Sfântul Macarie de la Optina73

Ceea ce m-a îndemnat să scriu această prevenire au fost două pricini.

Cea dintâi şi principala pricină a fost expusă de însuşi traducătorul scrierilor patristice din limba greacă veche în slavonă, experimentatul lucrător al rugăciunii, stareţul din Moldova Paisie Velicicovski, în scrisoarea sa către stareţul Teodosie, arhimandritul Sihăstriei Sofroniev, unde el scrie astfel: „Vă fac cunoscut duhovniceşte Sfinţiei Voastre că tipărirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atât în limba greacă, cât şi în cea slavonă, îmi aduce şi bucurie şi teamă. Bucurie - pentru că de acum ele nu vor fi date uitării cu totul, iar cei râvnitori pentru mântuire vor avea posibilitatea să le dobândească mai uşor. Frică pentru că mă tem şi mă cutremur, că de acum nu numai călugărilor, ci şi mirenilor le vor fi oferite, precum orice altă carte care se găseşte de vânzare. Iar aceia (mirenii) după voia lor proprie, fără de sfatuirea lucrătorilor iscusiţi ai rugăciunii, apucându-se de lucrarea ei, cu uşurinţă pot cădea victimă înşelării. Iar din pricina înşelării, să nu cumva să urmeze hulă din partea celor Iară de judecată asupra acestei lucrări sfinte şi neprihănite, care este mărturisită de mulţi şi mari sfinţi părinţi”.

Prezentând un exemplu de hulă împotriva rugăciunii, stareţul continuă:

„Chiar de aceasta, de care am spus mai sus, mă tem şi mă cutremur: ca să nu ajungă la înşelare săvârşitorii după voia proprie ai lucrării minţii, înşelării să nu-i urmeze hula, iar hulei - îndoiala în adevărul învăţăturii părinţilor noştri purtători de Dumnezeu.

De aceea părinţii purtători de Dumnezeu, învăţând despre această rugăciune (a lui Iisus), puneau începutul şi temelia ei în ascultarea adevărată, nefaţarnică. Din ascultare se naşte smerenia. Iar aceasta păzeşte pe cel ce se nevoieşte de orice fel de înşelare care îi ameninţă pe cei care merg pe calea aceasta după propria lor rânduială. Şi cum ar fi cu putinţă ca fără de ascultare, călăuzit fiind doar de mintea proprie - după care urmează neapărat înşelarea - să te sileşti la o lucrare atât de înfricoşătoare şi înaltă, adică la această rugăciune, şi fără de nici un sfat să te izbăveşti de feluritele înşelăciuni ale vrăjmaşilor, pe care aceştia le aduc în chip foarte viclean asupra acestei rugăciuni şi a nevoitorilor ei? Aceasta este cu totul cu neputinţă”.

A doua pricină a acestei preveniri a constituit-o un manuscris al unui scriitor necunoscut, în care sunt prezentate feluritele efecte ale rugăciunii şi mângâierile duhovniceşti de care s-a învrednicit stareţul Vasilisc din Siberia. In acest manuscris, alcătuitorul său prezintă o convingere neabătută în sporul rugăciunii minţii şi a inimii, punând ca principal scop al acestei lucrări căutarea unor daruri înalte şi mângâieri duhovniceşti, ceea ce poate duce la urmări foarte primejdioase în ceea ce priveşte înşelările diavoleşti. Deşi acest manuscris se află deocamdată în puţine mâini şi este cunoscut numai câtorva, totuşi nu poate fi trecut sub tăcere; el a fost scris convingător, cu mărturii aduse din cărţile patristice, dar partea primejdioasă a acestui subiect a fost trecută cu vederea, aşa încât cel care nu cunoaşte desăvârşit învăţătura Sfinţilor Părinţi uşor poate fi atras de o astfel de convingere, şi mai ales cei cărora nu li s-a întâmplat să vadă ei înşişi sau să audă de la alţii despre cei care s-au vătămat sufleteşte printr-o astfel de lucrare.

Pentru a vedea adevărul mai lămurit, să aducem mărturia sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu părinţi care arată în ce măsură este accesibilă lucrarea mintală a rugăciunii lui Iisus şi dacă este corect şi fără de primejdie să pui drept scop al acesteia căutarea darurilor şi mângâierilor duhovniceşti.

