Pe 27 februarie 274 e.n s-a nascut Constantin cel Mare.

De-a lungul timpului, multi cercetatori au studiat relatia dintre Biserica si stat in prima jumatate a secolului al IV-lea, in special rolul imparatului Constantin in legiferarea si raspandirea crestinismului. Biserica Ortodoxa il cinsteste ca Sfant imparat intocmai ca Apostolii pentru intreaga sa lucrare misionara comparativa cu cea a ucenicilor Mantuitorului, iar mediile neortodoxe si putini cercetatori profani au vazut in el doar un insemnat om politic, condus de interese personale si de stat, care a servit Biserica doar pentru a o folosi mai apoi. Insa, majoritatea istoricilor, dintre cei mai obiectivi, au apreciat si sustinut cu tarie ca imparatul Constantin cel Mare a fost intr-adevar un om de convingere religioasa, un slujitor al lui Dumnezeu, al Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Referitor la legatura dintre imparatul Constantin cel Mare si Biserica crestina, intalnim doua descrieri ale Sfantului imparat, aparent opuse: „imparatul crestin din afara Bisericii”1 si „episcopul din afara.” Prima o regasim in lucrarea parintelui Alexander Schmemann, „Triumful Ortodoxiei,” iar a doua in cartea dedicata acestui imparat de Eusebiu de Cezareea, „Viata lui Constantin.” De ce «in afara Bisericii»? Pentru ca acest imparat, devenit membru al Bisericii abia la sfarsitul vietii sale, prin Sfanta Taina a Botezului, a fost timp de 25 de ani intr-o perioada de pregatire, perioada cunoscuta in primele secole drept ,,catehumenat”. Incepand cu anul 312, momentul viziunii Sfintei Cruci, inainte de batalia de la Podul Soimului (Pons Milvius, Ponte Milvio), Constantin, fiul lui Constantinus Chlorus, s-a vazut pe sine, „sprijinul, gardianul Bisericii crestine,” sau asa cum ne arata Mineiul lunii mai, „ostasul cel curat al Cuvantului credintei.” Asadar, o importanta deosebita o constituie momentul convertirii sale. Asemenea Sfantului Apostol Pavel chemat la slujirea grea a lui Dumnezeu pe drumul Damascului, imparatul Constantin cel Mare nu si-a luat chemarea de la oameni, ci de Sus, de la Sfanta Treime. Daca o lumina l-a orbit pe Saul din Tars, evreul, si asa a fost chemat la misiunea increstinarii popoarelor pamantului, Sfanta Cruce i-a deschis ochii „cei orbi”2 imparatului Constantin, fiind chemat astfel de Dumnezeul cel adevarat sa continue munca Sfantului Apostol Pavel, prin raspandirea crestinismului atat in imperiul sau, cat si peste granitele sale. In acel moment, el a primit „intelepciunea regelui Solomon, blandetea psalmistului David si credinta puternica si dreapta a Sfintilor Apostoli,” devenind astfel „Imparat al imparatilor si Domn al tuturor celor care domnesc” (Minei). Asa cum Sfintii Apostoli au avut misiunea importanta sa raspandeasca Evanghelia si sa organizeze Biserica dupa Pogorarea Sfantului Duh, asa si Sfantul Imparat Constantin, in secolul al IV-lea, intr-un moment de rascruce al Bisericii, a ridicat si intarit „Casa lui Dumnezeu” pe pamant – „Biserica Celui ce S-a rastignit pentru noi toti” (Minei). A devenit din acel moment un „crestin” care a urmat Mantuitorului Hristos, avand ca arma Sfanta Cruce pe care a slujit-o cu credinta.

Slujba in cinstea Sfintei Cruci si a Mantuitorului Hristos arata dorinta sa nemasurata de a-I sluji. Asemenea martirilor din primele secole care Il slujeau pe Dumnezeu si care nu au reusit sa primeasca harul Sfantului Duh prin intreita cufundare in apa, ci prin sangele varsat, si Sfantul Constantin a fost, in ultimii 25 de ani ai vietii sale, un crestin prin dorinta. A fost in timpul domniei lui, un catehumen, un om dedicat Bisericii crestine, un om care credea cu tarie si urma Mantuitorului Hristos, asemeni unui crestin botezat.

De ce catehumenatul Sfantului Constantin a durat atat de mult? Sunt mai multe ipoteze. Pe de o parte, i s-a reprosat lui Constantin cel Mare faptul ca nu s-a botezat decat pe patul mortii pentru a pastra titlul de „pontifex maximus”3, iar pe de alta parte, in vremea aceea exista un grup aparte de oameni, de catehumeni, care amanau botezul pana tarziu in viata sau pana pe patul mortii, pentru ca doreau sa plece din aceasta viata pamanteasca cu cat mai putine pacate si sa intre in Imparatia lui Dumnezeu cat mai curati sufleteste. La scurt timp dupa sarbatoarea Invierii Domnului din anul 337, imparatul Constantin a cerut sa fie botezat de catre Sfantul Ierarh Silvestru, dupa Botez alegand sa poarte vesminte albe in locul vesmintelor imperiale, precum un neofit crestin obisnuit.

Timp de 25 de ani, Sfantul Constantin cel Mare a fost instrumentul victoriei luminii asupra intunericului, initiatorul sfant al lumii crestine si implinitorul faptelor eroice ale mucenicilor din primele secole. Eusebiu de Cezareea ne aminteste de faptul ca insusi imparatul s-a numit pe sine episcopul din afara "επισκοπος των εκτος”, atunci cand a zis episcopilor de la primul Sinod Ecumenic: „Dumnezeu v-a chemat sa fiti episcopi pentru tot ceea ce tine de treburile dinlauntru ale Bisericii. Iar pentru cele dinafara, m-a randuit pe mine episcop.” Se poate astfel presupune ca imparatul se manifesta ca un episcop dinafara promulgand legile necesare pentru ca Biserica sa poata trai in libertate. Edictul de la Milan din 3134, primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 3255 si stabilirea noii capitale a imperiului la Constantinopol, in 330, au ilustrat victoria crestinismului impotriva credintelor pagane si locul pe care trebuia sa-l ocupe Biserica in imperiu. Acordand libertate, ajutor si privilegii crestinismului, Biserica crestina a intrat intr-un „secol de aur”, secol in care locasurile de cult, cultul liturgic si literatura patristica au inflorit. Asemenea unui episcop care se ingrijeste ca in eparhia sa locasurile de cult sa fie cat mai frumoase, imparatul Constantin si familia sa au sprijinit Biserica, folosind chiar din averea imperiului pentru repararea lacasurilor de cult si pentru construirea altora mai mari si mai frumoase, atat in Apus6, cat si in Rasarit7.

Apropierea de Dumnezeu a imparatului Constantin si a mamei sale este foarte frumos exprimata de imnografii Bisericii noastre ortodoxe, gasind in slujba Mineiului, textul: „Cu fapte dumnezeiesti v-ati zidit inima, Biserica lui Dumnezeu.” Pentru meritele deosebite pe care le-a avut in legalizarea, sprijinirea si organizarea Bisericii crestine, imparatul Constantin cel Mare a fost trecut in randul sfintilor, fiind numit ισαπόστολος – "cel intocmai cu Apostolii”, si cinstit la data de 21 mai, odata cu Sfanta Elena, mama sa.

Prof. dr. Marian Ionescu

1 Reputatia sa de primul imparat crestin a fost recunoscuta de catre istorici incepand cu Lactantiu si Eusebiu de Cezareea pana in timpurile noastre.

2 Eusebiu de Cezareea, in Viata lui Constantin, relateaza, faimoasa povestire potrivit careia Constantin ar fi vazut, in timpul asediului impotriva Romei, deasupra soarelui apunand, o cruce luminoasa cu aceste cuvinte: „Τουτω νικα” (Prin aceasta vei invinge!).

3 „Conducator al tuturor cultelor pagane”. Imparatul Constantin nu a luat masuri de pedepsire a paganilor. Toate decretele sale au un caracter vadit impotriva paganismului, insa nu se poate vorbi de o interzicere a acestuia. El a suprimat caracterul oficial pagan al intregii administratii, paganismul devenind un simplu cult tolerat.
Traditia apostolica a lui Ipolit afirma clar ca „daca cineva este guvernator militar sau conducatorul unui oras, el isi va inceta acea slujire lumeasca sau va fi respins de la botez.”

4 Prin Edictul de la Milan (313), imparatul Constantin devine protector al crestinismului. Prin acest decret, pe langa faptul ca religia crestina a devenit „religio licita”, adica religie permisa, au fost luate mai multe masuri in favoarea Bisericii crestine: preotii au fost scutiti de taxe, acestora acordandu-se si subventii, au fost excluse din legile penale pedepsele contrare spiritului crestin (rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul rosu), multe temple pagane au fost transformate in biserici, a usurat eliberarea sclavilor acordandu-le episcopilor si preotilor dreptul de a-i declara liberi in biserici.

5 In toate actiunile pe care le-a intreprins el a urmarit unitatea Bisericii prin care vedea unitatea Imperiului. De aceea a intervenit energic pentru pastrarea unitatii de credinta. Pentru prima data, toti slujitorii lui Dumnezeu s-au adunat la un loc, iar primirea lor cu bunatate, ospitalitate si bucurie, ne confirma faptul ca Sfantul Constantin a fost initiatorul unei noi ere, in care Mantuitorul Hristos Se arata victorios peste tot in lume, nu doar in interiorul granitelor imperiului.

6 Cateva exemple: Biserica constantiniana ,,Sf. Ioan” din Lateran, primul lacas de cult crestin de tip basilical, inceput in 313; Basilica ,,Sfantul Apostol Petru” din Vatican, ridicata in 323; Biserica ,,Sf. Apostol Pavel” (,,San Paolo fuori le mura”), in afara zidurilor de atunci ale orasului Roma; ,,Sf.Agnes” din Roma; Biserica in cinstea martirului Laurentiu; Biserica ridicata in cinstea martirilor, preotii Marcellinus si Petru (aici a fost inmormantata mama imparatului).

7 In partea de Rasarit a Imperiului, la Locurile Sfinte si la Constantinopol, imparatul Constantin si mama sa Elena au ridicat: Biserica ,,Nasterii Mantuitorului” din Betleem, Biserica ,,Invierii” (Aνάστασις), sfintita in 335 (biserica era legata cu grota in care s-a aflat mormantul Mantuitorului Iisus Hristos), biserica de pe malul lacului Ghenizaret (construita de catre mama imparatului pe locul unde Iisus Hristos a savarsit minunea inmultirii painilor si a pestilor), biserica din Antiohia, Biserica ,,Sf. Sofia”, inchinata Intelepciunii Divine, ca biserica palatina si episcopala, Biserica ,,Sf. Irina”, Biserica ,,Sfintii Apostoli” (terminata si sfintita de fiul sau, Constantius, si destinata sa adaposteasca moastele celor 12 Apostoli), Biserica ,,Sfanta Cruce” din Ierusalim (aici fiind depus dupa descoperire, lemnul Sfintei Cruci, „semnul cel mantuitor, ce fusese ascuns in pamant” -Minei- atata amar de vreme).

Sursa:  Calauza Ortodoxa, nr. 291

• Mielul de Sfintele Pasti
  Publicat in : Sfintele Pasti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: