Atunci când creştinul poartă încercările nu numai cu răbdare, fără să se jeluiască, ci şi cu bucurie, arătându-se recunoscător lui Dumnezeu pentru ceea ce îngăduie, oricât de greu ar fi, aşa cum I-ar fi recunoscător pentru o mare binefacere. În caz contrar, lăsând inima voastră stăpânită de tristeţe şi de necaz, pierdeţi valoarea şi folosul darului dumnezeiesc.
„Răbdare trebuie să aveţi!“ (Evrei 10, 36). Sfatul acesta înţelept nu este al meu, ci al Apostolului Pavel. Deci să răbdaţi, căci prin răbdare se câştigă mântuirea sufletului sau mai ales se cumpără, ca marfa scumpă.
Răbdare! Răbdare şi bărbăţie sufletească! Să credeţi că toate vin de la Dumnezeu şi toate sunt îngăduite de Acesta pentru binele vostru.
Să spuneţi: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu, Care îmi trimite ceva ca să sufăr! Slavă lui Dumnezeu, Care îmi dă încă un prilej ca să intru în împărăţia Lui, împărăţie care aparţine celor «care rabdă până la sfârşit»“ (Matei 24, 13). Noi punem răbdarea, iar Dumnezeu mântuirea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
"Cea dintâi este răbdarea pământească, cea de-a doua este răbdarea cerească. Cea dintâi este animalică, cea de-a doua este duhovnicească; cea dintâi este diavolească, cea de-a doua este dumnezeiască. Motivul pentru care spunem aceasta este următorul: pofta păcătoasă prin care se întâmplă ca păcătoșii să pătimească de toate cu încăpățânare este pofta din lume. Însă iubirea prin care se întâmplă ca aceia ce trăiesc cinstit să pătimească dârz de toate este iubirea de la Dumnezeu. Și de aceea se poate ca voința omenească, fără ajutorul lui Dumnezeu, să fie suficientă falsei răbdări. Cu atât devine omul mai tare, cu cât este mai lacom; și rezistă mai ușor la cele rele cu cât devine mai rău.
Însă răbdării acesteia, care este adevărată, nu îi este suficientă voința omenească decât dacă este ajutată de sus și înflăcărată pentru că Sfântul Duh este focul ei. Dacă, după ce a fost aprinsă de Duhul Sfânt, voința omenească nu ajunge să prețuiască Binele fără patimă, ea nu poate duce răul pe care îl pătimește".
Fericitul Augustin
"Priveşte numai la sărăcia şi la boala lui Iov, şi amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiţi cu toate bunătăţile şi încă printr-o moarte silnică şi ticăloasă. Ei au fost ucişi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător şi te vei întoarce mângâiat.
Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea şi trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura şi derâderea. Şi cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toţi? Însăşi nenorocirea nu poate să pricinuiască atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însă nu numai că nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părţi.
Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă şi neauzită, pierderea unor atât de mulţi şi atât de aleşi copii, şi în astfel de chip, batjocura şi derâderea şi ocara oamenilor, câte răutăţi! Unii îl batjocoreau, alţii îi făceau dojeni, iarăşi alţii îl dispreţuiau, nu numai prietenii, ci şi slugile sale. Ba încă nu numai îl ocărau şi strigau la el, ci îl şi blestemau, şi aceasta nu numai în curgerea de două, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihnă, ci răutatea zilei se mai mărea prin visurile cele grozave ale nopţii.
Care om ar fi putut să fie aşa de oţel şi de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Dacă fiecare din aceste patimi, luată singură este nesuferită, apoi gândeşte, ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui, şi totuşi el a suferit toate acestea, şi în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul să căutăm noi, când suntem în vreo nenorocire, şi patimile lui trebuie să fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!
Când noi vedem că unul a răbdat toate bătăile pământului la un loc, să ne purtăm bărbăteşte împotriva unei părţi dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Să căutăm scăparea noastră la istoria patimilor sale, ca la o mamă plină de dragoste, care apără şi ocroteşte pe fiii săi cei înspăimântaţi, şi de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom găsi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar dacă tu zici: „Acesta a fost Iov, şi de aceea a putut să fie atât de răbdător, eu însă nu mă pot asemăna cu dânsul“, şi altele, apoi prin aceasta tu numai îţi vei atrage o mai mare răspundere. Căci tu trebuie să fii încă mai răbdător, decât dânsul. Pentru că el a trăit înainte de timpul harului, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul şi moartea avea încă grozăvia sa.
Acum însă, pentru noi, lupta s-a făcut mai uşoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare".
Sfântul Ioan Gură de Aur
-
Rabdarea
Publicat in : Pilda zilei
-
Rabdarea
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.