, necazurile, năprasnele, bolile şi ispitele care îţi vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău; că numai prin răbdarea lor, cu mulţumire, va intra omul în împărăţia lui Dumnezeu, precum însuşi Domnul zice: «Cu multe scârbe se cade a intra în împărăţia cerurilor»".

8. Un frate l-a întrebat pe un părinte iscusit în înţelegerea Sfintelor Scripturi: „Ce este, părinte, că toate scrierile sfinţilor părinţi mărturisesc şi învaţă că supărările şi ispitele sunt darurile cele mai mari, mai cinstite şi mai iubite lui Dumnezeu? Şi că primirea cu bucurie şi răbdarea lor cu mulţumire este fapta cea mai iubită şi mai plăcută lui Dumnezeu, de la fiii oamenilor şi mai folositoare omului decât toate celelalte bunătăţi? Acestea fiind darurile lui Dumnezeu cele mai mari, mai iubite şi mai folositoare omului decât toate celelalte bunătăţi, de ce nu le primesc oamenii cu bucurie şi nu le rabdă cu mulţumire? De se întâmplă şi vine cuiva, cu vrerea lui Dumnezeu, vreun necaz oarecare sau boală trupească, el tânjeşte şi se mâhneşte şi nu este bucuros în toată viaţa lui să aibă necaz, supărare şi ispită sau boală trupească în lumea aceasta". Răspuns-a lui bătrânul: „Aceasta, fiule, este din neadevărata, neîntreaga şi necurata credinţă pe care o au oamenii către Dumnezeu. Fiecare creştin, şi mai ales călugărul, care nu primeşte cu bucurie şi nu rabdă cu mulţumire ispitele şi necazurile în orice chip, aceia-să ştie că nu are credinţa cea adevărată şi întreagă în Hristos Dumnezeu, ci credinţa lui este necurată, amestecată cu necredinţă şi creştinătatea lui este amestecată cu păgânătate. Unuia ca acela să nu i se pară că va câştiga vreun dar de la Dumnezeu, pentru că darurile lui Dumnezeu se câştigă prin primirea şi răbdarea scârbelor, precum însuşi Dumnezeu zice: «Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre». Iar creştinul, mai ales călugărul, care are adevărată, întreagă, curată şi bună credinţă către Dumnezeu, acela cu mare bucurie primeşte şi cu mare mulţumire rabdă ispitele şi supărările care-i vin după voia lui Dumnezeu, ştiind şi crezând că ele sunt cununile şi toată cinstea vieţii veşnice". Zis-a lui fratele: „Adevărat, aşa este părinte, foarte mult m-am folosit de cinstitele tale cuvinte".

9. Zis-a un părinte: „Dacă-ţi va trimite Dumnezeu vreo boală trupului, să nu cumva să te mâhneşti sau să te scârbeşti, ca unul dintre cei necredincioşi, de vreme ce Stăpânul şi Făcătorul tău vrea să-ţi lămurească şi să-ţi curăţească sufletul cu boala şi pedeapsa trupului, ca un pururea purtător de grijă ce este pentru viaţa şi mântuirea ta. Tu, făptură fiind, de ce să te mâhneşti şi să te scârbeşti asupra Creatorului tău, care te-a adus din nefiinţă întru fiinţă şi dintru ce nu erai întru ceea ce eşti? Acela, văzându-ţi şi cunoscându-ţi stricăciunea şi boala sufletului, pe care ai câştigat-o prin păcatele trupului tău, vrea iarăşi să o lămurească şi să o tămăduiască prin boala şi pedeapsa trupului, precum însuşi ştie cum şi ce să facă. Iar tu, frate, cu tot sufletul şi voinţa, primeşte toate, întocmai, cele ce îţi vin ţie după voia Lui, cele iuţi şi amare ca şi cele dulci, căci toate sunt bune şi folositoare care îţi vin cu voia lui Dumnezeu. Mulţumeşte bunei Lui voinţe şi roagă-te Lui să-ţi dea răbdare până în sfârşit. Aşa fă, frate, şi te vei mântui!".

10. Un bătrân oarecare avea un ucenic iscusit şi foarte înţelept. Odată, mâniindu-se pe el, l-a izgonit de la sine. Acolo, fiind izgonit şi ieşind din ograda şi chilia bătrânului său, stătea afară, răbdând bărbăteşte. După aceea, ieşind bătrânul afară din chilie şi văzându-l pe dânsul şezând şi plângând, s-a umilit cu inima şi s-a bucurat foarte de acesta, căci el socotea că dacă l-a izgonit, s-a dus şi de aceea nu mai avea nădejde să-l mai vadă vreodată, ştiind că fără nici o vină, cu mânia sa, l-a izgonit şi-i părea foarte rău de el. Iar dacă l-a văzut, de bucurie, i s-a închinat până la pământ, zicând: „O, slugă bună şi ucenice al lui Hristos, iată, smerenia şi răbdarea tâ au biruit mânia, iuţimea şi neputinţa mea! Mergi, frate, în chilie şi de acum înainte tu să-mi fii mie bătrân şi eu îţi voi fi ţie ucenic, de vreme ce tu, cu smerenia şi răbdarea ta, ai întrecut bătrâneţele mele".

11. Zis-a un părinte oarecare: „Când vei vedea întărâtarea, tulburarea şi venirea păgânilor asupra creştinilor, atunci fugi şi tu şi ascunde-te, pe cât vei putea, dar să nu te dai pe tine în mâinile păgânilor prigonitori, părându-ţi-se că mare lucru vei face de te vei da singur în mâinile lor. Că Dumnezeu nu voieşte cele ce sunt mai presus de putinţă, deşi sfinţii mucenici, singuri, de bună voia lor, s-au dus şi s-au dat în mâinile prigonitorilor. Ei prin descoperire dumnezeiască făceau aceasta. Iar tu, când ţi se va întâmpla fără voia ta să cazi cumva în mâinile păgânilor prigonitori, cu bună nădejdea lui Hristos, să rabzi vitejeşte toate ispitele âi muncile care ţi se vor întâmpla, până la moarte. Cel ce nu fuge de ispite, ci se dă singur, cu bună voia sa, într-însele, acela să piară într-însele, că noi avem poruncă să ne păzim de ispite pe cât vom putea şi să ne rugăm pururea lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, nu ne duce pe noi întru ispite!»".

12. A fost întrebat un bătrân de către un frate, care zicea: „De ce mă trândăvesc în chilia mea, şezând?". Şi a răspuns: „Pentru că încă nu ai văzut nici odihna aceea care se nădăjduieşte, nici munca ce va să fie. Dacă le-ai fi văzut, chiar de ar fi fost chilia ta plină cu viermi, încât să fii înfundat într-înşii până în gât, ai fi răbdat fără a te trândăvi".
13. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „Gândurile mele se împrăştie şi mă necăjesc". Răspuns-a lui bătrânul: „Şezi în chilia ta, şi ele iarăşi vin. Că precum o măgăriţă dacă va fi legată, iar mânzul ei fiind liber, va alerga încoace şi încolo şi oriunde se va duce, iarăşi la mamă se va întoarce, aşa şi gândurile celui care rabdă pentru Dumnezeu în chilia sa, deşi se vor împrăştia, iarăşi se întorc la el".

14. Povestit-a unul dintre părinţi, zicând: „Fiind eu în Exorinho, au venit fraţi săraci acolo, sâmbătă seara, ca să ia milostenie. Când dormeam noi, unul dintr-înşii având numai o rogojină, din care jumătate era pe deasupra lui şi jumătate dedesubt, îngheţa de frig, căci era ger mare. Ieşind eu afară, pentru nevoile trupului, l-am auzit cum se chinuia şi tremura de frig, mângâindu-se şi zicând lui Dumnezeu: «Mulţumesc, Ţie, Doamne, pentru toate bunătăţile Tale pe care le faci cu mine, căci unii sunt acum în fiare, iar alţii cu picioarele băgate în butuc şi nici trebuinţa lor nu pot să o facă, iar eu, ca un împărat îmi întind picioarele». Eu auzindu-l, am povestit acestea fraţilor spre zidirea şi folosul lor".

15. Un frate, fiind în pustie şi liniştindu-se în chilie, era luptat d^ trândăvie ca să iasă din chilie şi-şi zicea: „De ce te trândăveşti, ticăloase, şi cauţi să ieşi din chilie? Nu-ţi este ţie de ajuns aceasta, deşi nici un lucru bun nu faci? Pe nimeni nu sminteşti şi nu necăjeşti şi nici tu singur nu te sminteşti şi te necăjeşti de cineva. Cunoaşte de câte rele te-a izbăvit Domnul. Nu grăieşti cuvinte deşarte, nu auzi cele ce nu sunt de folos, nu vezi cele ce te vatămă. Numai un război ai, al trândăviei, şi puternic este Dumnezeu ca şi pe acesta să îl strice, dacă prin smerenie şi zdrobire de inimă neîncetat vei cădea la El chemând ajutorul Lui. Iţi cunoaşte Dumnezeu şi neputinţa ta cea întru toate şi nu lasă asupra ta ispite mai presus de ceea ce poţi". Acestea zicând fratele către sine, multă mângâiere primea prin darul lui Dumnezeu. Această învăţătură o avea el de la sfinţii părinţi care îmbătrâniseră în pustie şi, din nevoinţă, se îmbogăţiseră cu mare apropiere către Dumnezeu.

16. A fost întrebat un bătrân: „De ce niciodată nu te-ai trândăvit?". Şi a răspuns: „Pentru că în fiecare zi aştept să
mor".

17. Se povestea despre episcopul Oxirinhului, anume Apfi, că atunci când era în pustie, multe nevoinţe şi grele pătimiri făcea, iar după ce s-a făcut episcop, a voit să facă aceleaşi nevoinţe şi grele pătimiri şi în lume, dar nu a putut. De aceea s-a aruncat înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Nu cumva pentru episcopat s-a depărtat de la mine darul?". Şi i s-a descoperit cum că nu s-a depărtat, ci că acolo era pustie şi, nefiind om, îl ajuta Dumnezeu; iar aici este în lume, şi oamenii îl ajută.

18. Pe un frate l-a muşcat odată un şarpe şi a intrat într-o cetate ca să caute să se vindece. O femeie evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu l-a primit şi îl îngrijea. După ce a simţit puţină uşurare, a început diavolul să-i semene gânduri rele spre ea, iar aceea, venind să-l trateze, fratele a apucat-o de mână. Ea, pricepând războiul vrăjmaşului, i-a zis lui: „Nu fă asta, părinte! Ai pe Hristos, eşti îmbrăcat întru Hristos, eşti îmbrăcat în chip îngeresc. Adu-ţi aminte de supărarea şi de căinţa pe care o s-o ai multă vreme, şezând în chilie! Adu-ţi aminte de suspinurile şi lacrimile pe care o să le verşi multă vreme şi de altă rea pătimire, pe care o s-o ai pentru puţină şi rea dulceaţă". Iar el, auzind acestea de la înţeleaptă femeie, s-a ruşinat şi nici la faţa ei nu putea să privească, voind să fugă. Dar ea, luându-l cu milostivirea lui Hristos, i-a zis: „Nu te ruşina şi nu te duce, întrucât nu eşti desăvârşit vindecat, ci mai aşteaptă puţin, căci mai ai nevoie de îngrijire, iar gândurile acelea nu au fost ale sufletului tău cel curat, ci de la vrăjmaşul diavol". Astfel, înduplecându-l să mai aştepte puţin şi vindecându-l,l-a eliberat cu merinde, în pace.

Patericul egiptean, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Patericul egiptean"

• Rabdarea
  Publicat in : Pilda zilei
• Rabdarea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: