Din clipa în care Dulcele nostru Iisus a ridicat pe preacuraţii Săi umeri Crucea cea de viaţă făcătoare şi a fost ridicat pe ea, de atunci se continuă de către Ucenicii Săi ridicarea Crucii, suferind diferite necazuri şi încercări, prin care creştinul biruieşte iubirea de sine cea cu multe chipuri şi pierzătoare.
Mântuitorul ne spune prin Evanghelistul Luca: „cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”. Şi iarăşi prin acelaşi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”.
Sfântul Isaac, filosoful isihast, spune că: „In fiecare clipă se petrece o schimbare în om”. Şi într-adevăr, dispoziţiile atât ale sufletului, cât şi ale trupului nu încetează să se schimbe în fiecare clipă, pricinuind uneori mâhnire, alteori durere; uneori aşteptarea unor veşti rele, alteori o nesiguranţă şi o mâhnire sufletească şi trupească, provenite din pricini trupeşti, fie chiar şi cele potrivnice acestor stări. Toate acestea ne încredinţează în acest chip de blestemul lui Dumnezeu pe care l-a primit neamul omenesc datorită neascultării protopărinţilor.
Dar Bunul Iisus, Lemnul vieţii, pe de o parte prin sfânta Sa pildă, iar pe de altă parte prin sfintele Sale învăţături, pe crucea necazurilor varsă balsamul mângâierii cu multele încredinţări dătătoare de viaţă, că prin multe necazuri vom putea să intrăm în veşnica Sa împărăţie.
In Vechiul Testament, în Cartea Facerii, printre altele se povesteşte şi aceasta: Atunci când israeliţii au călcat porunca lui Dumnezeu în pustie şi i-a pedepsit pe ei, trimiţându-le şerpi care îi muşcau şi îi omorau, Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise care se ruga îndelung pentru încetarea acestei urgii şi i-a poruncit să facă un şarpe de aramă la care de privea cineva primea tămăduire.
Tot astfel, şi Iisus în Sfânta Evanghelie, asemănând înălţarea şarpelui de aramă cu înălţarea Sa cea de viaţă dătătoare, spune: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în
pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului”. Păcatul, sub chipul şarpelui otrăvitor, îl muşcă pe om, otrăvind prin plăcerea pătimaşă şi vinovată sărmanul suflet, pricinuindu-i moartea şi despărţirea de Dumnezeu.
Dar Hristos, Şarpele de aramă cel înţelegător, ridicat pe Lemnul cel de viaţă făcător al Cinstitei Cruci, prin înaltele adevăruri evanghelice vindecă sufletele cele muşcate de păcat, dându-le nădejdea vieţii celei mai presus de înţelegere.„Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa?’ S-au zdrobit, au pierit puterile tiraniei tale celei înfricoşătoare prin moartea şi învierea lui Iisus Dumnezeul nostru, Cel care mântuieşte sufletele noastre.
Prin plăcere şi iubirea de desfătări se otrăveşte inima şi se întunecă. Şi întunecată fiind, săvârşeşte lucrurile întunericului, întristând pe Duhul cel Sfânt, pe Care L-a primit la naşterea cea din nou, în colimvitrâ. Dimpotrivă, durerea şi mâhnirea izgonesc iubirea de plăceri din inimă. Curăţată fiind prin durere, se face primitoare a Duhului mângâierii. Iar când vine Mângâietorul cel bun, Acesta o mângâie, o încurajează, o luminează şi, ca un alt hrănitor, îi dă viaţă prin dumnezeieştile învăţături şi prin simţirea bucuriei şi nădejdii.
Iată, aşadar, Şarpele de aramă cel gândit, Iisus, Cel Care vindecă prin durere sufletele care suferă din pricina muşcăturilor păcatului celui otrăvitor şi de multe feluri. Prin urmare, adevărul de neclintit este că durerea şi întristarea sunt leacul cel mai potrivit pentru sufletul care boleşte de păcat şi un dascăl desăvârşit pentru înălţarea duhovnicească a sufletului, care în păcat şi în întunericul cel duhovnicesc şi-a înnegrit frumuseţea, dobândind astfel obiceiuri rele.
