Aşa cum ştiţi, scopul aceste serii de cuvântări este să vorbesc despre neîncredere şi, uneori, despre îndoială. Dar când cineva abordează un astfel de subiect, poate fi pe drept criticat că subminează credinţa celorlalţi în simplitatea ei, în întregimea ei. Insă eu sunt convins că fiecare dintre noi are întrebări fără răspuns în viaţa, inima şi experienţa sa. Şi de cele mai multe ori, închidem ochii în faţa problemei. Noi spunem: „Voi găsi răspuns mai târziu" sau „Trebuie să fie adevărat dacă aşa zice Biserica sau dacă aşa zice cineva în care am încredere". Iar rezultatul este că nu ne maturizăm niciodată în aşa fel încât să avem o încredere îndrăzneaţă în Dumnezeu sau o înţelegere din ce în ce mai profundă.
Nu încerc să subminez credinţa celorlalţi, ci încerc să mă forţez pe mine însumi, şi poate şi pe alţii, să îmi aţintesc privirea către ceea ce cred că este adevărat şi să mă întreb în ce măsură sunt sigur de adevărul a ceea ce afirm.
Aceasta are o importanţă covârşitoare pentru un preot care trebuie să mărturisească adevărul lui Dumnezeu, dar tot timpul se confruntă nu cu o îndoială, ci cu o ezitare: „Pot eu, din puţinătatea experienţei mele, din limitările mele, să mărturisesc adevărul lui Dumnezeu?". Pe de altă parte, fiecare dintre noi citeşte rugăciunile Bisericii.
Biserica este un trup de oameni foarte complex. Pe de o parte, este locul unde locuieşte Dumnezeu, iar pe de altă parte, este construită din oameni care sunt firavi şi în proces de dezvoltare. Până la un punct, toţi suntem poporul lui Dumnezeu, fiindcă toţi am atins marginea veşmintelor Lui, chiar dacă nu am mers mai departe în cunoaşterea Lui, chiar dacă întâlnirea cu El nu a reprezentat o revelaţie. Dar, pe de altă parte, împreună, în unirea noastră, deţinem mai mult adevăr, mai multă cunoaştere, mai multă experienţă decât fiecare dintre noi luat individual. Şi în acest sens, Biserica este un trup minunat, căci în mijlocul ei stă Domnul Iisus LIristos, Care este revelarea, proclamarea, întruchiparea adevărului lui Dumnezeu, şi Duhul Sfânt, Care suflă peste noi şi ne ajută să înţelegem.
Aşa cum am spus deja, există în fiecare dintre noi o imperfecţiune, căci nu am ajuns la acea maturitate a sfinţilor, dar nici în cazul sfinţilor ea nu este desăvârşită, decât la sfârşitul vieţii lor; sau poate la sfârşitul veacurilor.
Vreau astăzi să vă atrag atenţia asupra câtorva lucruri. Aşa cum am spus, cu toţii citim rugăciuni în care este cuprinsă experienţa sfinţilor. Această experienţă poate fi una foarte profundă, reprezentând o cunoaştere aproape desăvârşită, dar este exprimată în cuvinte care sunt ale noastre, cu toate limitele vocabularului omenesc. Mai
mult, când citim aceste rugăciuni, le citim in limba noastră, nu în limba în care au fost scrise, ca rod al experienţei care este mai presus de cuvinte. Aşa că, atunci când citim rugăciunile, trebuie să primim ceea ce ele ne spun şi, în acelaşi timp, oricând avem ocazia, să ne întrebăm: „Sunt potrivite cuvintele pe care le folosim? Chiar vor să spună ceea ce citim în ele?". Vă voi da un exemplu: spunem „păcătos" de nenumărate ori şi pentru noi „păcătos" este cineva care a încălcat poruncile lui Dumnezeu, lucru care este cu totul adevărat, dar există un alt aspect, mult mai profund şi mai tragic al păcatului.
Unul dintre scriitorii din vechime ne spune că păcatul înseamnă să treci din teritoriul lui Dumnezeu în teritoriul adversarului Său. Dacă vreţi o imagine, gândiţi-vă la un râu care separă două împărăţii, două regiuni. Una aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu. Cealaltă a fost dată în mâinile celui rău prin necredincioşia omului. Păcatul înseamnă trecerea râului din tărâmul lui Dumnezeu în tărâmul îndoielii, al întunericului, al răului. La acest nivel, da, există pericolul de a face rău, de a încălca poruncile lui Dumnezeu, pe care El ni le-a dat pentru a ne proteja de consecinţele trădării noastre, dar esenţa acestui gest este disponibilitatea noastră de a părăsi tărâmul lui Dumnezeu pentru a intra într-un alt tărâm.
Noi nu ne gândim la păcat în acest fel. Ne gândim la păcat în termeni concreţi, ca facere de rău, minciună etc., nu raportându-ne la credincioşia noastră faţă de Cel care ne-a creat printr-un act de iubire şi Care, tot pnntr-un act de iubire, a devenit unul dintre noi pentru a Se împărtăşi de firea noastră şi pentru a muri pentru păcatele noastre. Acesta este un exemplu şi nu vreau să vă dau mai multe. Voi reveni la noţiunea de iubire, deoarece noi spunem mereu că Dumnezeu este iubire. Dar ştim măcar ce este iubirea, ce înseamnă ea? Ne gândim la iubire în termeni omeneşti, dar este acesta înţelesul ei deplin? Voi reveni imediat la acest aspect.
Pentru început, aş vrea să mă opresc puţin la o rugăciune pe care preotul o citeşte în timpul Ecteniei mari de la Sfânta Liturghie. Este foarte uşor să pronunţi aceste cuvinte, să le citeşti, să le aprobi, să fii de acord cu ceea ce spun. Apoi, deodată, ne dăm seama că stăm în faţa judecăţii cuvintelor pe care tocmai le-am rostit: „Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită". Când ne gândim la Dumnezeu şi spunem că slava Lui străluceşte atât de tare, încât ne orbeşte, că puterea Lui este atât de mare, ni se pare că spunem ceva simplu, uşor de înţeles. Dar aşa este? Ce ştim noi despre strălucirea lui Dumnezeu?
Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre acest subiect, spune că lumina lui Dumnezeu străluceşte atât de tare, încât ne orbeşte, deoarece nu putem privi la intensitatea ei, şi de aceea ar trebui să vorbim despre întunericul dumnezeiesc, căci chiar dacă Dumnezeu străluceşte, din experienţa noastră, cu cât ne apropiem mai mult de vederea slavei Lui, cu atât ne pierdem vederea, cu atât devine El mai neaccesibil pentru noi, mai invizibil. Suntem noi conştienţi de acest lucru? Dacă ne gândim la slavă, la strălucire în termeni simpli, este uşor să ne imaginăm un Dumnezeu strălucitor asemenea stelelor de pe cer, asemenea strălucirii zilei, dar dne se poate uita la soare fără să orbească? Ce înseamnă faptul că strălucirea lui Dumnezeu este mai presus de cuvinte? Ne-am gândit vreodată la aceasta? Acelaşi lucru este valabil şi despre puterea lui Dumnezeu: este simplu să spui că puterea Lui este nelimitată, că poate face orice, fiindcă este Dumnezeu, şi totuşi, uitaţi-vă la lumea în care trăim, uitaţi-vă la răul care este în ea şi, mai mult decât atât, uitaţi-vă la istoria întrupării: Atotputernicul Dumnezeu, pentru a învinge răul, îşi aduce Fiul la moarte. Unde este această putere de neînvins? Este vorba despre mai mult decât puterea pe care o vedem în istorie în mâinile regilor şi ale războinicilor.
Puterea Lui este nelimitată, dar El este totuşi învins de tot ceea ce este rău în noi: gânduri, dorinţe, cuvinte, fapte - individuale şi colective. Deci când începem să citim această rugăciune, trebuie să ne întrebăm: „Ce ştiu, ce înţeleg?". Şi dacă nu înţeleg, de ce să nu pot spune: „Doamne, stau cu înfiorare în faţa a ceea ce nu poate fi înţeles, stau cu înfiorare în tăcere şi în adorare, căci cuvintele pe care le-am rostit îmi spun că nu înţeleg şi nu ştiu nimic, în afară de un singur lucru: Te cunosc, Doamne, nu în această slavă, nu în această lumină, d în smerenia întrupării Fiului Tău, în generozitatea darului pe care ni l-ai făcut prin Fiul Tău pentru mântuirea mea. O, Doamne, cum poate fi aceasta?". Sau, dacă preferaţi, gândiţi-vă astfel: O iubire care se ridică la o asemenea măsură este ceva mai presus de înţelegere, ceva atât de mare, încât nu pot decât să îngenunchez şi să o slăvesc.
Dar sunt apoi şi celelalte cuvinte: a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită". Apoi spunem aceste cuvinte deoarece, cumva, din experienţa Bisericii, din profunzimea experienţei noastre foarte limitate, ştim că acestea sunt adevărate. Dar uneori ne îndoim de ele: „Mila Ta este nemăsurată? Doamne, mă uit la lumea din jurul meu, la lumea pe care Tu o iubeşti, mă uit Ia oroarea din ea şi nu înţeleg cum poţi să o suporţi. Tai dat acestei lumi, omului în special, libertate, şi rezultatul este oroarea istoriei. Cum pot să Te înţeleg? Este acesta un act al iubirii, al acelei iubiri pentru omenire, al acelei mile?". Când ne gândim la acest lucru teoretic, aşa cum încerc să fac eu acum, poate că este ciudat pentru voi, neconvingător, dar vă voi da un exemplu. O rusoaică credincioasă avea un nepot. La şapte ani, acesta a murit răpus de o boală, şi îmi amintesc ce îmi spunea ea: „Nu mai cred în Dumnezeu. Dacă ar fi avut milă, nu ar fi permis ca nepotul meu să moară după o chinuitoare boală". Eram tânăr şi insensibil şi i-am zis tăios (acest lucru se întâmpla imediat după război): „Te-ai gândit vreodată la miile de copii care au murit de boală sau ucişi în timpul acestui război şi în toată istoria omenirii? Cum de acest lucru nu te-a împiedicat să crezi în Dumnezeu până acum?". Şi ea s-a uitat la mine cu o sinceritate de care şi acum sunt uimit şi mi-a zis: „Ce importanţă avea aceasta pentru mine? Acum nepotul meu a fost cel care a murit".
Acest exemplu este unul foarte dur, dar gândiţi-vă, în timpul vieţii voastre, scurte sau lungi, v-aţi confruntat vreodată cu această dilemă? Că aţi putut recunoaşte iubirea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, toate calităţile pozitive ale lui Dumnezeu, până când un lucru neaşteptat vi s-a întâmplat vouă sau cuiva apropiat, un lucru care a fost mai presus de înţelegerea voastră, şi toată acea certitudine şi încredere s-au prăbuşit? De cele mai multe ori, când ele se prăbuşesc, închidem ochii şi nu mergem direct la consecinţe. Nu spunem: „Nu mai cred în Dumnezeu". Ci spunem: „Cum se poate întâmpla aceasta? Ce îngrozitor!". Ne închidem, ne închidem ochii, mintea şi inima. Dar uitaţi-vă la această rugăciune, la aceste patru cuvinte: slava, puterea, mila şi dragostea pentru omenire. Fiecare dintre ele ne pune în faţă o problemă a credinţei şi a experienţei noastre. Până la un punct, putem rezolva problema spunând: „Cred, Doamne, iartă-mi necredinţa". Dacă sunt sincer, dacă există un adevărat strigăt de durere din propria inimă, atunci este în regulă. Acesta este începutul unei relaţii bazate pe adevăr între mine şi Dumnezeu. Dar nu şi dacă este un simplu mod de mă eschiva de responsabilitate, de a ridica din umeri şi de a zice, aşa cum scrie în Evanghelie: „Atât pot face eu. Dacă nu mă ajuţi, voi rămâne în necredinţa mea"'. Dar aceste cuvinte pe care le-am adăugat - „Dacă nu mă ajuţi" - nu sunt în text, dar se subînţeleg din ceea ce I s-a spus lui Hristos: „Trebuie să mă ajuţi, altfel nu ai dreptate".
Poate că vă ofer o imagine întunecată a lucrurilor acum, însă oricând citim o rugăciune, dacă suntem atenţi şi cinstiţi, ea ne forţează să ne întrebăm: Unde mă poziţionez eu, ce cunosc din experienţa mea? Cât de mult II cunosc pe Dumnezeu, încât să fiu în stare să am încredere în El în acest context? Şi, uneori, putem adăuga şi un strigăt de mulţumire faţă de Dumnezeu, căci, în ciuda îndoielilor noastre, în ciuda neînţelegerilor - şi mai mult decât atât, în ciuda situaţiilor în care II abandonăm -, El rămâne credincios. Am auzit oameni spunându-mi că există o soluţie: în cartea Apocalipsei este un pasaj în care sunt descrise toate ororile domniei lui Antihrist şi moartea martirilor. Şi când totul se sfârşeşte, martirii Ii spun lui Dumnezeu: „Tu ai fost drept în toate căile Tale, drept a fost martiriul nostru, dreaptă a fost suferinţa noastră, ororile prin care am trecut sunt drepte, Te binecuvântăm". Dar cine dintre noi poate avea credinţa, curajul, măreţia sufletului care să-i permită să spună aceste cuvinte?
Am luat ca exemplu această foarte simplă rugăciune, pe care am citit-o ani la rând cu bucurie şi uimire, şi care a crescut treptat în experienţa, mintea şi inima mea ca o provocare, ce stă la începutul Sfintei Liturghii. Apoi sunt cuvintele: „Binecuvântată este împărăţia", şi sunt citite de preot în timpul ecteniei. Acesta este doar începutul.
In rugăciunile de dimineaţă, în rugăciunile de seară (am mai spus aceasta, dar o voi repeta pe scurt), rostim cuvinte care aparţin sfinţilor. Nu ne putem identifica întotdeauna cu ele, dar uneori avem o bănuială, o mică trăire a ceea ce au vrut să zică sfinţii, şi putem, aşadar, să simţim întreaga rugăciune, pentru că ştim destul încât să fim capabili să o rostim pe toată. Dar alteori, cred, ne este practic imposibil, deoarece aceste rugăciuni, pe care le citim dimineaţa, seara, în acatiste şi paraclise, exprimă experienţa de viaţă, experienţa ai Dumnezeu, experienţa de sine a unui sfânt sau a altuia, şi trebuie să fim destul de realişti - vedeţi că nu zic nici măcar „destul de smeriţi" - încât, dacă ne putem identifica cu una dintre aceste rugăciuni, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar putem noi să ne identificăm cu zece-doisprezece rugăciuni care alcătuiesc rugăciunile de seară şi cele de dimineaţă? Putem noi să ne identificăm cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cu Sfântul Vasile cel Mare şi să spunem: „Da, şi eu trăiesc în acelaşi duh ca ei"? Nu, nu putem. De aceea trebuie, atunci când citim aceste rugăciuni, să le citim cu multă chibzuinţă şi înţelegere. Trebuie să luăm o frază şi să ne zicem: „Aceasta o pot spune din mica mea experienţă, dar cu toată inima şi mintea mea. Se poate să nu-i cunosc adevărata profunzime, se poate să descopăr mai apoi o profunzime pe care nici măcar nu o percep, dar cu ceea ce percep, da, mă pot identifica. Dar următoarea frază nu o prea pot înţelege". Şi pot apela la ajutorul Sfântului, zicându-i: „Tu ai folosit aceste cuvinte. Eu nu înţeleg experienţa care stă la rădăcina lor, dar mie mi se par adevărate, şi eu le voi repeta. Iar tu roagă-te împreună cu mine şi du-le în faţa lui Dumnezeu, căci eu vreau să mă unesc cu experienţa ta. Experienţa ta este cea care mă poartă puţin câte puţin, aşa cum râul poartă o barcă".
Apoi mai sunt şi alte lucruri pe care nu le putem spune cu sinceritate, dar trebuie să putem, trebuie să fim destul de sinceri să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, acest Sfânt - Vasile, Ioan, Sirneon sau oricare altul - ştia că ceea ce spune este adevărat. Eu nu ştiu". Uneori este mai bine să spui: „Nu pot să citesc aceste cuvinte, pentru că ar însemna să mint". Uneori, îi putem spune lui Dumnezeu:
„Le voi citi deoarece cred că este adevăr în ele şi poate că ele mă vor mişca şi mă vor transforma în interior". Dar nu le putem citi fiindcă pur şi simplu aşa sunt scrise.
Ca o ilustrare a efectului rugăciunii, vă voi spune ceva din experienţa mea în această biserică. Am avut în cor un bătrân care cânta cu o voce de bas minunată. La un moment dat, s-a simţit rău şi a fost dus la spital, unde a aflat că are cancer. Am mers la el zilnic şi îl vedeam slăbind pe zi ce trece. Şi într-o zi, o asistentă mi-a zis: „Ce zi nefericită. Şi-a pierdut cunoştinţa şi nu veţi mai putea să vă rugaţi cu el, dar este groaznic că soţia şi fiica lui, care au fost plecate în acest timp şi nu au putut să vină la el, au venit astăzi şi nu pot să intre în contact cu el". Am mers să-l văd. Soţia şi fiica stăteau împreună într-o parte. Şi m-am gândit: dacă toate rugăciunile pe care le-a cântat s-au aşezat în adâncul fiinţei lui, dacă sunt unite cu tot ceea ce este el, atunci aceste cuvinte trebuie să-l aducă înapoi. Am îngenuncheat şi am început să cânt - oh, cât de defectuos, cât de groaznic - psalmi din Săptămâna Sfântă a Paştilor. Şi în timp ce cântam, se vedea că acest om îşi revenea. Şi la un moment dat, şi-a deschis ochii şi i-am zis: „Soţia şi fiica ta au venit să-ţi spună «la revedere». Uită-te în stânga". El s-a uitat la ele, le-a sărutat, ele şi-au luat rămas bun, iar eu i-am zis: „Iar acum mergi în pace". Şi el şi-a pierdut din nou cunoştinţa şi a murit. Cuvintele pe care le-a cântat toată viaţa, cuvintele care l-au influenţat în diverse moduri şi la diverse niveluri, erau aşa de împletite cu sufletul şi fiinţa lui, încât auzindu-le, indiferent cât de prost au fost cântate, l-au făcut din nou conştient.
Adică vreau să spun că, chiar dacă nu suntem capabili să înţelegem fiecare cuvânt din rugăciuni, ar trebui să le citim în continuare, să le citim cu atenţie, cu grijă, punându-ne toată mintea şi inima acolo, încercând să înţelegem. Şi în cursul zilei sau în alt moment, încercaţi să vă amintiţi o frază şi să vă întrebaţi din nou: Ce înseamnă aceasta cu adevărat? Cum mă afectează pe mine? Ce Ii spun lui Dumnezeu atunci când îi repet, împreună cu acest Sfânt, cuvintele pe care Sfântul le-a zis? Şi treptat, prin gânduri, prin imagini, prin împărtăşirea care este pusă într-un mod limitat în cuvintele rugăciunilor, putem să ne depăşim condiţia şi să intrăm mai adânc în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dar în acest punct vreau să spun, vreau să repet ce am spus mai înainte, că rugăciunile pe care noi le citim în engleză sau în slavonă practic au fost scrise toate într-o altă limbă şi traducerea pe care noi o facem cuvintelor acestor rugăciuni le limitează înţelesul, şi astfel noi suntem nevoiţi să folosim aceste cuvinte şi să le permitem să ajungă la mintea noastră aşa cum sunt ele, apoi să începem să ne întrebăm: „Ce au însemnat ele pentru acei oameni care le-au scris? Ce au însemnat aceste cuvinte în limba în care au fost scrise?". Vă voi da un exemplu. Noi rostim Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Este o rugăciune perfectă aşa cum este, dar, în original nu zice „un păcătos", ci „păcătosul".
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Fragment din cartea "Lumina Care stralucea in intuneric. Ultimele cuvantari", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Lumina Care stralucea in intuneric. Ultimele cuvantari"
-
Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
Publicat in : Dogma -
Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
Publicat in : Editoriale -
Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.