Hristos, prin îndemnul de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, nu doreşte să arate doar modul în care suntem datori să-l iubim pe aproapele, ci şi faptul că aproapele este un crâmpei din noi înşine, este parte a vieţii noastre.

Sentimentele celor mai mulţi oameni de astăzi par a se fi atrofiat. Astfel, ceea ce mai demult dădea sens vieţii lor nu mai există. In locul acestora se cultivă sentimente negative. Aceasta este o consecinţă firească, deoarece dacă trăirile pozitive, cum ar fi dragostea, cinstea, lauda, prietenia, compasiunea şi altele se destramă şi sunt atrofiate, atunci locul lor e preluat în mod firesc de sentimente şi trăiri negative, ca invidia, ura, egoismul, agresivitatea şi cele asemenea. Inţelegem deci starea şi dimensiunea penuriei emoţionale ce poate covârşi sufletul, aceea care îl obligă pe om să trăiască o viaţă de mizerie, temă, monotonă, plictisitoare. De aceea, omul lui Dumnezeu nu lasă să i se împietrească sentimentele faţă de aproapele. Dimpotrivă, cultivă şi caută dragostea şi comuniunea, în timp ce încearcă să mărturisească cu toată existenţa sa că prezenţa celuilalt îi este absolut necesară.

"Iubirea nu e o teorie între altele, ci constituie un mod de viaţă şi o manifestare atât a lui Dumnezeu, cât şi a omului." Prin urmare, omul nu poate despărţi dragostea lui Dumnezeu de dragostea faţă de aproapele, aşa cum remarcă Sfântul Ioan Teologul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!".

Dragostea lui Dumnezeu şi dragostea aproapelui sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Dacă lipseşte dragostea faţă de persoana aproapelui şi se raportează doar la existenţa lui Dumnezeu, atunci se rezumă la teorie, la o ideologie religioasă, şi nu la vieţuire şi mod de viaţă.

Astfel, conform învăţăturii Evangheliei, suntem datori să iubim pe aproapele, dar nu pentru că ne este impus de vreo poruncă religioasă, ci pentru că aproapele suferind este prezenţa iubitoare a lui Hristos. A fi filantrop sau iubitor de oameni, lucru care înseamnă şi prieten al oamenilor, nu este pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii o datorie morală, ci o consecinţă firească a stării de a fi filotheos - iubitor de Dumnezeu -, adică a fi prietenul lui Dumnezeu. Acestea fiind spuse, excludem orice idee de interes în dragoste, chiar şi interesul ce pare un scop bun şi sfânt legat de persoana aproapelui, aşa cum ar fi prietenia, frăţia, dragostea, filantropia, compasiunea şi celelalte.

Un exemplu bun este pilda cercului de care vorbeşte awa Dorotei, dorind să tâlcuiască într-un mod tulburător relaţia şi legătura dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Ne propune să presupunem că lumea este ca un cerc; centrul cercului este Dumnezeu, în timp ce razele cercului sunt destinele oamenilor. Când cineva intră în cerc şi încearcă să se apropie de Dumnezeu, trebuie în mod obligatoriu să se îndrepte către centrul cercului, deoarece acolo se găseşte Dumnezeu. Apropiindu-se însă de centru, de Dumnezeu, în acelaşi timp se apropie şi de razele vecine, adică de ceilalţi oameni care, şi ei, cu cât mai mult se apropie de centru, cu atât mai mult se apropie unul de altul şi micşorează distanţa dintre ei. Prin urmare, cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult se apropie şi de aproapele său. Sau, altfel spus, cu cât cineva se apropie de aproapele, cu atât mai mult se apropie şi de Dumnezeu. Pe de altă parte, cei care se îndepărtează de Dumnezeu se îndepărtează de centru şi astfel măresc şi distanţa dintre raze, adică distanţa faţă de ceilalţi oameni care le simt alături. Aceasta este natura dragostei. De vreme ce îl iubim pe Dumnezeu, nu putem fi departe de aproapele. Şi cu cât îl iubim pe aproapele, nu putem fi departe de Dumnezeu. De aceea, Hristos, în viaţa Sa pământească, a dat această poruncă dublă: Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău" şi „pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Desigur, aici se pune marea întrebare: Ce vrea să spună Hristos când ne cere să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine? Şi de ce pe de o parte să ne străduim pentru marea ieşire din noi înşine, pentru anularea şi lepădarea de sine, în timp ce, pe de altă parte, vorbim despre dragostea faţă de aproapele pe care o măsurăm cu măsura dragostei de sine?

Trebuie să luăm în considerare faptul că Hristos spune să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, răspunzând unui învăţător de lege iudeu, care nu se apropiase cu intenţii bune şi nici cu dorinţa sinceră de a fi dispus să înveţe. Dimpotrivă, aşa cum remarcă evanghelistul, învăţătorul de lege avea scopul să-L ispitească pe Iisus. „Unul dintre ei, învăţător de lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat, zicând". Hristos, deci, vrând pe de o parte să arate că a înţeles duhul batjocoritor al învăţătorului de lege, iar pe de altă parte să sublinieze că egoismul şi iubirea de sine sunt cele mai mari patimi care îl chinuie, i-a spus să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, ca şi cum i-ar fi spus: Tu, care eşti atât de iubitor de sine şi atât de egoist, iubeşte-l pe aproapele tău ca şi cum ai fi tu, pentru că şinele tău este măsura sau pentru că nu poţi pune pe nimeni mai presus de tine.

Prin urmare, Hristos a dat acest răspuns, pe care învăţătorul de lege nu l-a înţeles corect la început şi prin care în mod esenţial îi spunea că, dacă vrea să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să se lepede de sine. Neconştientizând deci dintru început învăţătorul de lege care era înţelesul adânc al cuvintelor lui Iisus, s-a bucurat, îngâmfat de ceea ce a auzit. Altă dată, Hristos îi vorbeşte tânărului bogat mai limpede: De vreme ce n-ai înţeles că egoismul te stăpâneşte şi n-ai conştientizat că nu poţi să iubeşti nimic mai mult decât pe tine însuţi, atunci mergi şi vinde toate câte le ai şi împarte săracilor şi apoi urmează-Mi Mie. In acea clipă, tânărul şi-a conştientizat starea şi a plecat întristat, după cuvântul evanghelistului. Cu acest nou îndemn, Iisus spune că trebuie să-l iubim pe aproapele nu doar ca pe noi înşine, ci mai mult decât atât, de vreme ce trebuie să vindem toate câte avem, să le împărţim săracilor, lipsindu-ne pe noi.

In acest duh trebuie să tâlcuim cuvântul „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi", luând în considerare elementele exacte şi condiţiile speciale în care era Hristos când a rostit acest cuvânt. De altfel, puţin mai târziu, vorbind despre dragoste, Hristos a subliniat că aceasta nu trebuie să se lege doar de noi înşine, ci trebuie să depăşească graniţele existenţei noastre şi să-i cuprindă chiar şi pe vrăjmaşi.

A-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi are, de asemenea, o altă tâlcuire teologică, mai adâncă. Hristos ne cheamă să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, lucru care presupune cu siguranţă că acceptă existenţa unei iubiri de sine şi că se consideră de la sine înţeleasă iubirea fiecăruia faţă de propria persoană. Aşa încât aici se pune întrebarea: pe de o parte, ne iubim pe noi înşine, pe de alta, însă, suntem datori să ne cercetăm conştiinţa, să cercetăm atent în ce mod putem să iubim fără tăgadă pe omul autentic dinăuntrul nostru, şi nu pe omul patimilor şi al dorinţelor.

Temelia pentru o dragoste autentică de sine constă în cunoaşterea de sine şi în cercetarea de sine. Cunoaşterea sinelui conduce la o concluzie corectă despre cine suntem, care ne sunt dorinţele adevărate, cui aparţine inima noastră, care sunt ţelurile noastre. Dacă omul trăieşte pentru minciună, atunci va construi o imagine falsă despre sine şi despre ceea ce iubeşte. Dacă trăieşte pentru bani, îşi va iubi şinele în mod idolatru. Dacă trăieşte pentru plăceri, îşi va vedea şinele ca pe o bucată de came, pe care trebuie să o întreţină alergând la sala de gimnastică, cu scopul de a se prezenta cu o siluetă atrăgătoare. Cine suntem deci şi cum ne iubim pe noi înşine?

Dacă ne iubim pe noi înşine cu adevărat, nu vom păstra răul în noi, nu vom cultiva patimile şi nu ne vom arunca în plăceri, nu ne vom interesa doar de trup, ci de întreg omul din noi, suflet şi trup. Dacă într-adevăr ne iubim pe noi înşine, adică avem cunoaşterea a ceea ce suntem şi a ceea ce vrem, atunci putem să-l iubim şi pe aproapele ca pe noi înşine, căci dragostea aceasta nu este subiectivă sau interesată, nici umbrită de norii egoismului.

Dragostea de sine a unora depăşeşte orice limită. Izvorăşte dintr-o interiorizare iraţională şi înceţoşează orice judecată despre persoana aproapelui. Dacă ne iubim pe noi înşine exagerat, nu-l mai putem iubi şi pe aproapele, deoarece judecata noastră este întunecată şi intoxicată de otrava iubirii de sine. Prin urmare, Hristos, spunându-i învăţătorului de lege: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!", i-a spus: „Mai întâi de toate, iubeşte-te pe tine însuţi autentic, şi cu această condiţie şi din această perspectivă să-l iubeşti şi pe aproapele tău!" Dacă oamenii ar avea iubire creştină faţă de ei înşişi, atunci comuniunea şi persoana aproapelui ar fi situate pe cu totul alt fundament. Dar, din nefericire, dragostea faţă de noi înşine este astăzi atât de distorsionată, egoistă, necurată, încât deteriorează legăturile noastre cu celălalt. Trebuie deci să ne iubim pe noi înşine cu adevărat şi cu conştiinţa autentică a stării noastre.

Foarte corect a observat unul dintre sfinţii Bisericii Serbiei că: „Unii sunt nemulţumiţi şi, de vreme ce sunt îndrăgostiţi de ei înşişi, aşteaptă cu nerăbdare să li se pună întrebarea: De ce eşti supărat?, pentru a putea răspunde hotărât: De toate!. Mulţi, foarte mulţi sunt cei care nu cunosc nici cine sunt, nici cât sunt, nici pentru ce sunt, în timp ce vorbesc despre dragostea de sine. Mulţi, foarte mulţi nu şi-au găsit şinele, dar îl iubesc. Iubesc o imagine falsă, nu pe ei înşişi. Această autoînşelare este dulce pentru ei, pe ea o iubesc, şi nu pe sine. Sunt mulţi cei care fac vase de lut şi se cred sculptori. Sunt mulţi cei care au devenit politicieni, în timp ce ar fi trebuit să fie comercianţi. Toţi aceştia vorbesc despre dragostea faţă de vrăjmaşi, în timp ce nici pe sine nu se iubesc, întrucât nu se cunosc, nici nu şi-au descoperit şinele lor bun. Dragostea lor este falsă, de vreme ce este legată de o imagine falsă pe care o au despre sine şi nu este legată de adevăr, iar oricine se iubeşte în mod fals pe sine, tot fals îl iubeşte şi pe aproapele său."

Prin urmare, pentru a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine este necesară în prealabil iubirea autentică faţă de noi înşine, care este însă expresie a cunoaşterii de sine şi a discernământului faţă de cine suntem cu adevărat. Când cultivăm o imagine măsluită, falsă despre noi înşine, atunci nu ne putem iubi cu adevărat şi, prin extensie, nu-l putem iubi adevărat nici pe aproapele. Dacă însă cunoaştem adevărul şi credem în el, adică în realitatea despre şinele nostru şi despre starea noastră interioară, atunci există discernământ sau recunoaştere şi dragoste adevărată faţă de şinele nostru, elemente care asigură, la rândul lor, dragostea adevărată faţă de aproapele.

In sfârşit, trebuie să notăm că, după Sfântul Siluan Athonitul, să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine înseamnă să-l iubim ca şi cum ar face parte din viaţa noastră. Cu cât mai mult trăieşte Hristos în noi, cu atât creşte în inima noastră dragostea Lui jertfitoare pentru întregul Adam, şi cu atât mai mult trăim suferinţa şi păcatul celuilalt ca fiind ale noastre. Astfel, când Hristos zice: „ca pe tine însuţi", nu indică măsura cu care suntem datori să iubim pe aproapele, ci exprimă unitatea ontologică a neamului omenesc.

Această legătură naşte o altă filosofie. Ne frământăm ca să fie mântuiţi toţi oamenii, să ajungă toţi la Dumnezeu, să se vindece de patimi şi de slăbiciuni, să se înnoiască, să se umple de pace şi bucurie, deoarece lumea întreagă este o prelungire a sinelui nostru, iar şinele nostru este întreaga lume. Şi aşa cum ne iubim pe noi înşine,
iubim întreaga lume, tot cosmosul; şi aşa cum iubim întreaga lume, ne iubim şi pe noi. Astfel, putem să înţelegem ce s-a spus mai sus, că nu urmărim mântuirea proprie, ci mântuirea întregului neam omenesc ca dat ontologic.

In consecinţă, putem da trei tâlcuiri cuvântului lui Hristos „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!" Prima este aceea că Hristos a folosit fraza pentru a-i transmite fără ezitare învăţătorului de lege cu duh ispititor, că egoismul şi iubirea de sine îl stăpânesc şi, de vreme ce nu iubea nimic mai mult decât pe sine însuşi, i-a arătat că trebuie să-l iubească pe aproapele său întocmai cum se iubeşte pe sine. A doua este că Hristos, identificând dragostea faţă de aproapele cu dragostea de sine, a ridicat automat problema adevăratei dragoste de sine şi a celui care îşi iubeşte cu adevărat şi corect sinele propriu. Este limpede că cel care iubeşte fals o imagine artificială despre sine plăsmuită de el însuşi se autoînşală, de vreme ce nu-şi iubeşte sinele, ci copia care i-a luat locul şi care se sustrage unei analize şi cercetări de sine. Iar a treia e că Hristos, îndemnând să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, nu încearcă să indice doar felul în care suntem datori să-l iubim pe aproapele, ci să mărturisească că aproapele este măsura sinelui nostru şi parte din viaţa noastră. Astfel, suntem chemaţi ontologic să ne mântuim cu toţii împreună, nu individual, pentru a deveni în comun moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu.

ARHIEPISCOPUL MACARIE GRINIEZAKIS

Fragment din cartea "PUTEREA IERTĂRII", Editura Sophia

Cumpara cartea "PUTEREA IERTĂRII"

 

• Despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Predici de duminica
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Credinta
• Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Duminica a 25-a dupa Rusalii