Mulţi oameni lipsiţi de înţelepciune, care cercetează lucrurile doar la suprafaţă, consideră că sfintele canoane exprimă ură şi lipsă de omenie. In realitate însă, are loc tocmai contrariul, căci prin intermediul lor trăim iubirea, dragostea faţă de om. Cunoaştem, de altfel, din experienţa şi învăţătura Bisericii că iubirea nu este un dat al sentimentelor, aşa cum cred unii, ci reprezintă readucerea omului la viaţa sa firească şi dobândirea libertăţii. Tot ceea ce desfiinţează libertatea omului nu este dragoste, fiindcă orice se săvârşeşte în lipsa libertăţii este „in-uman".
Prin urmare, omul păcătos trăieşte două realităţi cutremurătoare. Pe de o parte, duce o viaţă împotriva firii, iar pe de alta, îşi pierde libertatea, făcându-se rob al patimilor. Intr-adevăr, viaţa firească nu este viaţa păcatului, ci legătura cu Dumnezeu Care m-a zidit. Sunt un om firesc în măsura în care duc viaţa cea în Hristos. De asemenea, libertate nu înseamnă să gândesc şi să mă port după bunul plac, individualist şi egoist, ci „în Dumnezeu ", ceea ce înseamnă să stăpânesc întreaga natură, să o primesc ca pe un dar al lui Dumnezeu şi s-o aduc în dar Acestuia. Libertatea cea în Hristos, adevărata libertate, nu constă în putinţa omului de a-şi impune în mod interesat voia proprie, ci în redobândirea comuniunii de adevărată iubire cu oamenii şi cu Dumnezeu, întru Hristos, tocmai prin supunerea voii proprii.
Astfel, libertatea cea în Hristos este mai cu seamă eliberare de această pervertită iubire de sine, fapt ce ne dă putinţa de a afla părtăşia cu Dumnezeu şi cu oamenii; devenim, astfel, oameni adevăraţi289. Şi, desigur, libertatea nu este despărţită de luminarea minţii şi de îndumnezeire. Tocmai de aceea sfintele canoane, expresie a lucrării teandrice a Bisericii, dau omului un ajutor ce aduce prisos de roade, pentru ca acesta să ducă o viaţă firească şi să dobândească libertatea, să devină, aşadar, cu adevărat om.
Prin urmare, dragostea de oameni şi, în general, iubirea ce transpare din sfintele canoane, aşa cum se poate vedea în epistolele canonice ale Sfântului Vasilie cel Mare, constă în faptul că acestea păstrează adevăratul ethos ortodox şi îl ajută pe om să-l dobândească. Păstrarea credinţei şi a ethosului ortodox, netrecerea cu vederea a păcatului, putinţa pocăinţei reprezintă cea mai mare dragoste faţă de om (filantropie), deoarece acestea îl conduc la dobândirea mântuirii. Nu lipsesc nici cazurile când dragostea faţă de oameni se exprimă într-un mod diferit. Cu privire la fecioarele care, deşi au făgăduit să trăiască în curăţie, au căzut mai apoi în desfrânare şi s-au căsătorit, Sfântul Vasilie scrie: „Părinţii noştri cu bunătate şi cu blândeţe purtându-se către neputinţele celor ce se alunecă, au legiuit a fi primite după un an" (602 XVIII).
Rânduieşte, de asemenea, în cazul clericilor căzuţi în păcat, ca aceştia să fie caterisiţi, însă nu şi excluşi din comunitatea Bisericii, întrucât omul nu trebuie pedepsit de două ori pentru acelaşi păcat.
+ IPS Ierotheos
Fragment din cartea "Vremea lucrarii", Editura Sophia
Cumpara cartea "Vremea lucrarii"
-
Starea civila a preotilor si diaconilor dupa Sfintele Canoane
Publicat in : Drept bisericesc -
Botezul si unitatea crestina in lumina sfintelor canoane
Publicat in : Drept bisericesc -
Originea si simbolismul vestmintelor liturgice
Publicat in : Viata liturgica -
Patriarhul
Publicat in : Organizare B.O.R.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.