Rugăciunea lui Iisus lucrătoare a minţii, se numeşte a minţii deoarece este spusă în gând, iar lucratoare pentru că până la momentul predării totale în voia lui Dumnezeu, se săvârşeşte de către om intenţionat, şi nu mişcată de la sine.
Deprinzând, precum s-a menţionat mai sus, rugăciunea vorbită, mintea începe, după spusele Sfinţilor Părinţi, într-un mod mai stăruitor şi mai fierbinte să asculte cuvintele rostite, şi ascultând începe treptat cu o deosebită plăcere să se afunde în rugăciune. In sfârşit, îndrăgind această lucrare, mintea, eliberată de haosul cugetelor ce ies din inimă, începe singură să lucreze rugăciunea. Din acest moment, fiind născută nu pe buze, ci în adâncirile tainice ale minţii, rugăciunea nu se mai pronunţă, ci gândeşte cu mintea. Există categorii de oameni la care, încă înainte de practicarea rugăciunii, sunt dezvoltate capacităţile mintale. Aceştia, trecând peste etapa rugăciunii vorbite, ar putea purcede la rugăciunea lucrată în minte. Cu o mare claritate se pot deosebi acum cugetele vrăjmaşe. Rugăciunea, născută de minte în mod firesc, este specifică minţii şi toate cugetele care vin ca străine pot fi foarte uşor depistate şi tăiate.
Pentru minte este mult mai bine ca să-şi concentreze atenţia asupra gândului rugăciunii, cel care s-a adâncit în adâncurile ei. Acum puterea minţii creşte şi pregătirea ei în a respinge atacurile mintale ale diavolului se întăreşte. Rugându-se atent prin gândul născut de ea însăşi, mintea se face mai fină decât era altădată, când doar asculta cuvintele rostite cu limba. Din acest moment omul, prin rânduiala minţii sale, începe să urmeze calea îngerilor.
După fire, rugăciunea minţii se hrăneşte cu duhul şi cu tot duhul se şi lucrează. Acesta este hrana şi permanenta lucrare a sfinţilor îngeri. Acum acest om imită pe îngeri. Acum pe acest om îl putem îmbrăca fără nicio îndoială în chipul îngeresc, adică în mantie, şi tot fără de îndoială poţi să-i fii naş de călugărie pentru a fi martor al voturilor ce le va da în fata lui Dumnezeu în momentul când i se va tunde părul capului. Unul ca acesta imită pe îngeri. Călugăria unui om care nu are rugăciunea minţii este pusă la îndoială. Oare nu cumva monahismul din vremurile noastre a decăzut pentru că fenomenul lucrării lăuntrice a devenit atât de rar? însăşi stareţii şi stareţele mănăstirilor - cu anumite excepţii - deşi sunt îmbrăcaţi în mantie nu posedă această lucrare îngerească, ei purtând hainele spre osânda lor. Şi tot ei propun spre călugărie pe acei care nu corespund cu nimic chipului îngeresc.
Aşa s-au umplut lăcaşele noastre de monahi care cândva au fost pasionaţi de cunoştinţe din toate domeniile şi care se deosebesc de societatea laică doar prin haină, dar nu şi prin organizarea lăuntrică a omului care ar trebui să fie lucrarea îngerească a neîncetatei rugăciuni. Mai rău este faptul că mulţi considerau lucrarea minţii drept o greşeală şi o cădere în înşelare, iar valoarea monahismului o judecau doar prin prisma faţadei de zi cu zi a vieţii de mănăstire. Dumnezeu însă vrea inima noastră Dacă curăţim lăuntrul nostru şi exteriorul va fi curat. Dumnezeu vrea duhul nostru, mintea şi sufletul, iar nu trupul împodobit cu haină.
Omul, dobândind experienţă în lucrarea rugăciunii minţii, prin aceasta mărturiseşte despre mila lui Dumnezeu descoperită lui şi despre faptul că Domnul îi primeşte pocăinţa. Aceasta este înştiinţarea de la Dumnezeu despre faptul că, dacă ne vom osteni asupra curăţiei inimii, atunci vom primi harul deplinei iertări şi toate patimile vor fi înfrânte şi alungate. Rugăciunea minţii, care este mila lui Dumnezeu, încălzeşte prin harul ei mintea omului, care devine captivat de lucrarea sa. Cel ce a dobândit rugăciunea minţii să nu deznădăjduiască în privinţa mântuirii sale ci, cu credinţă tare şi cu o mare râvnă, să înceapă următoarea luptă cu diavolul care îşi continuă atacurile cu ajutorul cugetelor. De acum înainte, cugetele ce ies din inimă nu mai sunt atât de grosolane ca înainte, ci se arată sub altfel de forme, mai subtile şi mai fine.
Formele mai subtile ale ispitelor pot fi recunoscute mai greu însă cel ce a dobândit cu ajutorul harului rugăciunea minţii primeşte şi ajutorul acestuia [al harului, n.n.] împotriva vicleniilor diavolului. Acum mintea, care mai înainte nu observa ispitele mai fine care lucrau în inimă, începe să le descopere şi să le taie cu sabia rugăciunii lucrătoare în minte. Şi de fiecare dată când cugetul de ia vrăjmaş este observat şi respins, aceasta îl face pe diavol să inventeze noi curse, dar mintea, care este atentă cu stăruinţă numai la rugăciune şi care le respinge pe toate celelalte, primeşte în dar o mai mare fineţe în deosebirea atacurilor drăceşti. Aceasta se referă şi la atenţie. Dacă cu fiecare tăiere a cugetului de la vrăjmaş atenţia va continua să se menţină în rugăciune, atunci ea devine mai puternică. Acestea sunt regulile luptei. Mintea este ispitită de cugete tot mai subtile, dar dacă ea se va menţine într-o atenţie a rugăciunii şi îşi va arăta - în felul acesta - dispreţul faţă de diavol şi dragostea faţă de Dumnezeu, cu fiecare biruinţă de acest fel îşi sporeşte atenţia şi fineţea. Mintea atentă e capabilă să lupte nu numai cu cugetele, ci şi cu alte ispite ale Satanei, care ne sunt îngăduite de har.
Diavolul, nu de puţine ori se apropie cu cugete care ni se par bune, pentru a-i fi mai uşor de a ne sustrage de la rugăciune - pe care o urăşte mai mult decât orice. El ne dă puterea de a cugeta despre probleme teologice, ne descoperă unele taine, ne oferă închipuirea darurilor înalte precum şi felurite minciuni. Mintea care visează la daruri în loc să cerşească iertarea, mintea care se bagă în teologie uitând de nevrednicia sa, mintea care este copleşită de comunicarea cu duhurile în loc să stea cu pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, mintea care primeşte descoperiri de la duhuri şi care este înclinată spre ceva de acest fel, o astfel de minte a părăsit pe Dumnezeu şi, abătân- du-se de la El, s-a făcut ajutorul Satanei. Mare este înşelarea acestei minţi, dar ceea ce este şi mai grav este că ea nu primeşte sfaturi de la nimeni, rămânând în aceasta stare de întuneric. Pentru om nimic nu este mai înălţător decât a vorbi prin rugăciunea mintii cu Domnul, Care este pretutindeni, înfăţişându-I-te prin ea în gând şi rugându-L să-ţi ierte păcatele. Rugăciunea este maica virtuţilor, pentru că numai prin ea se dobândesc adevăratele virtuţi şi darurile harice. Fii cu mare atenţie la rugăciunea pe care o lucrezi, iar toate cele ce sunt tainice şi măreţe însuşi Domnul le va săvârşi atunci când va fi necesar şi când inima ta se va curăţi în totalitate de patimi şi când voia lui Dumnezeu se va săvârşi întru totul întru tine.
In rugăciune şi prin rugăciune lucrează însuşi Dumnezeu. Iar tot ceea ce este în afara ei, cât de bun şi mântuitor s-ar părea la prima vedere, nu poate să-l biruie pe diavol, deoarece nu are în sine puterea adevărată.
Rugăciunea minţii, asemenea celei vorbite, la început are nevoie de cantitate. Este necesar de înmulţit cantitatea, pentru ca mintea să se întărească în a naşte gândurile cele bune, pentru ca ea neschimbat să se lase în voia lui Dumnezeu şi ca acţiunea gândului să se transforme într-o deprindere mintală. Drept semn al deprinderii în rugăciunea minţii este faptul că, trezindu-se din somn, mai întâi de toate omul simte mişcarea rugăciunii în minte, şi că în urma oricărei acţiuni care ar sustrage mintea, rugăciunea începe de la sine să răsune în gânduri, iar atenţia însăşi totdeauna înclină spre aceasta. Rugăciunea nu-l părăseşte pe om nici în timpul mâncării, nici când e ocupat de alte lucruri. Drept semn este şi faptul că omul, ascultând ceva, continuă totodată să fie atent şi la rugăciune şi să nu asculte de cugete, mintea lui tinzând doar spre rugăciune.
In perioada în care ispitele de la diavol au un caracter mai subtil şi mai complicat este foarte greu să nu te încurci în ele. In cazul în care ai un îndrumător iscusit - Stareţ, părinte duhovnic, învăţător - atunci nu vor apărea probleme, pentru că el îţi va arăta cum să procedezi şi astfel va preîntâmpina ispita. Dar dacă nu ai găsit persoane iscusite, să nu-ţi fie frică, ci tu să petreci cu rugăciunea şi la ea să fii atent, iar toate celelalte lucruri să le alungi. Oricărui lucrător al rugăciunii, Dumnezeu îi îngăduie ispite pe măsura puterilor minţii acestuia, şi diavolul nu va fi în stare să facă nimic mai presus de cele îngăduite. Dar lupta împotriva Satanei trebuie să fie dusă cu sabia rugăciunii. Ispitele încercate vor fi de folos şi vor sluji la înţelegerea vicleşugurilor drăceşti şi la întărirea minţii omului.
Mintea nu trebuie să-şi mute atenţia asupra vreunui fenomen suprafiresc, nici asupra luminii, chiar dacă ea ar fi emanată dintr-o icoană, şi nici asupra vocilor, chiar dacă ar cânta îngerii, deoarece ea trebuie să se îndrepte prin rugăciune la însuşi Stăpânul îngerilor, Care în chip nevăzut este pretutindeni. Şi ce poate fi mai presus de aceasta?
Nu se cuvine în niciun caz a lua în serios arătările de îngeri şi sfinţi pentru că, până la curăţirea desăvârşită de patimi şi până la deprinderea împlinirii cu desăvârşire a voii lui Dumnezeu nu pot avea ioc adevăratele arătări, ci numai năluciri drăceşti. Cunoscând acestea, mintea nu va fi atrasă de năluciri şi atunci ele vor trece pe alături, iar harul nu va îngădui ispitirea mai presus de putere a celui ce se roagă. Harul întotdeauna lucrează în rugăciune şi prin rugăciune, oferindu-i minţii la timpul cuvenit tot ce-i trebuie. Căpătând fineţe, mintea ajunge să-şi vadă păcatele sale, de care este arhiplină, şi atunci începe a plânge şi a striga la Dumnezeu, cerând milă.
Diavolul se teme de omul care se află în lucrarea minţii şi care îşi vede propriile păcate. De la unul ca acesta el fuge cu toate înşelătoriile sale deoarece ştie că va suferi înfrângerea, iar nevoitorul, la rândul său, va acumula mai multă experienţă în cunoaşterea ispitelor, dar şi curaj în lupta cu ele. Insă diavolul, învins cu puterea harului, nu va înceta să se apropie iar şi iar de cel ce se nevoieşte, cu ispita sa. Fiind nevoit a propune noi şi noi vicleşuguri, nu va face altceva prin aceasta decât că va îmbogăţi, împotriva voii sale, mintea celui ce se roagă, dându-i o şi mai mare măiestrie în lupta cu el. In ispitele care sunt îngăduite prin puterea harului, omul se convinge de neputinţa diavolului şi înţelege, prin fapt, cât de tare este Numele Atotputernicului Dumnezeu. Este imposibil a descrie tot ce se petrece în timpul lucrării lăuntrice deoarece nu cu toţi se întâmplă unul şi acelaşi lucru. Multe ţin de râvna nevoitorului şi de complexitatea activităţii lui exterioare în dependenţă de cauză. Important însă este ca mintea să se cureţe de întuneric, iar sufletul să se elibereze de patimi, să-şi vadă păcatele şi să le plângă.
Afară de Numele Domnului nu se cuvine a fi captivaţi de nimic şi nici a fi de acord cu ceva, ci doar a şti, întotdeauna şi în toate, numai rugăciunea fiind atenţi la dânsa. Pe măsură ce omul creşte în rugăciune, în aceeaşi măsură creşte şi în lucrarea virtuţilor. El se întăreşte în lăsarea în voia lui Dumnezeu şi în împlinirea acesteia. Prin conştientizarea propriilor păcate se respinge închipuirea vredniciei celui ce se roagă. Gândul permanent la Domnul dăruieşte minţii puterea de a vedea în sine dreptatea lui Dumnezeu, care-i învinge pe vrăjmaşi. Fii mereu cu gândul la Dumnezeu, rugându-te Lui cu mare atenţie, şi El se va răzbuna în locul tău şi-i va învinge pe toţi pizmaşii cu care tu nu ai putere să lupţi. De la om se cere doar libera lui voinţă, hotărârea de a nu face rău şi hotărârea de a lupta împotriva răului. Atunci toate luptele vor fi câştigate prin Iisus Hristos. Ai putea să întreprinzi orice, fără Dumnezeu, împotriva diavolului şi a răului, numai că totul va fi răpit dintr-o dată, doar de o singură patimă.
Reuşita va avea loc însă numai cu darul lui Dumnezeu, şi în mod nevăzut pentru om. Harul primeşte libera voinţă a omului şi-l învaţă să nu se încreadă în sine, ci în Domnul Care mântuieşte. îl mai învaţă să ducă lupta cu Numele lui Dumnezeu, şi îi mai descoperă omului şi propria-i neputinţă şi nimicnicie, smerindu-l.
Harul te învaţă să te laşi în voia lui Dumnezeu, să te cunoşti şi să le pui pe toate ale tale doar în Unul Dumnezeu. Astfel, lucrarea va fi rânduită de har în modul cei mai reuşit, şi omul văzând această grijă fată de e! va căpăta încredere firească şi va începe să se dea pe sme cu totul lui Dumnezeu, acţionând nu numai după începutul rugăciunii din Ghetsimam, care zice: De este cu putinţă, treacă de la Mine, paharul acesta, cerându-şi milă, dar şi după sfârşitul acestei rugăciuni: însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu (Matei 26, 39), lăsându-se în voia Tatălui Ceresc şi aprinzându-se de o mare dragoste faţă de El. Astfel are loc pregătirea pentru nevoinţe mai mari în viitoarea luptă cu diavolul.
Omul se convinge că orice luptă cu vrăşmaşul o săvârşeşte Dumnezeu în locul lui, El cerând doar supunere şi atenţie la rugăciune. El se convinge tot mai mult de necesitatea unei stăruitoare atenţii în rugăciune, pentru că demonii sunt nespus de vicleni şi atacă din cele mai neprevăzute părţi. Chiar şi ceea ce până acum a fost conceput ca ceva bun, dintr-o dată s-a dovedit a fi o cursă împletită de vicleanul diavol. Şi atunci, omul mai cu putere se apropie de Dumnezeu, ascunzându-se în rugăciune şi căutând la apărare de la El.
Precum totalitatea patimilor formează un lanţ, tot la fel si virtuţile formează un şir unic şi nedespărţit. O singură faptă bună atrage după sine întregul şir, o singură faptă bună hrăneşte şi dă putere tuturor virtuţilor. Acelaşi lucru se petrece şi cu patimile: biruinţa asupra uneia din ele le face şi pe celelalte să se retragă, din cauza înrudirii lor. în conformitate cu această lege patimile slăbesc pe măsura curăţirii minţii. Aşa se întâmplă pe tot parcursul întregii perioade a lucrării rugăciunii minţii. Dar omul care nu este preocupat de lucrarea rugăciunii, nu poate să cunoască nimic din toate acestea.
Harul lui Dumnezeu, săvârşind mântuirea omului, îşi ascunde de la el toate binefacerile, pentru ca cel ce se nevoieşte să nu se oprească în cale. Harul stinge patimile, descoperă minţii viclenia demonilor, restabileşte în sufletul omului virtuţile, dar cu toate acestea rămâne ascuns atât fată de cel ce se roagă, cât şi faţă de diavol. Lucrând tainic, harul îngăduie la timpul cuvenit celui ce se nevoieşte, necazuri şi căderi în mici greşeli, dar după aceasta îi cere cu asprime să se corecteze, îl înţelepţeşte, învăţându-l astfel să nădăjduiască în Dumnezeu, Cel ce mântuieşte, şi nu în sine. Astfel se întâmplă în toată vremea parcurgerii rugăciunii minţii din care motiv mintea se face tot mai încercată, pentru a primi la vremea sa putere şi autostăpânire, acestea fiind dăruite de Dumnezeu pentru biruinţa asupra diavolului, lumii şi trupului, pentru ca în continuare omul, după pilda Domnului, singur fiind încercat să poată ajuta şi altora care au mintea încă neîncercată şi în tulburare.
In tot timpul lucrării rugăciunii minţii omul trebuie să înceteze orice acumulare de cunoştinţe de prisos şi să comunice doar cu acei oameni de care este legat printr-o strictă necesitate.
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc
Fragment din cartea "Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei"
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.