Sensul vietii monahale - Parintele Galeriu

Sensul vietii monahale - Parintele Galeriu Mareste imaginea.

Sensul vietii monahale

 Natura, ratiunea de a fi a acestui, mod de viata, ne-o da Iisus Hristos - izvorul tuturor ratiunilor. Prin Evanghelia randuita a se citi la primirea in Cinul monahal, Mantuitorul cheama si arata: "Cel ce nu-si ia Crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vred­nic de Mine..." Si: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi" (Matei 10, 38; 11, 28). Astfel Mantuitorul il cheama si il con­duce pe cel ce a raspuns si a optat pentru aceasta cale. Viata lui trebuie sa se miste intre "cruce" ca rastignire a patimilor si dobandirea pacii launtrice, a nepatimirii, arvuna a invierii. inceputul practic al acestui drum este aratat cu alt prilej. Cum se cunoaste, unui tanar bogat, care dorea o viata mai inalta decat pazirea poruncilor cerute oricarui cre­dincios. Domnul ii spune: "Daca voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi" (vs. 21); "Vinde tot" si "Urmeaza-Mi, total". Nu spune doar sa dai averea la saraci, pentru ca nu cumva, privind-o adesea, ca pe un dar facut altuia, mereu sa poti jindui la ea. Zice: "Vinde-o". Ai luat banii, ea nu-ti mai apartine, ai uitat-o; banii i-ai dat, nu mai stii de ei. Deci lepadare, eliberare totala si urmare totala a lui Hristos.

Desavarsirea lui Hristos a devenit in Biserica le­gea monahului, iar Mantuitorul leaga inseparabil de­savarsirea de persoana Sa, de viata Sa. In Hristos, desavarsirea nu este un concept etic, asa cum Dum­nezeu insusi nu este un concept ori un obiect ce poate fi analizat sau posedat. A cunoaste, a inte­lege perfectiunea, inseamna a primi Revelatia vietii in Hristos si a-I urma lui Hristos. Iar vietuind in El, te recunosti, te descoperi pe tine, din memoria originara, in obarsia ta de chip zidit dupa Chipul Lui, El fiind "Arhetipul chipurilor". Monahul - si orice crestin autentic - in Hris­tos isi redescopera esenta, fara de care existenta isi pierde sensul. Iar prin referinta si apelul la esenta si la memoria originara, monahul nu vietuieste doar in trecut, chipul si tinuta lui aparand astfel ca o ramasita depasita a trecutului, ci el vietuieste in Hristos - Dumnezeu adevarat si Om adevarat - "Acelasi, ieri si azi si in veci" (Evrei 13, 8); traieste in timpul lui Dumnezeu, "nici in urma, nici inainte fata de epoca lui, ci, la ora lui Dumnezeu, caci nu exista sezon pentru eternitate".

 In acest spirit, prin Psalmul 26, care se citeste la Randuiala Tunderii Rasoforului, Biserica invoca pentru viitorul monah, ca si cand el insusi s-ar ruga: "Una am cerut de la Domnul: sa locuiesc in casa Domnului... sa vad frumusetea Domnului... Pe piatra m-ai inaltat... Fata Ta, Doamne, o voi cauta... Sa nu-Ti intorci Fata Ta de la mine...! Ca tatal meu si mama mea m-au parasit, dar Domnul m-a luat... Lege pune-mi mie, Doamne, in calea Ta...". Zidindu-si casa pe piatra Hristos, Legea lui este calea lui Hristos.

 Crestinul este constient, totodata, ca Fiul lui Dum­nezeu a coborat la noi ca sa ne invete El pe noi cum sa urmam aceasta cale, pentru ca unde este El sa fim si noi (Ioan 17, 24). Dar atunci calea Man­tuitorului inseamna un "salt", o trecere peste fire. Prin intruparea Domnului, "ramanand ce era, S-a facut ce nu era", S-a facut si "Om", asemenea noua. A savarsit deci un "salt" peste firea Sa divina, prin "pogorare", pentru a ne chema si pe noi sa facem un salt peste firea noastra, prin "suire". Dumnezeu a coborat la noi ca sa ne invete cum sa urcam spre El, innoindu-ne mereu. Caci pacatul nu este numai ruptura din comuniunea iubirii cu Dumnezeu si cu semenii; nu este numai calcarea Voii Ziditorului, ci, prin aceasta, este si oprirea, stagnarea intr-o stare invechita pentru persona umana, chemata la un pro­gres spiritual nesfarsit. In randuiala Sf. Botez, citim pentru catehumen: "Dezbraca-l pe dansul de cele vechi si-l innoieste pentru viata de veci. Si-l umple de puterea Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al imparatiei Tale". De observat ca Dumnezeu, infinit ca natura, dar ca si Persoana, in intelesul ca Per­soana, continand natura, se si distinge de ea, cre­eaza si pe om dupa Chipul Sau, ca persoana, deci capabil de a-si depasi propria natura. Il creeaza precum s-a spus: capax divini, capax infiniti. Il creeaza "dupa chipul Sau", pentru a se putea intru­pa in cel zidit "dupa chipul Sau", pentru a-i des­chide, in caz de cadere, usa spre divin, spre infinit, El, Care insusi este "Usa" (Ioan 10, 9).

 Astfel, monahul, in esenta monahismul, inseam­na depasirea firii prin har. Precum Hristos este Per­soana in doua firi - divina si umana - crestinul, respectiv monahul, este persoana in doua lumi: a firii si a harului (care, propriu-zis, este mai adanc decat firea, este leaganul si posibilitatea infinita de realizare a firii).

 In acest inteles, Apostolul iubirii zice: "Din pli­natatea Lui (a Logosului intrupat) noi toti am luat si har peste har" (Ioan 1, 16). Iar Sf. Apostol Pavel, "vasul ales" sa poarte in slujirea lui numele "Celui mai presus de orice nume" (Fapte 9, 15; Fil. 2, 9), se marturiseste: "Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele ce sunt inainte, alerg la tinta, la rasplata chemarii de sus, a lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus" (Fil. 5, 14). Si numeste pe purtatorii crucii: "calatori" care nu-si fac din nici un "aici" o "cetate statatoare", intrucat ei tintesc spre una "vii­toare", intr-o continua depasire de sine.

 Aceasta depasire se infaptuieste insa prin Cruce si inviere, insemnand experienta pascala in Hris­tos, in Biserica. Pune in lumina conditia sacrificiala si pascala a crestinului, a creatiei insesi. Aceasta conditie o si instituie fundamental pentru orice crestin Taina Botezului, urmata de a Mirungerii si a Euharistiei. "Ingropati fiind impreuna cu El prin Botez, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti" (Col. 2, 12). Botezul, toate Tainele, sunt seminte ale harului semanate de Hristos in Duhul, care trebuie sa rodeasca in noi prin cooperarea cu voia noastra libera. Aceasta este "legea relatiei dintre har si libertatea fapturii". Cuvantul lui Dumnezeu este sa­manta menita a aduce rod insutit (Matei 13, 23).

 Imparatia cerurilor este asemenea micului "graunte de mustar" sau putinului "aluat care dospeste toata framantatura" (Matei 13, 31-33). Hristos Cel inviat insufla Duhul Sfant in Apostoli, in ziua cea dintai a noii creatii, a invierii, ca pe o samanta care va in­flori si va rodi in ziua Cincizecimii, cand prin Po­gorarea Sfantului Duh ei se vor arata "umpluti de Duhul Sfant" (Fapte 2, 4). Radacina vietii monahale este in darul Sfantului Botez si al celorlalte Sfinte Taine. De aici rodeste crucea calugarului care „instrainandu-se de patimi dobandeste adaugirea ha­rului", in acest sens, in Rugaciunea primirii Schimei "Marelui si ingerescului Chip", savarsitorul slujbei invoca: "Tu, Care esti lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume, rugat fiind de Prea Sfanta Nas­catoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria si de toata cereasca Ta adunare a celor dintai nascuti in Ierusalim, cauta cu ochi milostiv spre smerenia robului Tau...; uneste cu darul cel daruit lui de la stramosi, al punerii de fii si al imparatiei Tale prin Sfantul Botez, aceasta monahiceasca fagaduinta a chipului ingeresc". Printr-o chemare si o harisma proprie, el poarta in Duhul Sfant "ranile si crucea Mantuitorului Iisus pe trupul sau" si se arata "fiu al luminii si al zilei". Incearca o arvuna a invierii, cum a fost Schimbarea la Fata a Domnului; de aceea si cele mai multe manastiri au hramul "Schim­barea la Fata". Vietuieste intr-o actualizare pascala continua a triumfului asupra raului din fire, in du­hul imnului Canonului din noaptea de Pasti: "Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase, astazi ma scol impreuna cu Tine, inviind Tu. Rastigni-tu-m-am ieri impreuna cu Tine; insuti impreuna ma primeste, Mantuitorule, intru imparatia Ta".

 Purtarea Crucii

 Randuiala slujbei poarta, ca intr-un sambure, in­treg itinerarul vietii monahale. Incepe cu un act de asceza, de jertfa. Staretul manastirii porunceste du­hovnicului sa i-l prezinte din ajun pe cel pregatit spre tundere. Si dupa ce il invata ce este calugaria si cum se cuvine a petrece o asemenea viata, il pune sa vegheze in acea noapte, indeletnicindu-se cu citire sfanta si rugaciune. Este o petrecere cu Mantuitorul in rugaciunea din Ghetsimani, inainte de Crucea Sa. "Ramaneti aici si privegheati impre­una cu Mine", le-a spus Domnul. "Si El, mergand putin mai inainte a cazut cu fata la pamant si se ruga: Avva Parinte, toate sunt tie cu putinta. De­parteaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu !... Si a venit si i-a gasit dormind... Si i-a zis lui Petru: Simone, dormi? Nu ai avut taria ca sa veghezi..?" (Matei 26, 38-39, Marcu 14, 35-37). Monahul aude mereu, ca pe un apel rostit lui: "Simone, dormi?". Si ia aminte la cu­vantul care urmeaza: "Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita. Duhul este osarduitor, dar tru­pul este neputincios" (Marcu 14, 38). Iar el este un slujitor al duhului, nazuind sa cuprinda pe incetul si trupul in dumnezeiasca vapaie.

 In timpul slujbei de noapte, la ceasul al treilea, dupa ce se roaga, sarutand icoanele imparatesti si pe celelalte din mijlocul Bisericii, isi cere iertare de la frati cu metanie si se aseaza in tinda, langa usa Bisericii, unde sta smerit pana dupa Vohodul Mic al Sfintei Liturghii. Primirea acestui dar se face in timpul Sfintei Liturghii, care este un nunc aeternum al Jertfei si Invierii Domnului, iar fratele care vine sa se faca partas vietii Domnului este rod al Jertfei Lui, al iubirii Prea Sfintei Treimi.

 Dupa Vohod (inaintea hirotoniei Arhiereului care provine din Cinul monahal), ecleziarhul imparte lumanari fratilor, iar duhovnicul il ia sub mantie pe cel pregatit sa imbrace chipul ingeresc, acoperit fi­ind acum numai cu o camasa lunga si ciorapi albi. Inainteaza cu el spre mijlocul Bisericii, in mijlocul fratilor, dintre care unii il insotesc, iar altii il intam­pina, cantand troparul: "Bratele parintesti sarguieste a le deschide mie". Cand ajunge inaintea usilor imparatesti, face o inchinaciune si o metanie mare si cade cu fata la pamant, intinde mainile in chipul crucii, indreptate mai mult inainte. Momentul este cu adevarat crucial, cutremurator; "Bratele parin­testi", bratele Tatalui (Ps. 117, 73), ale Fiului in Du­hul Sfant, intinse pe cruce, imbratiseaza pe cel ce ia acum chipul crucii. Si asa, impreuna cu Hristos, intra in starea de jertfa. "La Tatal nu se poate intra decat in stare de jertfa", spune Sfantul Chiril al Ale­xandriei. Dar sa nu uitam nicicand ca o jertfa cu­rata, deplina, a putut-o aduce numai Fiul. El S-a adus pe Sine jertfa lui Dumnezeu si Tatal, si nu pentru Sine, ci pentru noi, cei de sub jugul si vina pacatului. Iar dupa asemanarea cu El, si noi sun­tem jertfe sfintite, ca unii ce "am murit pacatului" (Rom. 6, 10). Crucea, starea de jertfa, reinstituie ca­lea de comunicare si comuniune cu Dumnezeu.

 Pacatul, autoadorare, introvertire egocentrica, ispita a unei autonomii radicale, nu numai morale, ci si ontologice, a dus la ruptura din comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii. De aceea s-a facut anti-Treime, anti-Iubire, anti-Jertfire. Crucea apare in lumea pacatului ca o "sminteala, nebunie" (7 Cor. 1, 23). Patimile, forme tot mai sofisticate ale ego­ismului, imbolnavesc firea.

 Jertfa, legatura a desavarsirii, a unitatii, este in acelasi timp jertfire a raului si poarta in ea mantui­rea. O poarta pentru ca jertfa, crucea, este in ea in­sasi mantuire, iubire, adevarul firii. Creatia isi are si originea si mantuirea in jertfa. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevi­novat si neprihanit, Care a fost cunoscut mai inain­te de intemeierea lumii, dar Care S-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (IPetru 1, 18-20). Astfel, "Mielul este injunghiat de la intemeierea lumii" (Apoc. 13, 8), precum arata si Sfantul Apos­tol si Evanghelist Ioan. Altfel spus, iubirea jertfelnica este legea de existenta si viata a lui Dumne­zeu si a fapturii Sale. Si este legea unei desavarsiri, innoiri neincetate. "Cel ce isi iubeste sufletul, il va pierde; iar cel ce renunta la sufletul sau in lumeaa aceasta, il va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12, 25). Aceasta este marea taina, antinomia jertfei in Hristos. Revelatie a iubirii! Cel ce se ofera total lui Dumnezeu si semenului, se redobandeste imbo­gatit, in universul iubirii divine, cel ce se ofera pe sine, nu se ofera neantului, ci comuniunii si infini­tei bogatii a vietii, care se comunica in reciproci­tatea jertfei, si innoind la nesfarsit creatia prin acest ritm in doi timpi: cruce - inviere.

 In orice efort uman sustinut este implicata o jert­fa creatoare de valori. Si natura este materie de jertfa. Potrivit Apostolului, "Faptura intreaga sus­pina, impreuna are dureri si asteapta descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 19-22). Pentru ca, din nefericire, pacatul a prihanit intreaga faptura. Si deci toate se cer dupa cruce, dupa jertfa, dupa innoire. Insa numai omul crestin este in mod constient destinatarul acestui Testament al Mantui­torului. Si indeosebi monahul, printr-o chemare proprie la chipul Crucii, "infatisand trupul sau ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinare duhovniceasca" (Rom. 12, 1).

 Fagaduintele - voturile monahale

 Duhovnicul isi ridica "fiul", binecuvantandu-i crestetul. Inainteaza impreuna spre usile impara­testi deschise. In mijlocul lor asteapta Arhiereul sau Egumenul. Suntem in plin moment crucial. In cuvantul de lamurire, savarsitorul acestei slujbe ii cere raspunsul hotararii lui. Hotarare pe care o in­credinteaza prin cuvant in fata obstei monahilor, credinciosilor si mai ales in fata sfinteniei lui Dum­nezeu. "Cu adeverire sa cunosti - i se spune - ca insusi Mantuitorul nostru, impreuna cu intru tot laudata Sa Maica si cu Sfintii ingeri si cu toti Sfintii Lui, aici de fata stau, luand in urechi cuvintele cele ce de la tine vor iesi". Privirile intregii lumi vazute si nevazute stau plecate asupra hotararii acestui su­flet. Aceasta lume e rudenia lui (Luca 8, 21). Cati martori vor fi in ziua cercetarii, cand Mantuitorul va veni sa judece masura in care ce am fagaduit cu gura, am si implinit cu fapta ? Clipele se preschim­ba intre cutremur sacru si bucurie divina, teama si atragere, sustinuta si de frumusetea acestei cai, clar si de simtamantul ca nu calatoreste singur pe ea. Fiecare nevoitor al obstei ia asupra sa raspun­derea si pentru mantuirea celorlalti frati.

 Cuviosul Pahomie, intemeietorul vietii monahale de obste, da forma concreta acestui adevar in urma unei vi­ziuni: i se arata un loc adanc - amestec de lumina si intuneric, presarat de coloane. O multime de oa­meni orbecaiesc. Unii se invartesc in jurul acestor coloane, crezand ca inainteaza, altii pornesc cand intr-o parte, cand in alta, dupa glasurile care striga in intuneric: "Lumina este aici!... Lumina este aici!". Pahomie vede si pe membrii comunitatii sale cum inainteaza intr-un sir, tinandu-se de mana si mer­gand dupa o luminita mica, care-i conduce pana ies printr-o deschizatura, la lumina mare de afara... Locul intunecos este lumea aceasta; coloanele, in jurul carora se invartesc multi oameni, sunt sefii di­feritelor erezii si filozofii; glasurile care striga: "Lu­mina e aici!" sunt chemarile ereziilor si schismelor; lumina cea mica ce merge inaintea comunitatii si pe care o vede cel ce conduce sirul, este cunostin­ta de Dumnezeu, care in lumea aceasta este numai ca un graunte de mustar, dar care conduce la lu­mina cea mare din viata viitoare. Pahomie, vazand cum unii dintre membrii comunitatii ar vrea sa se lase de mana celor dinainte si sa se piarda in in­tuneric, pierzand si pe cei ce vin in urma lor, le stri­ga necontenit: "Tineti-va de mana!".

 Tot la fel inainteaza si fratele, tinandu-se de aceas­ta legatura harica a obstei. Indeosebi cu egumenul si cu duhovnicul, formeaza acea "treime" pentru care a spus Domnul: "Unde sunt doi sau trei adu­nati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20). Pe aceasta o numesc Sfintii Pa­rinti "calea imparateasca". Te apara de ratacire, de nepasare si de deznadejde. Caci, "vai de cel sin­gur!" (Eccleziasticul 4, 10).

 Insotit de duhovnic, tinut ca de mana de el, fra­tele asculta acum intrebarile: De ce ai venit frate (sau sora), cazand la Sfantul Altar si la aceasta sfan­ta insotire?... Doresti sa te invrednicesti de inge­rescul chip si sa fii randuit in ceata monahilor? Raspunde: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

 Ieromonahul: Cu adevarat, bun si fericit lucru ai ales, numai de-l vei indeplini. Pentru ca lucrurile cele bune cu osteneala se castiga si cu durere se implinesc.

Intrebare: De buna voie si din cugetul tau te apropii catre Domnul ?

Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Intrebare: Nu de vreo nevoie ori sila ?

Raspuns: Nu, cinstite parinte.

Intrebare: Vei petrece in manastire si pustnicie pana la cea din urma suflare ?

Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.

Pentru a rodi o asemenea hotarare si convin­gere, are nevoie de acea conditie esentiala: sa fie o hotarare a libertatii sale. Numai si numai in liber­tate se poate omul zidi real, din adanc. Si numai in eliberarea de patimi vezi Chipul stralucitor al lui Hristos si I te daruiesti. Harul misca tainic firea care se daruieste liber lui Hristos, Adevarul si Viata, pri­mind un dar si mai bogat.

 "Noi suntem confruntati cu o cerinta care vine dinlauntru", observa, adanc, un teolog contemporan. "O cerinta de a fi totdeau­na mai mult si de a fi si de a ne darui, facand din sinea insasi, o ofranda de lumina si de iubire. Nu­mai prin intermediul acestei daruiri de sine intal­nim Fata vrednica de a I ne inchina, acea Fata Care ne asteapta in tot ce este mai intim in noi, acea Fa­ta Care este in inima tuturor intalnirilor noastre in iubire eternitatea, acea Fata a primei Iubiri, Care ne face inviolabili pentru noi insine si pentru cei­lalti, in masura in care devenim in mod real-sanc­tuarul Prezentei infinite".

 Marturisind ca de buna voie si din cugetul lui se apropie catre Domnul, Arhiereul sau Egumenul tre­ce la legamantul voturilor. Prin intrebari si raspun­suri, monahul se angajeaza in lupta cea grea a biruirii si transfigurarii firii prin cele trei fagaduinte: fecioria, ascultarea si saracia, acceptate toate de bu­na voie. Sensul lor profund consta, pe de o parte, in eliberarea de patimile care strica firea, cuprind sufletul si trupul intr-o viata desarta si slabesc cre­dinta in Dumnezeu; pe de alta parte, purifica, inal­ta firea, o transfigureaza.

 Potrivit Ritualului, primul vot, care-l si distinge de altfel in mod evident pe monah, este fecioria, celibatul.

 Fratele asculta intrebarea: "Te vei pazi pe tine insuti in feciorie, in intreaga intelepciune si in cu­cernicie ?" El raspunde: "Asa, cu ajutorul lui Dum­nezeu, cinstite parinte".

 Fecioria - sau castitatea

 Dintru inceput, trebuie spus ca voturile mona­hale apartin si ele, fundamental, Mantuitorului. De aceea, prin El si prin ele, prin aceste fagaduinte si implinirea lor in Hristos, monahul realizeaza biruirea si depasirea firii. Astfel, fecioria, puritatea ab­soluta, este atribut divin, originar Persoanelor Prea Sfintei Treimi. Iar ca raspuns din partea fapturii, indeosebi a monahului, inseamna oferirea in totala iubire lui Dumnezeu, in implinirea poruncii: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau" (Matei 22, 37).

 Prin aceasta comuniune divina in iubire, prin cu­nunia lui in har cu Dumnezeu, repetam, monahul dezvaluie in feciorie o reala depasire a firii, un salt peste fire. Fecioria este suprafireasca, este chipul "vietii celei din rai", cum teologhiseste Sf. Ioan Damaschin. Este modul ele viata al ingerilor si, mai mult, al Prea Curatei Fecioare de Dumnezeu Nas­catoare.

 Fecioria include deopotriva sufletul si trupul. Este posibil sa ramai trupeste neatins si totusi sufletul sa-ti fie ranit. Sfantul Vasile cel Mare insusi marturisea cu sfanta sinceritate: "Nici de femeie nu stiu, nici feciorelnic nu sunt". In acelasi timp Ferici­tul Augustin socotea ca "fecioria trupului apartine unui mic numar, dar fecioria inimii trebuie sa fie a tuturor". Cele doua teze sunt in fond compatibile si complementare; implica insa o stare ele jertfa neintrerupta si inseamna o arvuna a invierii.

 Dar comuniunea neintrerupta cu Dumnezeu nu duce la uitarea sau dispretul fata de lume. Monahul nu anatemizeaza nunta, care este dupa fire. El insusi, monahul, provine, prin nasterea lui fireasca, din nunta. Cum si-ar putea nega propria si prima lui obarsie ? Casatoria, binecuvantata haric prin Sfan­ta Taina si conservata monogamic, prin pazirea Ca­noanelor, fara cadere in adulter sau perversiuni, este un asezamant sfant care sustine echilibrul psiho­somatic, moral si spiritual si poarta girul mantuirii. Cazul lui Simion, cizmarul din Alexandria, a carui viata de rugaciune, curatie in camin, milostenie si neosandire a aproapelui era scoasa in lumina si pusa de Dumnezeu in cumpana dreapta cu viata pustniceasca a Marelui Antonie, este pilduitor. Dimpotriva, o viata care a refuzat nunta, imbratisand Cinul monahal fara o vocatie clara, in care viata sexuala poate lua forme aberante sau forma unui vis obsesiv, a unui adevarat cosmar, duce la coruperea omului in intregime, in sufletul ca si in trupul lui. Aceasta actiune distrugatoare este si mai puternica la calugarul care nu ramane deplin fidel fagaduintelor. In acest caz, conflictul launtric imbraca un caracter incomparabil mai profund si remuscarea poate duce pana la intunericul deznadejdii. Numerosi sunt acei pe care visarea trupeasca, chinuirea in absenta actului fizic normal, i-a condus la boala psihica si chiar la completa nebunie. Frecventa acestor cazuri este bine cunoscuta de psihiatri.

 Infranarea si depasirea firii trebuie vazute in orizont profund, spiritual. Fara un sens limpede al chi­pului real de viata pentru care ai optat, nu-ti poti pastra pacea si echilibrul launtric. Acest sens izvorator din vocatie certa se instituie in constiinta mo­nahului si a oricarui crestin in cautarea desavarsirii, ca o "programare". Iar aceasta programare, sustinu­ta de har, de rugaciune, de Sfintele Taine, de sfin­tele virtuti, reorganizeaza spiritual functiunile in­tregii fapturi umane; in acest fel, sensul superior pe care-l imbratisezi, caruia te devotezi, te tine in li­bertate si sanatate deplina.

 Dar sa nu se omita faptul ca este tot atat de esential ca acest sens nou al vietii trebuie sa fie va­zut cu atributul lui fundamental, anume acela de a fi ziditor. De observat, Revelatia in Hristos nu ve­nereaza simplu fecioria, ci fecioria care "naste", care rodeste. Venereaza pe Fecioara-Mama. "Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara", preamareste Biserica. Fecioria nu este un ideal in sine, ci un instrument cat mai desavarsit, o ofranda curata dedicata lucra­rii harului. Fecioara Maria isi afla sensul fecioriei ei nu in fecioria ca atare, ci ca ofranda cea mai pura care se va sfinti nascand pe Fiul lui Dumnezeu. Cas­titatea, asceza, isi capata sensul numai in serviciul unor valori supreme, in serviciul binelui comun, adevarului etc. Jertfa nu se justifica decat daca este rodnica. O iubire sterila, platonica, neintrupata, nu-si afla justificarea in Hristos si in Biserica.

 Astfel, Revelatia crestina nu omagiaza fecioria neroclitoare in nici un fel pentru ea insasi, ci fecio­ria care se nevoieste pentru a fi vas curat al unui clar divin. O feciorie care se transforma in obiect de adorare, care duce la un fel de egotism sacra­lizat, descopera o tragica stare, lipsita de har, ajun­gand in cele din urma, dupa Sfanta Scriptura, la "nebunie". "Pe cele cinci fecioare" fara untdelemn, cu candelele stinse, Domnul le numeste "nebune", drept care nu iau parte la nunta Mirelui. Au ramas afara in solipsism, in afara harului, usa le-a ramas inchisa (Matei 25, 10). Oricine, in orice stare s-ar afla, trebuie sa rodeasca intr-un fel.

 S-a observat ca in ultima vreme apar "lu­crari stiintifice care au confirmat fecunditatea spi­rituala, ceea ce psihologia contemporana numeste castitate sublimanta. Si consideram binevenita aceasta confirmare din partea medicilor si psiholo­gilor, intrucat... adesea s-a desfigurat castitatea mo­nahala, denaturandu-i-se sensul, ca un act contrar, ca un fenomen patologic, adica impotriva firii". Esential ramane tocmai sensul creator in orice intreprindere umana, in orice vocatie. Este locul, aici sa observam ca, din punct de vedere crestin, persoana umana se realizeaza pe sine integral pe aceste trei planuri: a) prin propria zidire, construire dupa Chipul Man­tuitorului Iisus Hristos; b) prin operele faptuite, de la un smerit "pahar de apa" dat celui insetat, de care vorbeste Mantuitorul, pana la marile creatii in slujirea umanitatii; c) prin nasterea si cresterea, for­marea urmasilor, fii sau ucenici. Monahul nu nu­mai ca nu se exclude de la aceasta intreita vocatie universal-umana, ci dimpotriva isi propune sa o re­alizeze pe un plan evident superior spiritual.

 In optiunea pentru viata monahala se distinge intre feciorie si castitate. Aceasta cale optima a de­savarsirii poate fi imbratisata deopotriva de cei ce nu au cunoscut starea de casatorie, ca si de cei ce au fost casatoriti. Cei care nu au cunoscut comuniu­nea trupeasca depun pentru totdeauna votul fecio­riei. Cei care vin in manastire dupa ce au cunoscut nunta, depun votul castitatii, deci al infranarii to­tale, pentru restul vietii. In fond, amandoua aceste stari includ si trebuie sa semnifice integritatea, pleni­tudinea intelepciunii. Potrivit Sfintilor Parinti, fecio­relnic nu este numai cel ce si-a pazit curatia trupeas­ca, ci si cel care prin lacrimi si-a spalat pacatele si a dobandit iarasi curatia cea dintai. De aceea si arata atat de adanc Sf. Ioan Scararul, zicand: "Desi cu­vantul este indraznet, izvorul lacrimilor dupa botez e mai mare decat botezul. Deoarece acela ne curateste de pacatele noastre de mai inainte, iar acesta, de cele de dupa aceea. Si primindu-l pe acela, toti in varsta prunciei, ne-am intinat dupa aceea; prin aceasta, insa, l-am curatit si pe acela. Daca acesta nu s-ar fi daruit de Dumnezeu oamenilor, din iubi­re de oameni, cu adevarat rari ar fi cei ce se mantuiesc".

 In concluzie, fecioria sau castitatea monahului are drept tel transfigurarea in Duhul Sfant a iubirii cat mai pure fata de Dumnezeu si intreaga existen­ta. A unei iubiri care aspira la castitatea materna, dupa chipul Maicii Domnului, care a unit dumne­zeieste fecioria cu maternitatea. Monahul este con­stient ca numai dobandind si pastrandu-si o inima casta, eliberata de patimi, si iubind cu o iubire ma­terna, o maternitate spirituala dupa chipul Maicii Domnului, poate sluji jertfelnic, curat, Mirelui Hristos si semenilor sai. Si, repetam, aceasta nevointa nu este usoara. Trupul viclenit nu-l poti pacali usor, spun Parintii. Iar lupta nu este numai impotriva trupului, ci mai ales "impotriva duhurilor rautatii" (Efes. 6, 12), a gandurilor. Aici, cum am mai obser­vat, se si produc gravele crize, caci gandirea este energie creatoare si, din nefericire, poate purta in ea idei si stimuli malefici, uneori fatali. Cugetarea dumnezeiasca si atractia frumusetii vietii in Hristos, sustinuta tainic de Duhul Sfant, rugaciunea, spove­dania deasa, impartasirea cu Sfintele Taine, acestea sunt armele nevoitorului in aceasta lupta.

 Ascultarea

 Urmeaza, dupa ritual, intrebarea: "Vei pazi pana la moarte ascultarea catre mai marelui tau si catre fratii cei intru Hristos ?" "Asa, cu ajutorul lui Dum­nezeu", raspunde fratele. Si ascultarea de buna voie isi ia puterea, radacina ei, din smerenia Celui Care, Dumnezeu fiind... a luat chip de rob, facandu-Se ascultator pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filip. 2, 8). Acest chip al ascultarii avandu-l nein­cetat in minte calugarul, imbracandu-se in smere­nie, pe care Sfantul Isaac Sirul o numeste "vesmant al lui Dumnezeu", el petrece in ascultare de Parin­tele duhovnicesc si de Staret, dupa chipul ascultarii Domnului de Parintele Sau Ceresc. Asa isi doban­deste monahul, ca si orice crestin adevarat, "dreap­ta judecata" despre care a zis Domnul: Judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut voia Mea, ci Voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5, 30). Aici noi ajun­gem la miezul problemei: garantia dreptei judecati, o spune Mantuitorul, consta in a nu cauta voia mea egoista, in a nu face din mine judecatorul absolut al hotararilor mele. Noi stim ca in egoism este ra­dacina raului, a pacatului, stricaciunii si mortii in­sesi. Precum s-a spus: "Cel ce se inchide in sine, desigur nu este pierdut in Dumnezeu, clar este in­gropat in el insusi" (A. Manaranche). Or, ascultarea ne scoate din aceasta suferinta tragica a existentei noastre si ne readuce in comuniunea harica a iu­birii. Monahul nu intra simplu in dialog doar cu Staretul sau duhovnicul lui. Vazuta ascultarea doar ca o supunere fata de om, se rascolesc intrebari indoieli chinuitoare: "Oare Staretul este un oracol infailibil... poate da o sentinta hotaratoare fara gre­seala ? Dumnezeu ne-a inzestrat cu ratiune, si noi trebuie sa rationam, sa gandim noi insine. Asa spre exemplu: ceea ce Staretul imi spune mie acum este cu totul irational...". Astfel de intrebari (si al­tele asemenea acestora) il pot arunca pe monah in neliniste, in zbucium launtric. Dar comuniunea in acest loc sfintit nu e doar un dialog intre monah si staret, ci sta sub pecetea Treimii. Intre monah si Staretul, sau duhovnicul sau, este Dumnezeu. Porunca Staretului poarta si trebuie sa poarte pecetea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, instanta fun­damentala de care asculta monahul este vointa lui Dumnezeu. In Vointa lui Dumnezeu sta si obarsia intregii zidiri, si mantuirea. In ea sta punctul fun­damentul de sprijin si pacea launtrica. "Maica a curatiei este linistea insotita de ascultare", invata Sf. Ioan Scararul (XV, 32). "Taierea voii duce la capa­tul odihnei", spun toti Parintii.

 Dar, supunerea voii eului propriu in fata Voii Supreme, nu inseamna pierderea libertatii, ci impli­nirea ei. "Ascultarea, zice iarasi Sf. Ioan Scararul, este lepadarea judecatii proprii din bogatia jude­catii" (IV, 4). Prin ascultare, monahul, crestinul, se face vas al Vointei creatoare dumnezeiesti. Noi stim ca libertatea nu este "fiinta", ci un atribut al fiintei rationale. Libertatea nu-si da singura sensul, conti­nutul ei, ci ea cauta pretutindeni sensul. Desprinsa de sens, de adevar, ea risca sa devina anarhie, lip­sita de principiu, de sprijin si de finalitate. Binele si adevarul constituie fiinta libertatii. "Adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Binele si adevarul con­stituie si fiinta, si conditia libertatii.

 Si, se intelege, a implini voia lui Dumnezeu in­seamna a te institui real in actul zidirii tale pentru ca Vointa Creatorului este creatoare. "Absolutul nu este locul odihnei noastre, punctul in care Creatia s-ar imobiliza" (L. Lavalle), ci este intalnirea noas­tra ziditoare, in care spiritul isi afla ritmul existen­tei, innoirii, urcusului spre asemanare. De aceea ne si rugam: "Fie Voia Ta, precum in cer si pre pa­mant". Suie catre o tot mai deplina oglindire a ce­rului pe pamant, lucrata in nevointa, si ducand la nepatimire, la curatirea spiritului de presiunea grijilor patologice. In acest sens, ce pace ziditoare da (monahului aceasta randuiala de a face totul cu binecuvantarea staretului, si nimic sa nu ispiteasca fara binecuvantare! Atunci, in toate "se cauta cunoasterea voii lui Dumnezeu si totul in viata omului este important... totul ia un caracter sacru". Si, avand constiinta ca trebuie sa ceri binecuvantarea numai pentru ceea ce este vrednic de binecuvantarea lui Dumnezeu, asa te purifici pe incetul in gand si in fapta; savarsind totul cu constiinta "sfantului gand", cum il numesc Parintii, ca te afli mereu in fata lui Dumnezeu si a judecatii Lui. Intelegi atunci porunca inspirata a Apostolului: "Orice ati face, cu cuvantul sau cu lucrul, toate sa le faceti in numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal" (Col. 3, 17).

 Pentru al treilea vot, staretul supune pe novice unui grup de intrebari care il cheama la rabdare fata de toate supararile si stramtorarile vietii. Mai direct, invatatura care urmeaza, potrivit ritualului, rosteste: "De saracie sa nu te feresti, nici de reaua patimire, nici de defaimare sau de altceva care se socoteste a fi cu anevoie, ca vei fi oprit de a alerga in urma lui Hristos". Saracia de buna voie este atat saracia, inteleasa ca neagonisirea de bunuri tru­pesti, cat si saracia duhovniceasca a primei "feri­ciri" a Evangheliei Mantuitorului: "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 3)- Fericire care, in intelesul ei profund, inseam­na eliberarea de orice idol", de orice pofta de avu­tie, de orice obsesie de a avea, a poseda ceva nu numai material, ci si spiritual; bunaoara, dorinta de a supune pe altii cu constiinta tezaurului sau spi­ritual mai bogat fata de al celuilalt, socotit mai sa­rac. Este, in acelasi timp, si saracia ca si eliberarea de "grija" obsedanta, maladiva, de care vorbeste Mantuitorul: "Ce vom manca, ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca" (Matei 6, 31). Caci, precum arata si Sf. Ioan Scararul, "saracia de buna voie este lepadarea grijilor; el (monahul) a incredintat grija de sine lui Dumnezeu". Saracul este liber. Totusi, te in­trebi, poti fi liber in saracie ? Mantuitorul vine in lu­me rostind in cel dintai cuvant al propavaduirii Sale: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru ca M-a uns sa binevestesc saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima, sa propavaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati... sa vestesc anul placut Dom­nului" (Luca 4, 18-19). Esentiala, in acest mesaj di­vin, este tocmai o astfel de eliberare.

 Conditia ceruta pentru a fi in stare sa dobandim acest dar este "saracia cu duhul" adica saracia con­stienta de sine, in fata nesfarsitei bogatii a lui Dum­nezeu si a creatiei, deci o "saracie" activa, lucratoare. Mantuitorul insusi ni se descopera ca un sarac: "El nu are unde sa-si plece capul" (Matei 8, 20). Aceasta ca Om, dar El este Dumnezeu si Om. Iar ­ca Dumnezeu are totul. Are totul insa fara sa fie stapanit de ceva ca Om. In El "stapanitorul acestei lumi nu are nimic" (Ioan 14, 30), desi I-a propus "toata stapanirea imparatiilor lumii si stralucirea lor" (Luca 4, 5-6). Atunci El este deodata si sarac, si infinit de bogat. Si asa ne cere si noua. Asa au fost si Apostolii. Sf. Pavel spune: "in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu". Si adauga: "ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc" (II Cor. 6, 3 si 10). Se impartaseau si ei din aceasta "sa­racie" in duhul lui Hristos" (Rom. 8, 9), prin care pu­teau sa "mbogateasca" pe altii, precum au si facut-o.

 Dar, pentru a avea, pentru a dobandi mereu si astfel a spori neincetat prin imbogatire si crestere in Hristos (Efes. 4, 15), se cere aceasta conditie: sa recunosti ca prin tine insuti esti sarac, iar in unire cu El ai totul. Altfel spus, se cere cunoasterea si implinirea acestei virtuti esentiale: smerenia.

 Asa au inteles Sf. Parinti aceasta fericire. Sf. Grigorie de Nyssa spune: "Mie mi se pare ca Dumnezeu Cuvantul a numit saracia duhului smerita cugetare de buna voie". Iar ca pilda a acesteia, Apostolul ne arata saracia lui Dumnezeu zicand: "Care, bogat fi­ind, a saracit pentru ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui" (II Cor. 8, 20). La fel Sfan­tul Ioan Gura ele Aur intelege pe: "saracii cu du­hul", ca pe cei smeriti de buna voie, adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, "pacat prin care s-au pierdut ingerii cei rai si primii oameni".

 O asemenea eliberare muta si centrul de gravi­tatie de la confortul trupesc la confortul duhovni­cesc; face duhul curat si-l pregateste pentru o ru­gaciune curata. Iar, in consecinta, renuntarea la "a avea" face posibila imbogatirea in "a fi". Agonisesti comori nesupuse jafului, te imbogatesti in bine, in adevar, in frumusete harica, si fara sa pagubesti pe cineva prin aceasta, ci dimpotriva, prin ele, ii poti imbogati tu insuti pe multi. Este ceea ce, profund, Mantuitorul numeste: "imbogatirea in Dumnezeu" (Luca 12, 21).

 Si, se intelege, intr-o astfel de saracie petrecand, iubesti in acelasi timp munca osarduitoare, dar unita cu neagonisirea, fiind incredintat ca atarni in­tru totul de Dumnezeu. Si nu dispretuiesti bunu­rile, valorile acestei lumi, ci le primesti in slava Zi­ditorului si a iubirii Lui. De aceea mai toti monahii iubesc animalele, florile, gradinile, holdele. Le este atat de drag sa cultive gradini, chiar in locuri ne­prielnice, pietroase, si sa le pazeasca, dupa Sfanta Scriptura, ca pe o "gradina a Edenului". Si ofera ro­dul dobandit spre mangairea oamenilor, ca pe un dar al lui Dumnezeu.

 Voturile sunt examene de constiinta, probe de foc, de exceptie, care atesta vocatia monastica. Ac­ceptate voluntar, odata depuse, devin legaminte, porunci. Ele pun inceput biruirii patimilor din fire si depasirii firii insasi: "Cel ce a biruit trupul, a bi­ruit firea. Iar cel ce a biruit, negresit a ajuns mai presus de fire" (Sfantul Ioan Scararul, in Filocalia, vol. IX, p. 240).

 Dar ele nu cuprind intregimea vietii duhovni­cesti, care este de necuprins. De aceea, impreuna cu voturile, sfatuirile din ritual mai atrag luarea amin­te si asupra altor lucrari sfinte: "in rugaciune sa fii rabdator; in privegheri nu pregeta; in ispite nu te mahni; in postire nu slabi. Patimeste indelung pen­tru Mantuitorul Hristos..." El insusi a zis: "De voies­te cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie".

 Prin toate, faptura - suflet si trup - este chema­ta la sfintenie. Prin rugaciune, ca dar, ca nevointa, ca suspin al Duhului care leaga inima: "a te ruga neincetat impiedica tot raul, caci aceasta nu lasa vreun loc diavolului. Prin post, care este in armonie cu dumnezeiasca Euha­ristie, Jertfa nesangeroasa. Prin priveghere, dupa chipul "Mielului" vazut de Apostol in fata Tatalui stand deci inviat, dar ca injunghiat" (Apoc. 5, 6): deci in stare de jertfa si inviere. Prin "lepadarea de sine", cuvant unic, nemairostit de cineva pana la Iisus Hristos, si prin care se desfiinteaza pacatul originar, luciferic, introvertirea in sine, mandria (Tim. 3, 6), i se da monahului arma de nebiruit, pomenita deja: smerenia. Ea, smerenia, invata cu talc: "Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere, caci cele de dupa nastere, Dumnezeu ti le-a daruit ca si nasterea insasi" (Sf. Ioan Scararul in Filocalia., vol. IX). Totul este osteneala "rastignire a patimilor si poftelor" (Gal. 5, 14). Via­ta in Hristos nu e o "viata de vis sau de visatori, nici o viata de minuni". Este o viata eroica in care cel ce s-a angajat inoata pe "marea vietii infuriata de viforul ispitelor", inoata in absurdul patimilor care-l tin intemnitat in eul lui, in imanenta. Si are drept tinta rationalitatea duhovniceasca a binelui, a virtutilor, care-i deschid orizontul unei transcenderi nesfarsie, prin dialogul duhovnicesc cu Dumnezeu Si cu lumea. Intreg asezamantul ascetic: rugaciunea, citirea Scripturilor si a cuvintelor rodite de Reve­latie, Tainele, virtutile "Fericirilor", mai ales credin­ta, nadejdea, dragostea - coroana a tuturor virtu­tilor - intreg acest tezaur de har cucereste inima, -fortareata cea dinlauntru a monahului, si atunci el nu va inceta sa adauge mereu "foc peste foc, caldura peste caldura, zel peste zel".

 Acest angajament al voturilor si al celorlalte sfatuiri este pecetluit in "Randuiala" din Molitvelnic, cu invocarea puterii lui Dumnezeu: "Mult milosti­vul Dumnezeu, Care deschide preacuratele indu­rari ale necurmatei Sale bunatati fiecaruia ce vine catre Dansul cu dorire si cu fierbinte dragoste; Cel ce a zis: mai degraba va uita mama pe fiii sai, de­cat te voi uita Eu pe tine; Acela stiind toata dorinta ta, sa te apere si sa Se faca pentru tine zid tare im­potriva vrajmasului, piatra de rabdare, pricina de mangaiere, datator de tarie, daruitor de suflet bun, impreuna nevoitor in barbatie, impreuna culcandu-Se si impreuna sculandu-Se cu tine, indulcind si veselind inima ta cu mangaierea Sfantului Duh".

 Decizia nevoitorului, rod al chemarii harice, a intrat in lumina, puterea si bucuria Sfantului Duh. Acesta este momentul Epiclezei prin care se infap­tuieste trecerea in noua ordine de viata. Acest act sacramental este numit Tundere. Cu capul plecat sub cartea "Randuielilor" vietii monahale, el ia in inima rugaciunile preotului ieromonah care zice: "Doamne primeste pe robul Tau... care cade la Tine cu neabatere. Ingradeste-l pe dansul cu pute­rea Sfantului Tau Duh... ca bine sa-ti placa tie intot­deauna. Cu ajutorul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si al tuturor Sfintilor...". Apoi, toti isi pleaca fruntile, iar ieromonahul se roaga din nou: Doam­ne, primeste pe robul Tau..., care a lasat poftele cele lumesti si s-a adus tie, Stapanului, jertfa bine-primita. Ridica de la dansul toata pofta trupeasca si gandurile cele nesocotite, ca prin lepadarea paru­lui celui nesimtitor, sa lepede si necuvantatoarele cugete si fapte...".

 Acum este momentul comuniunii duhovnicesti. Actul ritual incepe cu foarfecele. Pe analogul mai inainte asezat se afla Sfanta Evanghelie si foarfe­cele deasupra. Ieromonahul intinde mana spre Sfan­ta Evanghelie si zice: "Iata, fiule, Mantuitorul Hristos in chip nevazut sta aici de fata. Vezi, ca nimeni pe tine nu te sileste a veni la acest chip". Si el ras­punde: "Asa, de buna voie!". Ieromonahul conti­nua: "Ia foarfecele si mi le da"... El ia foarfecele de pe Sfanta Evanghelie si le da in mana ieromona­hului, sarutand si mana, si instrumentul binecuvan­tat.La aceasta taiere se invoieste nu numai prin cuvant, ci si prin acest gest expresiv al sarutului, consimtind cu intreaga sa fiinta la desfacerea, la dezrobirea lui de patimi. Si de trei ori, in numele Sfintei Treimi, ia si incredinteaza foarfecele, parti­cipand astfel la savarsirea actului sacru. Iar iero­monahul zice: "Iata, din mana Mantuitorului Hristos le iei. Vezi dar Cui te fagaduiesti, de Cine te apropii?". Si rostind: "Binecuvantat este Dumne­zeu, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, Cel ce este bi­necuvantat in vecii vecilor". Apoi, preotul il tunde in forma ele cruce, ii schimba numele, ii da un nu­me nou pentru innoirea vietii si zice: "Fratele nos­tru (sau sora noastra) isi tunde parul capului sau, in numele Tatalui, amin; si al Fiului, amin; si al Sfan­tului Duh, amin. Sa zicem pentru dansul: Doamne miluieste"; iar obstea canta: "Doamne miluieste" (de trei ori).

 Ce rost au foarfecele si lucrul cu ele ? Taierea patimilor, taierea voii, adica taierea, desprinderea de o lume constituita din obiceiuri si deprinderi vechi, legate de patimi, si intrarea intr-o alta, prin "Usa" numita Hristos, pe care o deschide Duhul; inradacinarea mai profunda, printr-o noua decizie, in radacina Hristos, in care am fost rasaditi cu totii prin Botez, Mir, Euharistie. Mai analitic, asa cum ne sugereaza atat rugaciunea de la tunderea noilor botezati, cat si cea de acum, de la intrarea in cin, precum rasar firele de par din cap, asa rasar gan­durile din minte. Or, jertfirea sensibila a firelor din parul capului semnifica oferire. Sfantul Marcu As­cetul, privind faptura umana ca locas al Sfantului Duh, o talcuieste astfel: "Templul (personal) este Sfant, casa care este zidita de Dumnezeu. Iar alta­rul este masa nadejdii, asezata inlauntrul acestui templu. Pe aceasta masa se aduce, de catre minte, gandul intai nascut al fiecarui lucru sau imprejurari in care ajungem, ca un miel intai nascut, ca jertfa de ispasire pentru cel care-l aduce, daca il aduce fara pata. Acest templu are un loc in partea din­launtru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inainte-Mergator (Evr. 6, 28), locuind de la Botez in noi, daca noi nu suntem crestini nevred­nici (II Cor. 13, 5). Acest loc este incaperea cea mai dinlauntru, cea mai ascunsa, cea mai curata a inimii. Daca aceasta incapere nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoa­re, noi nu putem cunoaste in mod sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti daca jertfele noastre de ganduri au fost primite sau nu. Deschizandu-se inima credinicioasa prin nadejdea amintita, Arhie­reul ceresc primeste gandurile intai nascute ale min­tii si le arde in focul dumnezeiesc, despre care a zis: Am venit sa aduc foc pe pamant si cat as dori ca el sa fie aprins! (Luca 12, 49)".

 Lucrarea duhovniceasca incepe, in chip viu, de la aceasta liturghie launtrica a mintii si a inimii, mai bine spus, a mintii in inima, care unifica faptura umana cu Dumnezeu si, prin aceasta, cu semenii si cu creatia. Cuvantul monah, de la monos, in­seamna si "unificat launtric".

 Iar acest asezamant interior va trebui sa se ma­nifeste si in afara, prin imbracarea monahului in­tr-un vesmant nou, un acoperamant protector nou. El vadeste, astfel, o interioritate ce se deschide in afara ca o "porfira intelegatoare". O innoire depli­na, semnificata, precum s-a observat, si prin schim­barea numelui.

 Imbracarea

 Monahul primeste vesmintele vocatiei lui. Ar­hiereul, preotul, diaconul, primesc si ei vesmintele harului si slujirii de care s-au invrednicit prin hiro­tonie. La Cincizecime, Sfintii Apostoli s-au imbracat cu putere de Sus (Luca 24, 29). Totul purcede insa de la botez, de la "nasterea cea din apa si din duh". Atunci s-a rostit: "Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru". Tunderea si schimbarea imbracamintei, precum si ritualul mo­nastic, sunt in legatura organica, reprezentand o activare intensiva a darului baptismal, pentru care calugaria a fost numita uneori "al doilea botez" (cel dintai care a exprimat opinia aceasta este Sf. Dionisie Areopagitul, in Ierarhia biserceasca).

 De aceea si prima haina este o camasa alba, asa cum este cea de la botez. Este "haina veseliei", re­flex al "luminii de pe Tabor", menite a stinge triste­tea mohorata a patimilor.

 Se da apoi Crucea pe care o va purta cu constiin­ta permanentei jertfiri de sine; a unei "mortificari de viata facatoare" si ca "arma impotriva diavolului".

 Urmeaza Paramanul, o panza neagra dreptun­ghiulara (30 x 20 cm.), cu o cruce si cu celelalte in­strumente ale rastignirii Domnului in mijloc, inca­drate de doi serafimi. Pe margine, de jur imprejur, este scris: "Luati jugul Meu ca este bun si sarcina Mea usoara". Primindu-l, monahul este instiintat: "Fratele nostru... primeste paramanul spre logodi­rea marelui si ingerescului chip"; il va purta legat de spate.

 Apoi, Dulama (anteriul), haina a pocaintei, care este semnificata prin culoarea ei neagra.

Braul, amintind si de luptatorii din arena, care, printr-o asemenea cingatoare, isi concentrau pute­rile. Monahul isi incinge mijlocul cu "puterea ade­varului", spre mortificarea trupului si innoirea du­hului.

Sandalele, incaltaminte usoara, spre a alerga fara greutate, vestind Evanghelia pacii. Intreaga viata a calugarului este o "alergare" spre acest tel al pacii, al isihiei, al nepatimirii inimii. Al "nepatimirii fata de tot si al compatimirii cu tot ce coexista", precum invata Sf. Parinti.

Rasa, care este haina cuviosilor, aparatoarea de ganduri rele, "platosa a dreptatii".

Culionul (potcapul), cuvant care vine de la "coif", menit sa apere capul de sagetile "vrajmasului", indeosebi al deznadejdii.

 Mantia, un vesmant plisat, ca o imbracaminte de raze, semnificand razele luminii dumnezeiesti necreate, care au stralucit peste Sfintii Apostoli la Tabor. E imbracaminte a nestricaciunii, a sfinteniei, si totodata semnul acoperamantului parintesc pentru noii fii duhovnicesti, pe care staretul sau duhovnicul ii ia sub aceasta mantie la intrarea in cinul monahal.

Camilafca, un val subtire care acopera culionul si coboara usor peste umeri. E simbol al mintii care, purificata prin har, devine stravezie, diafana, lumina inaltatoare, "minte a lui Hristos" (I Cor. 2, 16).

Metaniile, numite in "Randuieli...", potrivit Sfantului Apostol Pavel, "sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. 6, 17). Acest lantisor de bobite leaga inima de Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii. Ele tin sufletul in stare de veghe, che­mandu-l indeosebi la rugaciunea numita si a ini­mii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Prin numele Dom­nului, purtand prezenta Lui, sufletul care se roaga staruitor intra in aceasta prezenta. Un poet al nos­tru, Vasile Voiculescu, lucrator al rugaciunii lui Iisus, vorbeste astfel, ca din partea Domnului: "Oricand gandesti la Mine cu iubire; E-o clipa din a doua Mea venire...".

Crucea de mana aminteste iarasi despre "lepa­darea de sine", prin purtarea si puterea crucii. Dar, odata cu ea, primeste si Faclia, cu rostirea cuvin­telor: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oa­menilor...". Si crucea, si faclia semnifica jertfa; caci faclia nu poate lumina decat mistuindu-se. Iar aman­doua aduna in una Vinerea Patimilor cu Duminica invierii, spatiu duhovnicesc in care se lucreaza si se implineste viata ascetului.

Ritualul se incheie cu o rugaciune in acest duh: "Doamne, Dumnezeul nostru, du inauntru pe ro­bul Tau... in curtea Ta cea duhovniceasca, si-l nu­mara pe dansul in curtea Ta cea cuvantatoare..., cu ceata cuvantatorilor de Dumnezeu". Si, binecuvantandu-l, ieromonahul il randuieste intr-o strana, ii da un loc impreuna cu cei ce cauta a fi printre "bi­necuvantatii Parintelui ceresc".

Urmeaza cursul Sfintei Liturghii. La citirea Apos­tolului se adauga si pericopa potrivita acestui eveniment, amintind de imbracamintea crestinului cu ..platosa dreptatii..., pavaza credintei" (Ef. 6, 14 si 16). Sfanta Evanghelie are acum in centrul ei "crucea si jugul lui Hristos" (Matei 10, 37-38; 11, 28-30). Iar in ectenii, Biserica se roaga pentru noul monah, "sa se lepede" de "omul cel vechi" si "sa se imbrace" in "omul cel nou", zidit dupa chipul lui Dumnezeu. La vremea cuvenita, pregatita anume, monahul cel nou se impartaseste cu dumnezeiescul Trup si San­ge al Mantuitorului.

In timpul rugaciunii amvonului i se da lui, celui nou venit printre monahi, o Sfanta Evanghelie, pe care el o tine in mana, impreuna cu crucea. Si, mer­gand fratii pe rand, dupa ce se miruiesc si iau anafora, vin la el, saruta Sfanta Evanghelie si crucea si, intrebandu-l care ii este numele, el spune noul sau nume. Iar ei zic: "Sa te mantuiesti in Domnul, frate, rugandu-te si pentru mine !". Numele cel nou "il trece in noua identitate... intr-o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel". Iesind cu crucea si luma­narea aprinsa, stie ca paseste pe cararea "veacului celui nou", in lumina "celei de a opta zile".

In loc de concluzii, care este mesajul actual al monahismului ? Imbratisarea voturilor monahale dezvaluie o vocatie particulara, de exceptie. Aceas­ta nu cultiva insa in nici un chip individualismul, care ar fi tocmai opusul acestei chemari; suportul n-ar mai fi harul, ci mandria luciferica. Vocatia mo­nahala reprezinta un dar al Duhului Sfant. Precum spune P. F. Patriarh Teoctist: "Idealul vietii noastre este inaltimea muntelui stralucitor al desavarsirii, care este Mantuitorul nostru Iisus Hristos... Una din caile ce duc la El este cea monahala, care nu-i fara primejdii, mai ales pornind pe ea fara indru­mare, dar care isi are frumusetile ei nebanuite pen­tru cel ce merge pe ea cu toata hotararea si stator­nicia".

Esential, pentru monah, este sa devina o consti­inta a sensului Bisericii, "sacrament al imparatiei lui Dumnezeu", pe o cale proprie, dar care, precum s-a spus, nu-l separa de oameni. Despartit, intr-un anume fel, de toti, el se uneste in Duhul cu toti. Pe piscurile vietii duhovnicesti, privirea este tot mai cuprinzatoare. Aceasta o dovedeste rugaciunea cea mai inalta a teologiei. "Cand la rugaciune se uneste mintea cu inima - spune un imbunatatit monah al nostru -, atunci, cu darul lui Dumnezeu, s-a facut zamislirea rugaciunii celei duhovnicesti, adica am ajuns la cea mai inalta treapta, numita rugaciunea inimii. Iar semnele ca am ajuns la cea mai inalta treapta sunt: o caldura harica puternica in partea inimii, un permanent dor si ravna pentru Dumne­zeu, o nespusa dragoste pentru oameni si pentru toata zidirea, o bucurie duhovniceasca negraita, pli­na de smerenie si netemere de moarte" (din "Con­vorbiri duhovnicesti cu Parintele Cleopa Ilie", in volumul Convorbiri duhovnicesti al Ieromonahului Ioanichie Balan).Talcuind iubirea, un monah, intrebat in ce chip s-ar manifesta criza umana cea mai grava, criza apocaliptica, a raspuns: "Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin".

Monahul, un om unificat interior si exterior, dez­valuie lumii experienta vietii duhovnicesti. El este un martor al Crucii si invierii, urmand lui Hristos si murind pentru lume, spre a invia in viata vesnica . (Sf. Varsanufie). De aceea, gandirea teologica a mo­nahilor nu este abstracta, scolastica, ci o teologie a experientei, o marturie a intalnirii cu Dumnezeu. El leapada cele coruptibile, pentru a le afla si a se imbraca in cele incoruptibile". Monahii inteleg pro­fund sinergia intre Revelatie, istorie si sensul istoiei care, cu toate sinuozitatile ei, trebuie sa fie in convergenta cu telul ultim: imparatia lui Dumne­zeu, a binelui, a adevarului, a sfinteniei, a frumu­setii depline. Teologi ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Ioan Gura de Aur, Fer. Ieronim, Fer. Augustin, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Grigorie Palama au fost monahi si teologi, in acest sens.

Monahii imbunatatiti, intemeiati adanc in ade­varul etern, cu o neclintita certitudine ontologica, purtand viu in duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul absolut si unic, sunt o permanenta bine­cuvantare, intalnindu-i - sunt si astazi asemenea exemplare - simti, recunosti, prin si impreuna cu ei,- ca in Hristos "stii de unde vii si incotro mergi" (Ioan 8, 14). Ei impartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare, rege­neratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, "lipsite de nadejde si fara Dum­nezeu in lume" (Ef. 2, 12). Ei le ajuta sa-si refaca unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, incredere si dragoste, virtuti care stau la baza unei vieti sfinte, ziditoare, dupa chipul lui Dumnezeu-Ziditorul, Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant.

Parintele Constantin Galeriu
 

11 Ianuarie 2017

Vizualizari: 23124

Voteaza:

Sensul vietii monahale - Parintele Galeriu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE