Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des.
Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci II iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut însă o primejdie. Dacă nu Ii predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.
Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).
Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să Ie vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel - în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4, 8)?
Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate.
In loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.
A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Ii zic, deci:
- Eşti un om atât de neghiob...
- Ce spun eu acum sunt neghiobii?
- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.
- Da, dar îmi face...
- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.
Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea
prilejurile de sfinţire.
Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare. Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Intr-adevăr, suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să o rugaţi pe Preacurata:
„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea, izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.
Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Insă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte o „cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.
Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristarea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.
Fragment din cartea "Ne vorbeşte părintele Porfirie", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Ne vorbeşte părintele Porfirie"
.jpg)
-
Smerenie si libertate in rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Lupta pentru smerenie si pocainta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.