Durerea, sub feluritele ei înţelesuri, este pomicultorul potrivit care schimbă sufletul păcătos din măslin sălbatic în măslin roditor. Păcatul împietreşte inima păcătosului, îl face nesimţitor; nimic nu-i mai înduioşează, fiindcă lipseşte Dumnezeu, Cel Care suferă şi împreună-pătimeşte cu oamenii. Insă Preabunul Dumnezeu, „Care a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, ce face? Pregăteşte mântuirea sufletului ce s-a îndepărtat prin durere şi mai ales prin boală. Şi de acolo de unde îl vezi. de pildă, pe tânărul înfloritor mândrindu-se cu puterea sa şi purtându-se cu semeţie, fără a-şi aminti de suflet şi de Dumnezeu, dintr-odată se află pe patul suferinţei. Atunci, ca un medic plin de experienţă şi iscusinţă, durerea începe intervenţia chirurgicală.
Mai întâi netezeşte inima, lepădând puţin câte puţin asprimea, şi-i înmoaie sufletul. Şi astfel, cel ce mai înainte era cu inima învârtoşată, devine blând şi îngăduitor. Pătimeşte împreună cu cei suferinzi, vorbeşte cu blândeţe cel care mai odinioară era urâcios. Şi după ce, prin aceste simţăminte pricinuite de toiagul pedagogic al durerii, se netezeşte pământul inimii, se deschid şi urechile sufletului, care mai înainte era surd, şi primeşte, păstrează şi ascultă cu atenţie cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii.
Atunci cel ce mai înainte era nepăsător faţă de Dumnezeu şi de sufletul său, devine râvnitor în a citi diferite cărţi duhovniceşti. Incepe să-şi amintească cu adevărată
zdrobire de inimă de păcătoşenia sa şi învaţă astfel să se roage cu umilinţă, devenind în scurt timp un înflăcărat propovăduitor al binefacerilor bunului doctor, al durerii, care este singurul tămăduitor al bolii pricinuite de îndepărtarea de Dumnezeu.
Dar durerea nu tămăduieşte numai îndepărtarea de Dumnezeu, ci este şi doctor al sufletelor ce bolesc oarecum de boală nu spre moarte, aşa cum este trândăvia,
judecata, iubirea de sine, frica, îndoiala şi celelalte. Durerea îşi întinde lucrarea ei chiar şi asupra Sfinţilor, pentru ca prin răbdarea lor să li se înmulţească slava lor în Ceruri. Dar de multe ori Sfinţii suferă pentru a sluji drept pildă pentru ceilalţi oameni, aşa cum s-a întâmplat cu mult-răbdătorul Iov, Sfânta Singlitichia şi atâţia alţi Sfinţi.
Atunci când avem o mobilă frumoasă şi o lăsăm neîngrijită pentru o perioadă de timp, vedem că se aşază pe ea un strat de praf subţire, care nu o strică, dar îi împuţinează strălucirea şi frumuseţea.
Aceasta se petrece şi cu sufletul sănătos, atunci când lipsesc necazurile cele din răstimpuri. Dacă nu ia aminte din timp, puţin câte puţin, fără să-şi dea seama, nepăsarea se depune precum praful pe mobilă şi sufletul îşi pierde râvna cea dintâi către Dumnezeu. Se roagă, îşi face îndatoririle lui, dar nu aşa cum trebuie. Dacă însă
vine durerea, dacă îl cercetează necazul, atunci vântul suflă şi se aprinde iarăşi flacăra, adică râvna pentru împlinirea îndatoririlor sale către Dumnezeu.
Aşa cum se întâmplă cu nepăsarea, tot astfel şi cu orice boală a sufletului. Durerea este leacul dumnezeiesc pentru sufletul care boleşte, leac pe care l-a găsit înţelepciunea lui Dumnezeu şi pe care îl foloseşte cu deplină autoritate şi fără rezerve, pentru ca, revenindu-ne prin acest leac puternic, să priveghem întru împlinirea voii Sale celei sfinte. Şi să primim astfel, în vremea culegerii roadelor, intrarea în veselia cea veşnică a Domnului, ca o cunună a aşteptării noastre celei neadormite, bucurându-ne şi veselindu-ne împreună cu cei din veac chemaţi la ea, lăudând neîncetat întru cântări desfătătoare, împreună cu Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea, cu îngerii şi cu toţi Sfinţii, binecuvântatul Nume al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea în vecii cei nesfârşiţi.
Avva Efrem Filotheitul
Fragment din cartea "Povete parintesti", Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Povete parintesti"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.