Iubite frate Dionisie, bucură-te în Domnul!

Noul an să fie binecuvântat de Pruncul Cel Preasfânt din Betleem!

Am primit scrisoarea ta. In legătură cu subiectul relaţiei dintre soţi (preoţi căsătoriţi sau mireni) despre care îmi scrii, dacă Sfinţii Părinţi nu au rânduit ceva cu stricteţe, înseamnă că în privinţa aceasta nu toţi oamenii pot fi puşi pe un calapod, de aceea şi Părinţii l-au lăsat la discernământul şi mărimea de suflet a fiecăruia, potrivit cu sensibilitatea duhovnicească şi puterea pe care o are. Ca să mă fac înţeles mai bine, mă voi referi la cazurile unor familişti nevoitori, preoţi sau mireni, care sunt în viaţă şi pe care îi cunosc.

Dintre aceştia, unii au trăit împreună după căsătorie şi dobândind unul, doi sau trei copii, mai apoi petrec în curăţie. Alţii sunt împreună o dată pe an pentru naşterea de prunci, iar apoi trăiesc din nou ca fraţii.

Alţii evită răstimpurile posturilor, şi după aceea trăiesc împreună. Alţii nu pot să izbutească nici asta. Alţii [au relaţii] o dată la mijlocul săptămânii, ca să fie trei zile înaintea Dumnezeieştii împărtăşiri şi trei zile după. Iar alţii se poticnesc şi în asta - de aceea Hristos, când li S-a arătat apostolilor după înviere, le-a grăit întâi de toate cuvântul: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. (.) Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi".

Scopul este ca omul să se nevoiască cu discernământ şi mărime de suflet, pe măsura puterilor sale duhovniceşti. La început, fireşte, nici vârsta nu ajută, însă cu cât trec anii şi trupul se vlăguieşte, duhul poate să câştige stăpânire, şi în acelaşi timp încep şi cei căsătoriţi să guste puţin din desfătările dumnezeieşti; iar aceasta ajută mai mult la o firească îndepărtare de plăcerile trupeşti, pe care le văd atunci ca pe nişte fleacuri. Astfel dobândesc curăţie, în felul lor, şi cei căsătoriţi, şi ajung în Rai pe cărarea cea cotită şi cu odihnă, în timp ce monahii iau cu asalt culmile şi căţărându-se pe stânci, urcă în Rai.

Se cade să ai în vedere că problema relaţiei conjugale nu este doar a ta, nici nu ai dreptul să o rânduieşti de unul singur, ci „cu bună învoială", după Apostolul Pavel. Iar atunci când se petrece şi asta, „buna învoială", iarăşi e nevoie de luare-aminte; cel mai puternic trebuie să se pună în locul celui mai slab. De multe ori, pentru a nu-l mâhni pe celălalt, unul spune că se învoieşte, dar în sinea lui suferă. Se întâmplă aceasta mai ales cu femeile, atunci când au puţină frică de Dumnezeu şi un trup zburdalnic. Deseori, din lipsă de discernământ, unii soţi evlavioşi, auzind din gura soţiilor că se învoiesc, trec fără socotea lă la un răstimp îndelungat de înfrânare, şi atunci soţiile suferă şi au ieşiri nervoase etc. Bărbaţii cred că soţiile lor au sporit în virtute şi voiesc să trăiască în mai multă curăţie vreme mai îndelungată, ca apoi ele să intre în ispită şi să dorească să-şi facă prieteni ş.a.m.d. Când se întâmplă aşa, le mustră cugetul (pentru cădere), iar bărbaţii se străduiesc să trăiască într-o mai mare înfrânare, văzându-şi soţiile fără dispoziţie şi crezând că au sporit şi mai mult duhovniceşte şi nu mai doresc cele trupeşti. Pricina este, de bună seamă, atât egoismul femeii, cu îndreptăţirile lui, cât şi invidia ei, căci se simte în inferioritate. Văzându-şi soţul că voieşte să ducă o viaţă duhovnicească, femeia se sileşte pe sine ca să-l întreacă.

Iartă-mă că am intrat în ogrăzi străine, căci lucrul monahului este şiragul de mătănii şi nu atari subiecte, dar ca să nu te mâhnesc, m-am silit să-ţi scriu câte ceva despre acestea (pe care le cunosc [doar] de departe), care îi chinuiesc pe mulţi dintre fraţii noştri din lume şi dau loc vrăjmaşului.

Are mare însemnătate dacă soţii se aseamănă la alcătuire. Când se întâmplă ca firea unuia să fie molatică, iar a celuilalt energică, este nevoie ca cel mai puternic să facă o jertfă pentru cel şubred, şi încet-încet să fie ajutat şi acesta să dobândească sănătate, ca aşa să poată să înainteze amândoi cu sănătate.

Cum pomeneam şi la început, şi iarăşi sfârşesc cu asta, este nevoie de mărime de suflet şi nevoinţă cu discernământ şi din partea celui căsătorit, pentru a dobândi şi acesta curăţie. Căci dacă cercetăm puţin duhovniceşte, înţelegem că şi celor căsătoriţi li se cade să se nevoiască puţin (fiindcă socotesc că nu este corect aceasta, ca, adică, dacă sunt căsătoriţi, să aibă drept scop mâncarea, somnul şi plăcerile - căci toate acestea sunt trupeşti, iar omul nu este doar trup, ci şi duh). Trupul trebuie să ajute la curăţirea sufletului, şi nu la surparea lui. Prin asta nu voiesc să spun că cei care după unul-doi copii trăiesc în curăţie, cei care doar o dată pe an sunt împreună, pentru naştere de prunci, cei care se înfrânează în posturi ş.a.m.d., sunt primii de [nota] 10, cei de-al doilea de 8, cei de-ai treilea de 6 şi cei de-ai patrulea de 4. Dumnezeu cunoaşte nevoinţa fiecăruia şi puterile pe care i le-a dăruit, potrivit cu care îi va şi răsplăti. Eu pe toţi îi iubesc deopotrivă şi sunt mişcat de cei ce se nevoiesc cu mărime de suflet. Numai să nu săvârşească crima avorturilor şi altele [de acest fel].

Imi cer iertare pentru scrisul neîngrijit, căci având o îndeletnicire duhovnicească, iar apoi, în continuare, o multime de scrisori, scriu in mare graba, pentru a ma reintoarce curand la programul meu.

Domnul si Maica Domnului sa fie cu tine!

Cu dragoste in Hristos,
Monahul Paisie

Chilia Sfintei Cruci, 1 ianuarie 1974

Cuviosul Paisie Aghioritul
Epistole si alte texte, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cuviosul Paisie Aghioritul - Epistole si alte texte"

.

• Regulile de circulatie
  Publicat in : Credinta