-Mulţi se străduiesc să trăiască viaţa duhovnicească numai la Dumnezeiasca Liturghie de duminică, iar în restul săptămânii se află în afara vieţuirii ascetice. Aceşti oameni nu pot înţelege monahismul. Cei ce nu trăiesc întreaga săptămână evanghelic-ascetic nu pot trăi nici duminica ascetic.
- Cei care-l bârfesc şi-l clevetesc pe preot îi fac un mare bine: îl smeresc. Insă nu trebuie să-l judece mulţi, căci atunci se amărăşte, iar când există amărăciune, Harul lui Dumnezeu nu lucrează. Defăimarea îl ajută pe cleric, deoarece acţionează ca o frână - la fel cum frâna opreşte maşina care se îndreaptă spre prăpastie. Insă cel care cleveteşte nu se foloseşte. Când oamenii îl laudă pe cleric, el trebuie să se bucure, dar şi să se smerească, de vreme ce este slujitor al lui Hristos, Cel ce a suferit smeriri şi Cruce.
- Lacrimile sunt de trebuinţă pentru monah şi pentru creştin. Există lacrimi lumeşti şi lacrimi dumnezeieşti. Diferenţa dintre ele se vădeşte din aceea că lacrimile lumeşti-egoiste se nasc din dispreţuirea de către oameni, din pierderea vredniciilor şi a bunurilor lumeşti, pe când cele duhovniceşti-dumnezeieşti se nasc din pocăinţă, din dorirea mântuirii şi a vieţii veşnice.
- Cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui" i-a fost descoperit Stareţului Siluan de însuşi Dumnezeu. Aceasta o cred şi am înţeles-o. Precum mi-am dat seama mai târziu, cuvântul acesta se vădeşte şi în viaţa lui Hristos. Apostolul Petru mărturiseşte: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu" -iar Hristos [drept răspuns] îşi vesteşte patima, pogorârea la iad şi înviem. Vestirea patimii se leagă strâns de mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos, Aceasta este „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui".
Nu toţi pot să-şi ţină mintea în iad; depinde de puterea fiecăruia. Acesta este privilegiul celor puţini, al celor puternici, căci omul poate câdea în deznădejde. Atunci când după trăirea iadului vine nădejdea mântuirii, înseamnă că este lucrarea Harului Dumnezeiesc. Prin gândul „Ţine-ti mintea în iad" conteneşte lucrarea patimilor, şi înlăuntrul nostru vine Duhul Cel veşnic. Atunci omul nu simte că va dobândi Impărăţia Cerurilor cândva, în viitor - căci o are deja înlăuntrul său. Multora li s-a descoperit acest cuvânt şi l-au trăit ei înşişi, dar el se ascunde în chip tainic âe-a lungul veacurilor. Propovăduind-o lumii, m-am simţit pe sinemi posesorul unei uriaşe moşteniri.
- După un păcat trupesc, Rugăciunea se opreşte, în vreme ce scrierea theologică poate continua. Aceasta arată deosebirea dintre theologia ca harismă a Sfântului Duh şi theologia ca ştiinţă omenească. Rugăciunea este cea care vădeşte curăţia sufletului şi a trupului. Este cu putinţa ca omul să theologhisească, să scrie, să fie om de ştiinţă, dar să nu se roage, să nu fie sfânt.
- Vreau să trăiesc viaţa pustnicilor, nu să joc teatru. Să fiu cel ce sunt. Când râd, există oameni care se smintesc; când sunt serios, iarăşi se smintesc. Vreau să fiu firesc, simplu.
- Monahii mănăstirii noastre nu trăiesc aşa cum trăiam eu în pustia Sfântului Munte, însă mă bucur că sunt monahi buni, şi trăiesc în chip firesc, nu sunt ipocriţi, nu joacă teatru. Ii primesc la fel pe toţi oamenii, deopotrivă bogaţi şi săraci, fără osebire, şi pe toţi încearcă să-i ajute.
- Când vor lipsi monahii, atunci credinţa se va pierde.
- Mă bucur că episcopul tău (Mitropolitul Calinic al Edessei) îi iubeşte pe monahi.
-Monahii nu sunt trândavi, ei sunt de folos pământului întreg, întregii omeniri. Preoţii de mir îşi mărginesc lucrarea la o parohie, dar monahii sunt de folos întregii lumi. La mănăstirea noastră vin oameni din întreaga lume.
- Stareţul Siluan, cu constituţia trupească pe care o avea, ar fi putut zămisli mulţi copii, dar Harul lui Dumnezeu l-a făcut să se înfrâneze în chip desăvârşit; nu avea nici măcar un singur gând trupesc. Abia ajuns la mănăstire şi lipsit de experienţă în lupta duhovnicească, a căzut într-un păcat oarecare după masă. De atunci n-a mai primit nici un gând trupesc în întreaga sa viaţă, ascultând de cuvântul Părintelui său duhovnicesc.
Ca Părinte duhovnicesc, am întâlnit în Sfântul Munte şi câţiva, îndeosebi tineri, care săvârşeau păcatul „de unul singur". In acest caz vindecarea constă în aţintirea minţii la rugăciune, la Dumnezeu. Când creşte rugăciunea lăuntrică şi însuflarea duhovnicească, atunci conteneşte lucrarea patimii. Când, după o nălucire de noapte, ne trezim tulburaţi, înseamnă că am avut plăcere. Aceasta se înfruntă prin Harul pocăinţei, prin plâns, prin rugăciune, prin unirea minţii cu inima.
- Mulţi Părinţi duhovniceşti au greutăţi în confruntarea cu problema [feririi de] naşterea de prunci, în ceea ce priveşte Dumnezeiasca împărtăşanie. Este trebuinţă de discernământ şi luminare de la Dumnezeu.
O observaţie generală ar fi că trebuie o mare atenţie spre a nu-i mustra pe oameni în mod nechibzuit, căci se vor deznădăjdui şi vor pleca din Biserică. Tot astfel, lipsirea pentru mulţi ani de Dumnezeiasca Impărtăşanie îl omoară pe om şi-l îndepărtează de Biserică. Mulţi trăiesc cu dori-rea după Dumnezeiasca Impărtăşanie. Dacă-i lipsim de ea, atunci nu vor putea rezista feluritelor ispite. E trebuinţă de pricepere, de rugăciune, şi mai depinde şi de cum sunt creştinii care vin să se spovedească. Va trebui să-i ajutăm să trăiască cu pocăinţă, cu rugăciune, să meargă la biserică şi să ţină poruncile lui Hristos. De asemenea, mai sunt unii care săvârşesc o înfrânare peste puterile lor.
In această chestiune nu se poate rândui o linie comună pentru toţi. Este o problemă între Părintele duhovnicesc şi cel ce se spovedeşte. Când există putinţa iconomiei, a pogorământului, să dăm Dumnezeiasca Impărtăşanie din când în când. E de-ajuns să vedem sporire în viaţa lor duhovnicească.
- Vedem adesea că în momentul în care îl cunoaşte cineva pe Hristos şi începe să trăiască o viaţă îmbisericită, voieşte să devină preot. Insa este nevoie mai întâi să treacă o lungă perioadă de timp pentru a se statornici în viaţa bisericească, şi după aceasta să hotărască de voieşte sau de este potrivit să devină preot.
- Rugăciunea neînşelată se face prin plâns, şi vine prin plâns. De voieşte cineva să se facă călugăr adevărat, trebuie să înveţe să se roage. Sâ se socotească pe sine ca osândit, şi atunci îi va veni un gând de prihănire de sine. De fiecare dată vine un gând nou. In acesta trebuie să stăruiasca. Atunci mintea se alipeşte de inimă. Din acest plâns îi vine durere în inima. Este neapărat de trebuinţă să existe această durere duhovnicească. Aceasta durere se simte în partea de sus a organului trupesc al inimii. Daca doare însă în partea de jos a inimii, atunci iau naştere cu uşurinţă tulburări trupeşti, de aceea trebuie evitat acest fel de durere.
Din această durere duhovnicească din partea de sus a inimii se răspândeşte linişte şi pace în întregul trup, şi atunci omul poate discerne gândurile, dacă provin de la Dumnezeu sau de la diavolul. Atunci el poate pricepe şi gândurile celorlalţi. Astfel, când se roagă pentru ceilalţi, monahul poate înţelege îndată care este starea lor duhovnicească.
Când monahul se obişnuieşte să plângă aşa, iar mănăstirea îi devine piedică, atunci iese în pustie. Când plânsul îi vine de la sine, într-o neîncetata tânguire, este dovada că trebuie să se liniştească în pustie. Când într-o zi monahul plânge două-trei ceasuri cu gând curat, mintea lui se poate afla în Dumnezeu multe zile după aceea, fără a se mai dezlipi de acolo şi fără a mai trebui să împlinească pravila de rugăciune şi canonul.
- Dragoste este când cineva se face „tuturor toate", când se poartă sincer cu oamenii pe care-i întâlneşte şi împreună cu care locuieşte, când nu doreşte să-şi impună ale sale, ci primeşte voia celuilalt ca pe propria-i voie.
- Pentru Rugăciunea minţii, lumina fizică (a soarelui sau a lămpii), şi chiar culoarea pereţilor poate să deranjeze, asemenea cum deranjează zgomotul. Pentru nevoinţa în Rugăciunea minţii este trebuinţă de întuneric şi de linişte. Culorile camerei trebuie să fie închise, iar icoanele nu foarte luminoase.
- Creştinul nu se poate ruga de multe ori pe zi cu simţirea Harului. Dumnezeu dă Harul Său când şi când. Când mintea lucrează Rugăciunea minţii şi oboseşte, nu mai poate în aceeaşi zi să se roage cu intensitate. Durata intensităţii diferă - câteodată se lucrează Rugăciunea o oră, altădată două ore, uneori un sfert de oră. Când se face cu intensitate, aceasta ajunge pentru întreaga zi.
- Este bine ca omul, atunci când oboseşte în lucrarea minţii, să rostească rugăciunea cu gura, ca urechea s-o audă, chiar dacă are Rugăciunea minţii. Aceasta să se facă îndeosebi în situaţiile în care este singur.
- Câteodată, în timpul rugăciunii, diavolul dă formă în minte anumitor imagini despre propria-i prezenţă, spre a-l îngrozi pe cel ce se roagă. Pentru aceasta este nevoie de o mică lumină în cameră, aşa încât cel ce se roagă să nu se înfricoşeze la gândul că diavolul este prezent.
- In timpul Rugăciunii intense a minţii vin anumite gânduri purtătoare de lumină. Acestea sunt ale diavolului, spre a ne desprinde atenţia de la Rugăciune. In timpul vederii Luminii nezidite nu există gânduri. Este cu putinţă ca gândurile să fie şi gânduri bune sau fireşti - gândurile fireşti ale minţii. Atunci când intelectul se concentrează şi raţionează, are o însuflare. Este nevoie de atenţie, să nu luăm aceasta drept Harul lui Dumnezeu, luminare de la Dumnezeu. Acesta este aşa-numitul întuneric al dezbrăcării de toate. Curăţată de lucrurile materiale şi luminată de Harul lui Dumnezeu, mintea dobândeşte o transparenţă luminoasă. Vederea Luminii nezidite se trăieşte dincolo de această stare.
- Creştinul poate rosti încet şi rar, cu glas, Rugăciunea - apoi atenţia să stea noetic în inimă şi să oprească rostirea Rugăciunii. Cât ţine puterea minţii, creştinul trebuie să rămână în această stare, urmărind. Când îi slăbeşte rugăciunea, va trebui să o rostească din nou cu gura. Este şi acesta un mod de trăire a isihiei.
- De multe ori, diavolul ne aduce în minte păcate săvârşite în trecui ca să ne arunce în deznădejde. In astfel de situaţii se cere discernământ din partea Părintelui duhovnicesc, spre a-l tămădui pe ucenic.
- De multe ori, de-a lungul nopţii simţim o apăsare în inimă. Atunci facem mai intens Rugăciunea, ne pocăim, plângem, iar în ziua următoare ne sculăm bucuroşi.
- Adesea, cel ce lucrează Rugăciunea are dureri în inimă. Asta nu-i o boală de inimă, ci uneori se naşte din tensiunea la care este supusă inima, iar alteori este ispită de la diavolul. In cel de-al doilea caz, diavolul îi impune gândul că, de se va ruga în continuare, va muri. Pentru a creşte, Rugăciunea trebuie să treacă şi prin acest fel de cercare. Omul să zică: „Sa mor!" - şi să continue să se roage.
- Copacii au crengi care fac roade, dar au şi unele ramuri uscate, ce nu vatămă copacul. La fel se întâmplă şi la oameni: pot să aibă şi unele scăderi, ce nu vatămă. Noi trebuie să le vedem virtuţile.
- Când pătrunde în noi vreun gând sau vreo iubire nelegiuită, acestea pleacă prin plâns. Prin lacrimi pleacă din suflet orice rău.
- Când fie un lucru, fie o persoană atrage iubirea noastră mai mult decât dragostea lui Dumnezeu, atunci săvârşim curvie duhovnicească.
- Incepătorii în viaţa duhovnicească dau formă imaginară în minte cuvintelor rugăciunii, şi astfel creşte şi se cultivă închipuirea. Este de preferat ca la început să ţinem rugăciunea pe buze, adică să o rostim cu glasul, fără să ne imaginăm cuvintele.
- In problemele duhovniceşti trebuie să se înainteze cu frica lui Dumnezeu. Adică temelia să fie frica lui Dumnezeu. Când după o lucrare ia naştere smerenia, aceasta este un semn al bunăvoirii lui Dumnezeu şi al împlinirii, al coacerii.
- Stareţul trebuie să-şi ţină ucenicul la hotarele deznădejdii, să nu-l laude pentru harismele lui. Va trebui să-l încurajeze numai în clipele dificile, când apare deznădejdea cea de nevindecat. Atunci va avea ucenicul sporire. Viaţa monahală este „exploatare" a tuturor stărilor, dar monahul se foloseşte îndeosebi din ocări şi smeriri.
- Gheron Iosif Isihastul, când se ruga, veneau păsărele sălbatice şi-ii loveau cu ciocul în acoperiş. Cineva ar putea spune că era o ispită de la diavolul; eu socotesc că păsările erau atrase de rugăciunea Stareţului.
Stiu un om intru Hristos: Staretul Sofronie, isihastul si theologul; Editura Sophia
Cumpara cartea "Stiu un om intru Hristos: Staretul Sofronie, isihastul si theologul"
-
Parintele Sofronie Saharov
Publicat in : Parinti -
Parintele Sofronie Saharov
Publicat in : Parinti -
Intalnirea mea cu Parintele Sofronie Saharov
Publicat in : Religie -
Rugaciune pentru zorii zilei
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.