„Drepţii vor trăi în veac"
Când mă gândesc la moarte, mai ales la cea a unui copilaş, îmi este foarte greu să-mi imaginez că mă aflu în situaţia cuiva care cunoaşte şi le poate da lămuriri celorlalţi.
Intr-un asemenea caz este foarte dificil să gândeşti sau să vorbeşti. Dimpotrivă, este atât de înţelept să înveţi din viaţa celor care suferă mult, care se zbat cu prisosinţă, care luptă cu credinţa lor, care neîncetat fac echilibristică la hotarul dintre puterile şi rezistenţa lor sau, cel puţin, a celor care se străduiesc cu adevărat să dea viaţă şi sănătate copiilor care suferă, să le insufle o elementară mângâiere şi o speranţă autentică părinţilor care încearcă să rămână în picioare!

Realitatea amară
Nu există suferinţă mai dureroasă decât cea a unui copil. Nu există încercare mai mare decât să-l vezi suferind şi să nu poţi avea certitudinea că în cele din urmă se va vindeca deplin. Mai ales atunci când este răbdător, binecrescut, deschis şi inocent.

Intrebările de felul „de ce?", „în ce lume trăim?", „cine e vinovat pentru încercarea noastră?", „ce morală, ce logică, ce legi guvernează şi ne pot explica transformarea bucuriei de negrăit pentru copilul nostru într-un martiriu al suferinţei cumplit pentru neaşteptata evoluţie a stării sănătăţii sale?" se împletesc cu cele mai obişnuite şi omeneşti întrebări de tipul „o să se facă bine?", „ce trebuie să facem?", „oare n-ar trebui să ne ducem în străinătate?", creând o stare de durere insurmontabilă şi sentimentul că suntem în impas. Speranţele, de obicei, se prăbuşesc, fără ca totuşi să se risipească întru totul din orizontul inimii noastre.

Şi deşi facem tot ce ne stă în putinţă, ne ducem la cei mai buni medici, arătăm cât mai multă dragoste, încercăm să ne convingem pe noi înşine să mergem mai departe animaţi de cele mai bune şi înalte speranţe, ne afierosim celor mai fierbinţi rugăciuni, cerem sprijinul celor mai buni şi mai puternici prieteni ai noştri, într-o anume clipă implacabila realitate vine asupra noastră, dez-minţindu-ne eforturile. Vine să ne dărâme odată cu speranţele şi credinţa noastră în ceva bun, adevărat, în ceva ce merită să credem, în ceva pe care ne putem sprijini cu adevărat.

In cele din urmă, copilul nostru pleacă. Nu-l mai avem în preajmă. Ne lipseşte zâmbetul de pe faţa lui, ne răneşte absenţa mirosului său familiar, absenţa felului său de a fi. Neputinţa de a-l mângâia, de a-l săruta, de a-l strânge în braţe, de a ne atinge obrajii se aseamănă cu experienţa însăşi a propriei noastre morţi. Nu vrem sa mai trăim. Lipsa glasului, a zâmbetului, a expresiei chipului, a poznelor sale ne sfâşie fiinţa. Golul lăsat de el nu poate fi înlocuit. Nu ne poate fi umplut nici de ceilalţi copii, dacă există, care, bieţii de ei, nu sunt vinovaţi şi pe care nu-i iubim mai puţin. Fiecare dintre copiii noştri este de neînlocuit şi se bucură de plinătatea iubirii şi de cele mai nobile sentimente ale noastre.

Vin să ne stea alături mulţi, cu multă iubire; născocesc mii de argumente cu scopul de a ne face să revenim cu mintea şi gândul din nou la viaţă, la toate celelalte lucruri ale noastre, de a arunca puţină lumină în întunericul nostru de nepătruns. Le suntem recunoscători pentru iubirea, interesul, sprijinul lor, dar povara noastră poate să devină şi mai grea. Nimic din toate astea nu pare a fi reazem tămăduitor pentru drama noastră. Avem nevoie de altceva. Lumea noastră s-a schimbat. Intreg orizontul nostru interior s-a intunecat. Aşteptăm de undeva puţină speranţă, un sprijin cât de mic, de care să ne putem agăţa. Pendulăm între iluzie şi adevăr.

Unii îl numesc pe copilul nostru îngeraş. O făceau şi atunci când era în viaţă, cu intenţia de a descrie dulceaţa prezenţei lui şi delicateţea frumuseţii sale. Acum însă o fac în alt sens. Nu cumva îl numesc aşa pentru a-şi afla ei înşişi mângâierea? Sau pentru a încerca să ne sprijine pe noi?

Sau pentru a ne sugera că trăieşte fără a fi văzut, asemenea îngerilor? Că s-a mutat la o viaţă mai înaltă şi mai bună decât cea materială şi omenească? Că ne vede şi se află într-o comuniune tainică cu noi? Că este într-o stare înrudită mai mult cu dumnezeirea decât cu grosimea materialităţii firii omeneşti? Că a lepădat haina vremelniciei şi s-a îmbrăcat în cea a veşniciei? Că a fugit de legăturile stricăciunii şi trăieşte deja într-o lume „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit"?

Ne spun că se află în preajma lui Dumnezeu. De unde ştiu ei? Cunosc ei acest lucru? Il simt? Sau îşi imaginează? Sau ne-o spun numai aşa, ca să ne ofere mângâiere? Ce se petrece de fapt? Care e adevărul? Cât am vrea să simţim că ne trăieşte copilul, că se află într-o stare infinit mai bună decât cea în care trăia alături de noi, că într-un fel anume comunică cu noi, ne ascultă, ne vede, ne urmăreşte! Se poate ca relaţia lui cu noi să fie mai puternică decât la început, se poate să fie mai aproape de noi decât mai înainte. Să-şi fi aflat liniştea cu adevărat, să fi ajuns la odihnă. Se prea poate ca relaţia noastră de dragoste să fi fost puternică, dar omenească, cu limite, ca un sfârşit. Acum relaţia noastră poate fi tainica.

Şi legătura noastră se poate deschide spre lumi, unde am putea să ne reîntâlnim copilaşul adorabil, chiar dacă acum e „în alt chip", dacă ne apropiem de acestea duhovniceşte. Nu aşa cum îl ştiam, ci aşa cum este acum: fără stricăciune, fără boală, fără primejdia de a pleca de lângă noi, de a-l pierde.

Acolo unde Dumnezeu nu se vede. Asumarea suferintei si a boli, Editura Sophia
Mitropolitul Nikolaos

Cumpara cartea "Acolo unde Dumnezeu nu se vede. Asumarea suferintei si a boli"

 

.

• Suferinta si moartea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfantul Ioan cel Milostiv si Sfantul Cuvios Nil Pustnicul
  Publicat in : Vietile sfintilor
• De ce mor copiii?
  Publicat in : Editoriale
• Despre necazul unor parinti ce si-au pierdut copiii
  Publicat in : Credinta