Din examinarea tuturor învăţăturilor Sfinţilor Părinţi se vede că cei ce săvârşesc rugăciunea lui Iisus în chipul rânduit şi după pravilă se învrednicesc uneori cu adevărat de la Domnul de mari daruri duhovniceşti şi descoperiri ale tainelor şi felurite mângâieri duhovniceşti - harul lui Dumnezeu lucrând în chip proniator în sufletele rugătorilor smeriţi şi vrednici - însă foarte puţini ajung la acestea.

Sfântul Isaac Sirul zice: „Precum din multe mii abia se găseşte unul care a împlinit poruncile şi toată legea cu puţină lipsă şi a ajuns la curăţia sufletească, aşa şi din mii poate unul (din săvârşitorii lucrării minţii) se găseşte care să se învrednicească, prin mare pază, să ajungă la rugăciunea curată, să depăşească hotarul ei şi să dobândească taina ei, deoarece de rugăciunea curată nu pot să se învrednicească mulţi în nici un chip; s-au învrednicit numai foarte puţini, iar cei care au ajuns la taina aceea, care este dincolo de această rugăciune, abia, cu harul lui Dumnezeu, dacă se găsesc din neam în neam” (cuv. 16)74. Din aceste cuvinte ale Sfântului Isaac se vede că dacă, potrivit convingerii arătate [în manuscrisul pomenit] mai sus, oricine se va apuca la nimereală de lucrarea rugăciunii minţii, având ca scop dobândirea înaltelor daruri şi mângâieri duhovniceşti, atunci inevitabil mulţi vor cădea într-una din două extreme: sau vor fi vânaţi de înşelarea vrăjmaşului prin simţiri mincinoase şi imaginaţii ispititoare, sau nu vor avea nici un spor, ci se vor tulbura în chip nechibzuit, deoarece de înalta rugăciune duhovnicească, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, se învredniceşte doar unul din nenumăraţi oameni.

Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi au scris despre marile daruri duhovniceşti nu pentru aceea ca oricine, fără de socoteală, să se avânte spre dobândirea lor, ci pentru ca, neavându-le şi auzind despre asemenea daruri şi descoperiri înalte pe care le primesc cei vrednici, să-şi recunoască adânca lor neputinţă şi marea nevrednicie şi, chiar şi nevrând, să încline spre smerenie, care mai mult decât toate lucrările şi virtuţile este necesară pentru cel care caută mântuirea.

Sfântul loan Scărarul scrie: „După cum cei săraci, văzând comorile împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, aşa şi sufletul, citind istorisiri despre marile virtuţi ale sfinţilor părinţi, se face mai smerit în cugetele sale” (cuv. 26, 3, 25). Şi în alt loc acest sfânt spune: „A te minuna de ostenelile acestor sfinţi este un lucru bun, a râvni lor e mântuitor, dar a vrea ca de îndată să urmezi întru toate vieţii lor e un lucru fără de socoteală şi cu neputinţă” (cuv. 4, 42). Iar la Sfântul Isaac Sirul se spune: „Dar dacă zici că unii părinţi au scris despre ce este curăţia sufletească, ce este sănătatea, ce este nepătimirea, ce este vederea, ei au scris aceasta nu pentru ca noi să le cerem cu stăruinţă şi să le aşteptăm înainte de vreme; căci este scris că nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu cu păndirea (Luca 17, 20) aşteptării. Iar cei care au avut o astfel de dorinţă, aceia au dobândit pentru sine mândrie şi cădere. Iar noi tărâmul inimii să-l punem în rânduială prin faptele pocăinţei şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, şi atunci Domnul va veni singur, dacă locul din inimă va fi curat şi nepângărit. Iar ceea ce căutăm cu pândire, adică înaltele daruri ale lui Dumnezeu, aceasta este respins de Biserica lui Dumnezeu; iar cei care au luat aceasta au dobândit pentru sine mândrie şi cădere. Şi acesta nu este un semn că omul II iubeşte pe Dumnezeu, ci o boală a sufletului.

Şi cum să cerem înaltele daruri ale lui Dumnezeu, când dumnezeiescul Pavel se laudă cu necazurile şi socoteşte înalt dar al lui Dumnezeu împărtăşirea cu pătimirile lui Hristos (adică răbdarea scârbelor şi necazurilor)” (cuv. 55). Tot aşa se spune şi în alt loc la Sfântul Isaac: „Pe tot omul care înainte de deprinderea desăvârşită în prima parte [a nevoinţei] (adică cea făptuitoare) trece la cea de a doua (adică la cea văzătoare), atras de dulceaţa ei, ca să nu spun mai degrabă de lenea sa, îl ajunge mânia (lui Dumnezeu), pentru că nu şi-a omorât mai întâi mădularele sale cele de pe pământ (Col. 3, 5), adică nu şi-a tămăduit neputinţele gândurilor prin răbdarea ostenelii ponegririlor crucii, ci a îndrăznit să viseze în mintea sa la slava crucii... La cel la care mintea este pângărită cu patimile cele de ruşine şi care se zoreşte să îşi umple mintea sa cu gânduri visătoare, aceluia i se îngrădesc buzele prin pedeapsă pentru aceea că, necurăţindu-şi mai înainte mintea prin necazuri şi nesupunându-şi poftele trupeşti, ci încrezându-se în cele ce le-a auzit urechea şi au fost scrise cu cerneală, s-a avântat drept înainte să meargă pe drum plin de întuneric, când el însuşi era orb cu ochii.

Căci şi cei a căror vedere este sănătoasă, fiind plini de lumină şi dobândind drept călăuză harul, zi şi noapte se află în primejdie, în timp ce ochii lor sunt plini de lacrimi, şi ei în rugăciuni şi în plânset îşi săvârşesc slujirea lor toată ziua, chiar şi noaptea, din pricina grozăviilor care îi aşteaptă pe cale şi a prăpăstiilor înspăimântătoare care îi întâmpină şi a chipurilor adevărului, care se arată amestecate cu nălucirile înşelătoare ale aceluia. Se spune: «Ce este de la Dumnezeu vine de la sine, fără ca tu să simţi». Este adevărat, dar numai dacă locul este curat, iar nu pângărit.

Iar dacă lumina ochiului tău sufletesc este necurată, atunci să nu-ţi îndrepţi privirea spre globul soarelui (gânditor), pentru ca nu cumva să pierzi şi această mică lumină, adică credinţa simplă, şi smerenia, şi mărturisirea din inimă şi micile lucrări care îţi sunt în putere, şi sa nu fii aruncat în tărâmul acela însingurat al făpturilor gânditoare - care este întunericul cel mai dinafară, acela care este în afara lui Dumnezeu şi este asemenea iadului - precum a fost aruncat cel care nu s-a ruşinat să intre la nuntă cu haine necurate” (cuv. 2).

Aici Sfântul Isaac a arătat luminat că cei care caută cu dorinţă puternică simţiri duhovniceşti desfătate în rugăciune, şi însetează îndeosebi după vedere şi contemplaţie duhovnicească mai înainte de vreme, cad în înşelăciunea vrăjmaşului şi în tărâmul întunericului şi întunecarea înţelegerii, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, şi daţi în mâna demonilor spre ocară pentru căutarea cu mândrie a celor mai presus de măsura şi vrednicia lor.

După istorisirea jalnică despre Malpas şi Asinas cei înşelaţi de diavoli, Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu degeaba am spus aceasta aici, ci ca să cunoaştem batjocura din partea dracilor, care însetează să-i piardă pe sfinţi, şi să nu dorim la vreme nepotrivită înălţimile vieţii cu mintea (a vederilor cu mintea), ca să nu fim făcuţi de râs de viclenii noştri vrăjmaşi. Căci şi acum văd că tineri plini de patimi vorbesc fără frică deşertăciuni şi învaţă pe alţii despre tainele nepătimirii” (cuv. 55).

In ceea ce priveşte pe cei care sunt plini de patimi şi se apucă de cercetarea raporturilor dintre cele trupeşti şi cele netrupeşti, nedeosebindu-se de bolnavii care învaţă pe alţii despre sănătate, unul dintre sfinţi a scris: „Fericitul Pavel, când a aflat despre ucenicii care au nesocotit poruncile şi nu au biruit patimile, dar pofteau fericirea contemplării tainelor, care este cu putinţă numai după curăţire, le-a zis: «Dezbrăcaţi-vă întâi de omul cel vechi al patimilor şi apoi să doriţi să îmbrăcaţi pe cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţa tainelor, după chipul Făcătorului (Col. 3, 9-10). Şi să nu poftiţi vederea mea şi a celorlalţi apostoli, care se săvârşeşte în chip lucrător prin har; căci Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte (Rom. 9, 18).

Căci cine stă împotriva Feţei Lui sau se împotriveşte voii Lui? Dumnezeu dă câteodată în dar; însă uneori cere fapte şi curăţire şi abia apoi trimite dar; iar alteori nici după fapte şi curăţire nu dă aici contemplarea, ci o păzeşte, ca să o dea la locul (vremea) ei” (idem, cuv. 55). Sfântul Grigorie Sinaitul, râvnitorul învăţător al lucrării minţii, scrie în capetele despre liniştire: „Pe lângă şi în jurul noilor începători şi a celor ce umblă după voia lor proprie, diavolii îşi întind de obicei mrejele gândurilor şi ale imaginaţiilor pierzătoare şi pregătesc prăpăstiile căderii, pentru că cetatea lor se găseşte încă sub stăpânirea barbarilor. Şi nu este nimic de mirare dacă vreunul din ei se rătăceşte sau îşi iese din minţi, sau a primit sau primeşte înşelare.

Faptul că noii începători se înşeală şi după multe osteneli, nu este de mirare [...]. Pomenirea lui Dumnezeu sau rugăciunea minţii este mai înaltă decât oricare altă lucrare, iar cel ce pofteşte fără de ruşine şi cu îndrăzneală să intre la Dumnezeu şi să-L mărturisească pe El curat şi care se sileşte să-L dobândească pe El în sine, va fi omorât cu uşurinţă de către draci, dacă li se va îngădui aceasta [...]. Domnul este milostiv faţă de noi şi, văzând cât suntem de grabnici spre cele înalte, adesea nu ne lasă să cădem în ispită, pentru ca fiecare, recunoscându-şi mândria, singur să se întoarcă la adevărata lucrare, înainte de a se face de ruşine şi de râs înaintea diavolilor şi de plâns înaintea oamenilor [...].

Căci numai celor puternici şi celor desăvârşiţi li se cuvine să se lupte întotdeauna singuri cu diavolii şi să îndrepte către ei neîncetat sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 17); iar cei neputincioşi şi cei noi începători să se folosească de fugă, ca de o cetate de scăpare, cu evlavie şi cu frică lepădându-se de lupta împotrivă şi neîndrăznind a intra în ea mai înainte de vreme, şi în acest chip vor scăpa de moarte (sufletească)” (Sfatuire pentru cei ce se liniştesc, c. 7).

La acest sfânt se mai spune că nu oricine trebuie şi poate să înveţe lucrarea rugăciunii cu mintea, după cum este scris la el în cele 15 Capete [despre liniştire]. „Bine fac şi aceia care nu ţin deloc cântarea de psalmi, dacă ei sporesc. Unii ca aceştia nu au nevoie de cântarea de psalmi, ci trebuie să rămână în tăcere, rugăciune neîncetată şi contemplaţie, dacă au ajuns la luminare. Căci ei sunt uniţi cu Dumnezeu şi nu trebuie să-şi smulgă mintea lor de la El şi să o arunce în tulburare (sau în mulţimea gândurilor) [...]. A învăţa pe alţii această rânduială (adică rugăciunea neîncetată a lui Iisus) nu este totdeauna cu putinţă. Pe cei care trăiesc în ascultare, care sunt simpli şi neînvăţaţi - da, căci ascultarea, prin smerenia care o însoţeşte, se poate împărtăşi de orice virtute.

Dar celor neascultători, fie simpli, fie învăţaţi, nu li se dă această ştiinţă, ca să nu cadă în înşelare, căci cei cu rânduială de sine nu pot scăpa de părerea de sine, căreia îi urmează de obicei înşelarea, după cum spune Sfântul Isaac. Dar unii, negândindu-se la paguba viitoare, învaţă pe oricine se nimereşte să ţină pomenirea lui Dumnezeu (adică rugăciunea lui Iisus) pentru ca mintea să se obişnuiască cu această pomenire şi să o iubească, ceea ce este cu neputinţă, mai ales pentru cei care sunt obişnuiţi să trăiască după voia lor. Căci de vreme ce mintea lor este necurată din pricina negrijii şi îngâmfării şi nu este curăţită mai întâi cu lacrimi, ei văd mai degrabă chipurile ruşinoase ale gândurilor, decât rugăciunea, atunci când duhurile necurate care se cuibăresc în inimile lor, fiind tulburate de înfricoşatul nume (al lui Dumnezeu), scrâşnesc, vrând să-l piardă pe cel ce le răneşte” (c. 8).

In acelaşi timp trebuie să ştie că rugăciunea minţii are nevoie de multă luare aminte, nevoinţă şi osteneală.

Pe cel ce vrea să lucreze aceasta cu chibzuinţă, Sfântul Simeon Noul Teolog îl învaţă următoarele: „După (ce s-a statornicit în inimă) ascultarea desăvârşită, pe care, după
cum am spus, trebuie să o ai faţă de părintele tău duhovnic, fa şi celelalte lucrări ale tale cu conştiinţă curată, ca şi cum ai fi înaintea feţei lui Dumnezeu: căci fără ascultare
nu poţi avea conştiinţa curată. Iar conştiinţa ta trebuie să o păzeşti curată în trei privinţe: faţă de Dumnezeu, faţă de părintele tău duhovnicesc şi faţă de ceilalţi oameni, şi
de asemenea faţă de lucrurile şi materiile lumii (ale traiului zilnic).

In legătură cu Dumnezeu ai datoria să păzeşti conştiinţa ta curată, neîngăduindu-ţi să faci nimic despre care ştii că nu II odihneşte pe Dumnezeu şi Ii este neplăcut.

In legătură cu părintele tău duhovnicesc fa numai ceea ce îţi porunceşte, şi nu-ţi îngădui să faci nici mai mult, nici mai puţin decât aceea, ci umblă potrivit intenţiei şi voii lui.

In legătură cu alţi oameni vei păzi conştiinţa ta curată, neîngăduindu-ţi să le faci nimic din cele pe care tu însuţi le urăşti şi nu doreşti ca să ţi se facă.

Şi în legătură cu lucrurile ai datoria să-ţi păzeşti conştiinţa curată, folosind întotdeauna după cum se cuvine hrana, băutura şi îmbrăcămintea.

Pe scurt, fa totul ca şi cum ai fi înaintea feţei lui Dumnezeu, şi nu îţi îngădui în nici o privinţă să ajungi la starea în care conştiinţa ta să te vădească sau să te mustre că n-ai făcut bine” (Despre cele trei feluri de rugăciune).

Cine are puterea şi voia să trăiască după această îndrumare a Cuviosului Simeon Noul Teolog, acela, fără îndoială, cu smerenie şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, se poate apuca de deprinderea lucrării inimii, folosind pentru aceasta şi alte sfaturi ale Sfinţilor Părinţi, adică îmbinând rugăciunea cu pomenirea morţii, aducerea aminte a vieţii trecute şi a greşelilor proprii (în afară de cele trupeşti, deoarece amintirea acestora este primejdioasă), pentru ca prin toate mijloacele să dobândească şi să păstreze străpungerea duhului, smerenia şi plânsul, „căci noi avem război cu demonii cei mândri” - spune Cuviosul Filotei Sinaitul (c. 13). Lucrătorul rugăciunii trebuie, de asemenea, să aibă în vedere şi adevăratul ei ţel, şi nu acela pe care îl prezintă scriitorul amintit [autorul manuscrisului menţionat mai sus] - şi anume căutarea darurilor şi mângâierilor duhovniceşti. Cu adevărat, nevoitorii neprihăniţi nu căutau darurile, ci, dimpotrivă, unii dintre ei se rugau lui Dumnezeu să le fie luate şi darurile deja primite. „Dacă unii dintre ei - zice Sfântul Isaac Sirul - au şi primit daruri, ei le-au primit după nevoie (pentru folosul de obşte) sau pentru simplitatea lor” (cuv. 36).

SFÂNTUL MACARIE DE LA OPTINA

Fragment din cartea "Cheile rugaciunii launtrice", Editura Manastirea Sihastria

Cumpara cartea "Cheile rugaciunii launtrice"

Note:

73 Sfântul Macarie de la Optina (1788-1860) s-a născut într-o familie de nobili, dar a lăsat lumea şi la vârsta de 22 de ani a ales viaţa monahală. Trăind pe lângă urmaşi ai Sfântului Paisie de la Neamţ, a avut o mare evlavie pentru acesta, publicându-i biografia şi o mare parte din traduceri. Principalele sale însuşiri au fost smerenia şi discernământul. Primul text care este prezentat aici însoţeşte ediţiile contemporane ale Povestirilor pelerinului în limba rusă, iar scrisorile următoare aduc şi ele unele lămuriri pentru cei care tind să abordeze cu superficialitate rugăciunea lăuntrică.

74 Trimiterea se referă la ediţia în limba rusă a cărţii. Pentru un tabel al echivalenţei cuvintelor în diferite ediţii româneşti şi străine vezi Sf. Isaac Şirul, Cuvinte pentru nevoinţâ, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 77-79.
 

• Sporirea diavoleasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: