Dumbraveni - biserica pazita de vulturi


         Am intrat in cel de-al treilea mileniu cu sentimentul ca timpul se comprima, ca tropaim ametitor spre un cetos „nu stiu ce“, indemnati parca de un scormonitor neastampar, orgoliosi si neglijenti. Tragem de colturile zilelor ca de niste piei de vite puse la argasit, usuratici si apatici, si numai uneori, uitandu-ne mai cu atentie in jur, descoperim cat de tristi si de straini am ajuns. Si-n toata aceasta buimaca alergare, cate un semn din veacurile trecute ne pune pe ganduri, ne tulbura, aducandu-ne aminte ce inseamna eternitatea si cat de trecatori suntem. Un asemenea sentiment am trait in fata complexului rupestru de la Dumbraveni, asezare milenara, putin cunoscuta specialistilor si total necunoscuta publicului larg. O prezentam aici cu bucuria regasirii unui trecut glorios, de care  ar trebui sa fim mai interesati si mai grijulii, caci el reprezinta buletinul nostru de identitate in istorie.

 

„Canaraua Fetei“

Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara, „stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si-au constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru, asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc...


Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri. Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.


Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din strafunduri, interpretat de mii si mii de insecte invizibile.

 

Bisericuta de la etaj

Din incaperile de jos zarim  partea superioara a monumentului, in care distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi: pronaosul, naosul si altarul.Improvizam o scara dintr-o ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari, urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati. Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca, avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35 de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m, plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.

 

Galeria cu sfinti

In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere mica, unde a fost sapata  o absida orientata spre vest (contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3 dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu cenusa.

Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra sfaramata marunt (provenind fie de la excavarea galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la ultima groapa, spre est, galeria se infunda.

 

Scrieri nedescifrate si pietre fasonate

Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m, pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit sfarsitul in urma unui violent incendiu.

 

Un sistem zonal de comunitati monahale

Specialistii spun ca intre complexul de la Dumbraveni si cel de la Basarabi exista numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia ca ele ar fi contemporane, opera unor comunitati crestine din a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10). Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud. Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme) bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul asa-numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof. Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10, cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a cultului crestin.

 

Marturiile memoriei colective

Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva despre acele vremuri. Ajungem astfel  in curtea lui Vasile Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra, din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi. Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...


Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici marturie.


                                                                                           Dumitru MANOLACHE
                                                                                 Lumea credintei, anul II, nr. 10(15)

13 Iunie 2012

Vizualizari: 14787

Voteaza:

Dumbraveni - biserica pazita de vulturi 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • moldoveanu virginiaPostat la 2011-06-15 05:01

    interesant! voi merge cu siguranta!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE