Pilda celor poftiţi la cină (Luca 14, 16-24)

a) Nu este suficientă voinţa

Al treilea an al vieţii publice a lui Hristos. Hristos, după vindecarea femeii gârbove, a urcat la Ierusalim (v. Luca 13, 22) pentru sărbătoarea Paştelui. Acolo, în Ierusalim, într-o sâmbătă seară, un fariseu bogat L-a chemat în casa sa la cină. Au venit şi alţi farisei, pentru a-L iscodi (v. Luca 14, 1). Hristos le-a tăiat elanul (v. Luca 14, 7-14).

Le-a vorbit special despre aşezarea la masă pe locurile importante, despre mesele pe care le făceau fariseii pentru cei bogaţi şi Şi-a încheiat cuvântarea sfătuind gazda: Când faci un ospăţ, cheamă-i pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi, fiindcă ei nu pot să-ţi răsplătească, fiindcă ţi se va răsplăti la învierea drepţilor (Luca 14, 3-14).

Auzind acestea (Luca 14, 15), un iudeu dintre cei care erau împreună cu Iisus I-a spus: Fericit este cel ce se va ospăta în împărăţia lui Dumnezeu! (Luca 14,15). Adică fericit va fi acel iudeu care va fi împreună cu Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov şi se va desfăta în împărăţia lui Dumnezeu! Iisus, pentru a ne arăta că nu ajunge doar dorinţa de a participa la acea mare cină (în împărăţia lui Dumnezeu), ci trebuie în paralel să facem şi „exagerări", le-a rostit în continuare pilda celor poftiţi la cină.

Care om nu doreşte să fie sănătos? Care vrea să fie bolnav? Nimeni. Insă nu ajunge asta. Trebuie ca, în paralel, omul să facă lucrurile care să-l ajute să-şi păstreze sănătatea, oricât de dure şi de nedorite ar fi ele, pentru că doar aşa va păstra marele dar al sănătăţii. Adică nu poate pe de o parte să dorească sănătatea, iar, pe de alta, să facă lucrurile care o distrug. Altfel nu va fi sănătos, oricât de mult ar dori-o.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte împărăţia lui Dumnezeu. Nu este suficient să vorbim despre ea cu minunare, nu este suficient să spunem: „O, ce frumos este în împărăţia lui Dumnezeu!" Sau: „Ce frumos este Raiul!" Cui nu-i place Raiul? Cui i-ar plăcea iadul? Nici necredincioşii nu vor să fie în iad. Nici măcar diavolul nu vrea să meargă în iad (v. Luca 8, 28), în ciuda faptului că el îşi continuă lucrarea distrugătoare. Deci nu este suficient să ne dorim să nu ajungem în iad. Nu este suficient să ne dorim să moştenim împărăţia lui Dumnezeu, ci trebuie în paralel să facem lucrurile care ne vor mijloci moştenirea ei, oricât de grele, ostenitoare şi nedorite ar fi ele.

Hristos, devenind om, i-a chemat pe toţi în împărăţia Sa. Asta nu înseamnă că deja toţi sunt membri ai împărăţiei Sale. Nu! Ci va trebui ca fiecare să-I accepte invitaţia, să se conformeze şi să se pregătească. Altfel va rămâne afară din împărăţia Lui. Exact aşa cum s-a întâmplat cu cei chemaţi în parabola cinei celei mari. Au refuzat invitaţia şi au rămas afară. Vă spun Eu vouă: nici unul dintre acei bărbaţi care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea (Luca 14, 24). Mulţi chemaţi, puţini aleşi (Matei 22,14). Mulţi înseamnă că toţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi, puţini acceptă invitaţia lui Hristos, puţini se pregătesc cu înflăcărare pentru ea.

Noi în care categorie ne aflăm: în categoria celor mulţi sau în categoria celor aleşi? Teoretic, vrem cu cei aleşi. Dar, în faptă, suntem alături de cei mulţi. Dovada: pentru iudeu, împărăţia lui Dumnezeu însemna participarea la cina cea mare, în timp ce pentru un creştin înseamnă viaţă cu Hristos, vederea chipului lui Hristos. Deci? Ne interesează să trăim veşnic cu Hristos? Ne întrebăm: ne vom vedea unul pe altul în cealaltă viaţă? Dar nu ne întrebăm: îl vom vedea pe Hristos în cealaltă viaţă? De ce nu întrebăm? Pentru că nu ne preocupă. Şi de ce nu ne preocupă? Pentru că ne descurcăm şi fără Hristos. Şi de ce ne descurcăm şi fără Hristos? Pentru că nu trăim pentru Hristos şi cu Hristos. Pur şi'simplu ne trecem viaţa fără să ne punem ca scop moştenirea împărăţiei Lui. Singurul lucru care ne interesează este pur şi simplu să nu fim osândiţi.

Un ofiţer îl instruia pe un soldat:

- Aşa trebuie să apeşi pe trăgaci! Aşa trebuie să ocheşti! îi zicea şi-i arăta ţinta unde trebuia să trimită glonţul.

- Cum merge?, l-a întrebat într-o zi ofiţerul.

Soldatul îi răspunse:

- Legat de trăgaci, merge foarte bine. Dar ratez ţinta.

- Degeaba apeşi corect pe trăgaci, dacă ratezi ţinta. Iroseşti glonţul degeaba!, i-a răspuns ofiţerul.

Să ne gândim: nu cumva şi noi, creştinii, ne asemănăm în viaţa noastră soldatului nepriceput? Nu cumva apăsăm doar pe trăgaci, fără să ne pese de ţintă, care este împărăţia lui Dumnezeu? Să reflectăm la asta!

b) Furia stăpânului

Ne găsim cu cateva zile înainte de Crăciun. Biserica noastră, vrând să ne pregătească pentru a sărbători cât mai duhovniceşte cu putinţă acest mare praznic, ne propune cunoscuta parabolă a celor poftiţi la cină. Mai exact:

Stăpânul din parabolă este Domnul. Cina este bucuria împărăţiei Lui, a Vieţii celei noi, pe care a inaugurat-o prin întruparea Sa. Cei chemaţi sunt toţi oamenii de pe pământ. Intâi iudeii, pentru că acolo S-a născut şi a lucrat Hristos pentru mântuirea noastră. Unii dintre invitaţi primesc invitaţia, alţii nu.

Când a venit vremea mesei, stăpânul a trimis slujitorul să le spună celor invitaţi: Veniţi, că iată, acum toate sunt gata! (Luca 14,17). Insă cei chemaţi au refuzat, unul după altul, să vină la masă. Primul s-a scuzat că a cumpărat un teren şi că trebuia să-l vadă. Al doilea s-a scuzat că a cumpărat cinci perechi de boi şi că trebuia să-i încerce. Al treilea era proaspăt căsătorit şi s-a scuzat că nu poate să-şi lase soţia pentru a merge la masă. Toţi aceştia erau oameni de la ţară, poate chiar erau săraci. Stăpânul nu i-a chemat la treabă, la muncă; nici nu i-a chemat să plătească taxe, ci i-a chemat să-i cinstească, oferindu-le o cină bogată. A făcut cină mare, consemnează Sfântul Evanghelist Luca (Luca 14,16). Insă aceştia au nesocotit invitaţia.

Primul şi-a găsit justificarea prin cumpărarea unui teren. Fiţi atenţi: nu a spus că va merge să-l cumpere, ci că deja îl cumpărase. Fireşte că înainte de a-l cumpăra îl văzuse deja şi cu siguranţă o făcuse cu mare atenţie, căci altfel n-ar fi dat banii pe el. Deci, deşi trebuia să-l vadă din nou, ar fi putut s-o facă în altă zi. Câmpul nu pleacă, nici nu poate fi furat. Insă el s-a justificat, spunând că trebuie să meargă neapărat să-l vadă (v. Luca 14,18).

Nu faptul că nu a acceptat să meargă la masă este scandalos, ci justificarea prostească pe care a găsit-o pentru a nu merge. El, pur şi simplu, nu voia să meargă. Aceeaşi justificare şi-a găsit-o şi al doilea invitat: Am cumpărat cinci perechi de boi şi merg să-i încerc. Te rog, iartă-mă! (Luca 14,19). Aceeaşi explicaţie: dacă a cumpărat boii, înseamnă că-i încercase deja, altfel nu i-ar fi cumpărat. Chiar dacă ar fi trebuit să-i încerce din nou, putea s-o facă şi în altă zi, nu s-ar fi întâmplat nimic. El pur şi simplu nu voia să meargă la masă. In sfârşit, al treilea şi-a găsit scuza că tocmai s-a însurat. Aşa încât nici unul dintre ei nu a acceptat să meargă la marea cină.

Dacă erau bogaţi, membri de vază ai societăţii, şi ar fi mâncat în fiecare zi mâncăruri bune, ar fi avut o circumstanţă atenuantă pentru a nu merge. Insă aceştia erau ţărani săraci, care-şi câştigau pâinea cu sudoare. Iar acum li se oferea o masă gata pregătită şi bogată. Ei înşişi au înţeles că ar fi trebuit să meargă la masă. Simţeau şi ei că justificările lor nu erau credibile. înţelegeau că-l luau în râs pe stăpân şi ştiau că şi el va înţelege aceasta. Totuşi, au insistat în mod conştient în alegerea lor greşită.

Stăpânul, când a auzit scuzele lor, s-a mâniat (v. Luca 14, 21). Nu pentru că l-au desconsiderat, ci pentru starea lor jalnică, pentru alegerea pe care în mod conştient au făcut-o. Nici unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea (Luca 14, 24), vrând să spună că, având o astfel de cugetare, nici n-ar putea vreodată să înţeleagă de ce ar trebui să participe la o astfel de Cină. Vor sta mereu strâmb, după cuvântul Scripturii: Inima îndărătnică întotdeauna meştereşte răul (Pilde 6, 14). Vedeţi, nu stăpânul cel bun le-a interzis cina cea mare, ci ei înşişi, singuri, s-au închis pe sine. Lucru ce înseamnă că, dacă şi-ar fi schimbat cugetul, stăpânul cel bun i-ar fi primit la masa cea mare, poate chiar i-ar fi aşezat în locurile de cinste.

Să ne gândim: nu cumva şi noi îl mâniem pe Domnul cu alegerile noastre rele şi, prin urmare, rămânem afară, departe de marea bucurie a împărăţiei Sale cereşti?! Să ne gândim: nu cumva justificările noastre sunt la fel de prosteşti şi de caraghioase? Desigur, când între cele cereşti şi cele pământeşti noi le alegem pe cele pământeşti, oricât de înţeleaptă ar fi cugetarea noastră care ne îndrumă la o astfel de alegere, în faţa Domnului eşuează întotdeauna, ca fiind prostească şi caraghioasă.

c) „Incă mai este loc" (Luca 14, 22)

Cei chemaţi la marea cină nu au vrut să meargă, pentru că unul îşi luase câmpul, altul îşi luase boii, altul se însurase. Fiţi atenţi: nu şi-au justificat lipsa cu motive păcătoase, ci doi că se vor ocupa de treburile lor pentru a-şi întreţine familiile, în timp ce al treilea va sta cu soţia sa legitimă, şi nu cu vreo desfrânată. Şi totuşi, stăpânul s-a mâniat.

Nu pentru că este rău ca cineva să se ocupe cinstit de treburile lui sau să fie alături de soţia lui, nu! Ci rău este să se preocupe numai de acestea şi de nimic duhovnicesc, pentru că o astfel de stare îl conduce pe om direct la moartea duhovnicească, fără mijlocirea unor păcate grele, de moarte - şi asta tocmai fiindcă nu face nimic duhovnicesc să-şi vitalizeze sufletul. Nu face însă nici ceva păcătos, aşa încât are falsa impresie că este sănătos duhovniceşte. Asta este cea mai rea moarte, cea duhovnicească, fără speranţă de pocăinţă, de înviere. Cu alte cuvinte, dacă ar păcătui, ar avea remuşcări şi sentimente de vinovăţie şi acestea l-ar conduce către pocăinţă. Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21, 31), le-a zis Iisus fariseilor care erau tipicari în toate, deci aveau şi ei falsa impresie că erau perfecţi în toate şi deci nu simţeau nevoia de vindecare duhovnicească. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12), le-a zis Domnul. Şi a continuat: N-am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).

Deci acest cuget al desăvârşirii guverna în rândul mai-marilor religioşi ai poporului lui Israel şi, prin extensie, în tot poporul Israel. De aceea nici nu s-au arătat capabili să-L primească pe Iisus Hristos. Insă Domnul nu a venit exclusiv pentru iudei. A venit pentru întreaga umanitate, iudeii fiind pur şi simplu primii chemaţi. Se vede acest lucru şi din parabola celor chemaţi la cina pe care a făcut-o însuşi Domnul, special în acest scop.

De vreme ce primii chemaţi, iudeii, au refuzat invitaţia - să ne amintim: aveau sentimentul că erau sănătoşi -, stăpânul i-a chemat în continuare pe alţii, străini, pe cei care aveau conştiinţa că sunt săraci, invalizi, surzi, orbi etc. Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici săracii şi neputincioşii şi orbii şi şchiopii... (Luca 14, 21). Toţi aceia au acceptat invitaţia şi au venit la masă.

Incă mai este loc, a zis slujitorul către stăpânul său. Acest lucru va rămâne mereu valabil. întotdeauna există loc pentru toţi în împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi pentru aceia care au refuzat invitaţia la început, căci Domnul niciodată nu ţine minte răul. Intotdeauna există un loc liber pentru fiecare dintre noi în împărăţia lui Dumnezeu. Intotdeauna există un loc rezervat, pe care îl păstrează Hristos special pentru noi. Ne aşteaptă! Este voia Lui ca toate locurile rezervate să se ocupe, nici un loc să nu rămână gol. De aceea nu încetează să-i cheme prin preoţii Săi pe toţi oamenii, indiferent de culoare şi de neam. Pe toţi de pe drumuri şi de pe cărările „cetăţii".

Sileşte-i pe toţi să intre, a zis Domnul slujitorului său (Luca 14, 24). Cu asta n-a vrut să spună să-i aducă cu cătuşe, că vrea să-i aducă în casa Lui cu forţa sau să rămână în casa Lui cu forţa, ci că vrea să-i facă să înţeleagă singuri ce lucru mare este cel la care sunt chemaţi. El vrea ca ei să vină din toată inima şi să rămână din toată inima cu El.

Acum, cum le-a spus-o slujitorul, a făcut-o în felul lui, conform reacţiei fiecăruia. Va folosi „tehnica" potrivită în funcţie de reacţia fiecăruia. Dacă e credincios misiunii sale, va sta, se va gândi în orice fel cum să abordeze tema. Işi va pune mintea la treabă: ce să le spună, cum să le spună, aşa încât să-i lămurească. Altfel, va merge la întâmplare. Le va preda rece invitaţia şi va pleca, având conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria.

Exact aceasta este misiunea prin excelenţă a noastră, a clericilor şi, prin extensie, a fiecărui creştin: să-i convingem, să-i „silim" pe oameni, făpturile lui Dumnezeu, să înţeleagă locul care le aparţine în împărăţia lui Dumnezeu. Depinde de propria dispoziţie dacă ne vom preda mesajul ca poştaşul telegrama, sau ne vom strădui cu conştiinţă şi cu frică de Dumnezeu spre împlinirea sfintei şi măreţei noastre misiuni. De-am fi şi noi printre aceştia! (Vezi mai mult la Duminica a XlV-a de la Matei).

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOLANIS

Fragment din cartea "TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR", Editura Sophia

Cumpara cartea "TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR"

• Cina Domnului
  Publicat in : Liturgica
• Predica la Duminica a XXVIII-a dupa Rusalii
  Publicat in : Predici de duminica
• Pilda celor poftiti la cina
  Publicat in : Duminica a 28-a dupa Rusalii
• O parabola impotriva pretextelor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sa nu raspundem cu refuz chemarii lui Dumnezeu
  Publicat in : Duminica a 28-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: