Despre cunostinta naturala

 

Ale aceluiasi: Sfantul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului

150 Capete despre cunostinta naturala, despre cunoasterea lui Dumnezeu, despre viata morala si despre faptuire

1. Ca lumea a inceput, ne invata si firea, ne incredinteaza si istoria si ne infatiseaza limpede si inventiile mestesugurilor, asezarile legilor si randuielile statelor. Caci stim pe inventatorii aproape ai tuturor mestesugurilor si pe datatorii legilor, pe intemeietorii de la inceput ai statelor. Dar si pe cei ce au scris prima data despre ceva. Insa pe nici unul dintre acestia nu-i vedem traind inainte de facerea lumii si a timpului, pe care ne-a istorisit-o Moise. Si insusi Moise, care a descris inceputul facerii lumii, ne-a dat prin atatea lucruri si cuvinte minunate, dovezi de neclintit despre adevarul infatisat de el, incat aproape tot neamul omenesc l-a socotit pe el vrednic de crezare si vrednici de ras pe cei ce au cugetat cele potrivnice. Dar si firea lumii acesteia, avand totdeauna trebuinta de un inceput nou pentru fiecare lucru din ea, si neputand dainui nicidecum fara el, ne infatiseaza chiar prin lucruri primul inceput al ei care nu a fost din alt inceput. [Daca lumea n-ar avea un inceput, n-am cunoaste pe intemeietorii statelor, pe inventatorii mestesugurilor si pe datatorii legilor. Ele ar trebui sa fie din veci. Toate au un inceput in cadrul lumii. Dar lumea insasi trebuie sa aiba un inceput care nu mai are inainte inceputul a altceva din care sa apara printr-un nou inceput. -Parintele Dumitru Staniloae ]

2. Ca lumea nu numai a inceput, ci va avea si un sfarsit, ne infatiseaza firea ei, ca una ce e dintre cele intamplatoare. Caci mereu sfarseste in partile ei. [ Lumea nu se arata ca neconditionat necesara, ca existand in mod necesar. Ea e contingenta. Ar putea si sa nu fie. Totusi nu exista din intamplare. Exista pentru ca a voit Dumnezeu sa existe. Ca lumea nu e neconditionat necesara o dovedeste faptul ca mereu se sfarseste in partile ei constitutive. Aceasta arata ca ea va avea si ca intreg un sfarsit.-Parintele Dumitru Staniloae] Dar incredintarea sigura si neclintita despre aceasta ne-o da proorocia tuturor celor insuflati de Dumnezeu si a lui Hristos, Oare e Dumnezeu peste toti. A crede acestora, ca unora ce au spus adevarul, se cuvine nu numai celor evlaviosi, odata ce vad ca au spus adevarul si in privinta tuturor celorlalte pe care aceia le-au prevestit. De la ei se poate afla nu ca lumea aceasta intreaga inainteaza spre nefiinta, ci ca precum se vor preface trupurile noastre, asa se va desface si se va realcatui si ea din puterea Duhului dumnezeiesc intr-o forma mai dumnezeiasca spre a fi pe masura noastra.

3. Inteleptii elinilor zic ca cerul se intoarce prin firea sufletului lumii, si ca insasi judecata dreapta si ratiunea ne invata aceasta. Care judecata dreapta ? Care ratiune ? Caci daca cerul se intoarce nu prin firea lui, ci prin puterea lumii careia ii zic suflet, iar sufletul acesta e al intregii lumi, cum de nu se intoarce si pamantul si apa si aerul, mai ales ca dupa ei sufletul e pururea in miscare ? Noi insa vedem ca pamantul sta prin firea sa, asemenea si apa, tinand locul de jos. Astfel si cerul se misca pururea prin firea lui si se misca in cerc, tinand locul de sus. Apoi cum ar fi acest suflet al lumii, prin a carui fire s-ar misca cerul ? Este oare rational ? Dar atunci ar fi cu voie libera si nu ar misca corpul ceresc cu aceleasi miscari. Caci cele cu voie libera se misca odata intr-un fel, altadata in altfel. Si apoi ce urma de suflet rational vedem in sfera cea mai de jos a lumii, adica in pamant, sau in cele care sunt mai aproape de el, in apa, in aer sau chiar in foc ? Caci sufletul lumii trebuie sa fie si al acestora. Cum ar fi apoi unele insufletite, iar altele neinsufletite ? Aceasta o recunosc si ei. Iar cele din urma nu sunt asa in parte, ci piatra e toata piatra, metalul tot metal, tarana toata tarana, apa, aerul, focul, la fel. Iar de foc zic tot ei ca se misca prin firea sa si nu prin suflet. Deci daca sufletul e comun, cum se misca numai cerul singur prin firea sufletului si nu prin a lui insusi ? Dar poate zic ca sufletul, care, dupa ei, misca corpul ceresc, nu e rational. insa cum poate fi asa, daca acel suflet este, dupa ei, izvorul sufletelor noastre ? Daca nu e rational, trebuie sa fie macar sensibil sau natural (vegetal). Dar nici una din aceste calitati nu vedem cum ar misca un trup fara madulare. Iar vreun madular organic nu vedem sa aiba nici pamantul, nici cerul, nici alta dintre stihiile ei. Fiindca tot organul e compus din diferite substante. Insa fiecare dintre stihii are o substanta simpla si mai ales cerul. [In acest capitol si in cel urmator e combatuta teoria unui suflet al cosmosului, cosmo-zoismul, sau cosmopsihismul, sau hylozoismul, una din formele panteismului elin.-Parintele Dumitru Staniloae]

Sufletul este entelehia trupului organic ce are viata in potenta. [ Teoria aristotelica a sufletului ca entelehia sau ca forma a trupului organic, prin care acesta e dus spre o tinta a lui, a fost acceptata si de unii parinti ai Bisericii. Trupul are viata in potenta, in sensul ca ea se dezvolta, sau se actualizeaza. Iar intrucat sufletul e legat de viata organica ce creste, se poate spune ca si sufletul e la inceput in mare parte o potenta ce se dezvolta.-Parintele Dumitru Staniloae] Cerul insa, neavand niciun madular sau parte organica, nici nu poate vietui. Cum ar avea deci peste tot suflet ceea ce nu poate vietui ? Dar cei ce s-au facut deserti in cugetarile lor au plasmuit cu inima neinteleapta un suflet care nici nu este, nici nu va fi, si pe acesta l-au facut ziditorul, carmuitorul si proniatorul intregii lumi vazute. De asemenea l-au infatisat ca pe un fel de radacina si izvor al tuturor sufletelor noastre, el insusi avandu-si nasterea din minte. Iar aceasta minte zic ca este altceva dupa fiinta decat ceea ce spun ca este Dumnezeu, care se afla deasupra tuturor. Asa le dogmatizeaza pe acestea cei mai de frunte in intelepciunea si teologia elinilor, nefiind cu nimic mai buni ca cei ce in-dumnezeiesc animalele si pietrele, ba, dimpotriva, fiind cu mult mai rai in privinta credintei. Caci dobitoacele, aurul, piatra, arama sunt ceva, chiar daca se afla printre cele din urma dintre fapturi. Dar un suflet al lumii, purtator de stele nu exista si nu este catusi de putin ceva din cate sunt, decat o plasmuire a unei cugetari diavolesti.

4. Mai zic aceia : intrucat corpul ceresc trebuie sa se miste, dar mai incolo nu este niciun loc spre care ar inainta, el se intoarce la sine insusi si inaintarea lui nu e decat o invartire. Foarte bine. Deci daca ar fi loc, ar fi purtat in sus ca si focul, ba chiar mai mult decat focul, fiindca e si mai usor decat firea focului. Dar aceasta miscare nu este a firii sufletului, ci a usuratatii firii. Daca deci inaintarea cerului inseamna invartire, iar aceasta o. are prin firea sa si nu prin firea sufletului, corpul ceresc se invarteste nu prin firea sufletului, ci prin a sa. Deci nu are suflet, nici nu exista vreun suflet ceresc, sau al lumii intregi. Singurul suflet rational este cel omenesc care nu e ceresc si nu se cuprinde intr-un loc, ci prin firea sa este esenta intelegatoare . [Aceasta invatatura crestina despre lume ca neavand suflet in ea, a eliberat drumul cercetarii stiintifice a naturii.-Parintele Dumitru Staniloae]

5. Iar corpul ceresc nu are puterea sa inainteze sau sa se intinda in sus. Si aceasta nu fiindca nu mai este loc mai incolo, ci pentru ca si sfera eterului de dupa el este invaluita de cer. De aceea nu inainteaza in sus nu fiindca nu este niciun loc spre care sa inainteze, caci largimea cerului se acopera cu sfera eterului. Nu se intinde mai sus de ea, deoarece, fiind mai subtire, este mai sus prin firea sa. Asadar nu fiindca nu are loc mai sus decat sine, nu se inalta cerul mai sus, ci fiindca nu este niciun corp mai subtire si mai usor ca el.

6. Nu este niciun corp mai inalt decat corpul ceresc. Dar nu din cauza aceasta e incapabil sa se inalte mai sus, ci fiindca cerul cuprinde orice corp si niciun corp nu este si n-a fost dincolo de el ca sa-l strabata. Dar noua, binecinstitorilor si credinciosilor, nu ne este oprit sa ajungem deasupra cerului. Caci Dumnezeu, care umple toate, Se intinde si dincolo de cer, la nesfarsit, si a fost si inainte de lume, umpland, cum umple si acuma, tot locul din lume si nimic nu I s-a adaugat Lui ca sa se iveasca in El vreun corp. Prin urmare nici in afara de cer nu este vreo piedica, spre a nu fi loc, cum este cel din jurul lumii, sau cel care s-a ivit in launtrul lumii, ca sa fie corpuri in el.

7. Cum deci, odata ce nu e nici o piedica, nu se indreapta in sus miscarea corpului ceresc, ci se misca in cerc, intorcandu-se la sine insusi ? Fiindca stand deasupra ca cel mai subtire dintre toate, e mai presus decat orice corp, dar si mai ager la miscare. Precum ceea ce e cuprins de el e cat se poate de greu si de jos, asa el e cel mai usor, cel mai inalt si cel mai ager la miscare. Daca se misca prin fire, ramanand sus la suprafata, dar ceea ce ramane la suprafata nu se poate desparti prin fire de acelea la a caror suprafata sta, iar acelea la a caror suprafata sta corpul ceresc sunt sferice, in chip necesar el se misca neincetat in jurul lor ; nu printr-o fire sufleteasca, ci printr-una corporala si proprie, fiindca schimba un loc cu altul pe rand. Iar miscarea este proprie corpurilor, precum starea potrivnica e opusa corpurilor. [Cap. 4-7 infatiseaza o viziune despre cer, depasita de cunostintele astronomice dobandite in secolele urmatoare. Dar in ceea ce spune sfantul Grigorie Palama e un adevar: miscarea naturii nu e purtata de un suflet, ci de legile ei fizice.-Parintele Dumitru Staniloae]

8. Cineva poate vedea si in apropierea noastra vanturile care netezesc suprafetele, nedespartindu-se de acestea cand se misca si neridicandu-se mai sus, nu fiindca nu este loc, ci fiindca sunt mai usoare cele de deasupra lor. Deci raman la suprafata celor pe care le ating, fiind dupa fire mai usoare ca acelea. Si se misca in jurul lor, nu printr-o fire sufleteasca, ci prin firea lor. Socotesc ca aceasta asemanare din parte voind s-o arate si inteleptul Solomon, a numit corpul ceresc cu numele vanturilor, scriind despre el: "Vantul umbla in cerc si se intoarce in cercurile lui" (Eccl. I, 6). Dar firea vanturilor din jurul nostru e atat de departe de a celor mai inalte si de miscarea cat se poate de iute a acelora, pe cat de departe e si usurimea acelora.

9. Dupa inteleptii elinilor, sunt doua zone ale pamantului temperate si locuite. Dintre acestea, fiecare se imparte in cate doua lumi locuite, dand patru lumi de acestea. De aceea sustin ca sunt patru neamuri de oameni, care nu pot trece unul la altul. Caci dupa ei, unii locuiesc in zona noastra, alaturea de noi, fiind despartiti de noi de zona arzatoare a pamantului. Opus lor, sunt cei ce, priviti din punctul lor de vedere, locuiesc dedesubtul zonei acesteia, precum noua ne sunt opusi cei ce au acelasi tropic ca si noi. Dintre acestia, unii sunt opusi, ceilalti antipozi si intorsi fata de noi. Ei nu stiau ca afara de a zecea parte din sfera pamantului, aproape toata cealalta parte e acoperita de ape.

10. Oricine poate cunoaste ca afara de lumea locuita de noi, nici o alta parte a pamantului nu e locuita, fiind acoperita de mari. Sa ia aminte de asemenea ca cele patru stihii din care consta lumea, sunt parti egale.

[ Era pe atunci ideea ca lumea materiala se compune din patru stihii sau elemente: pamant, apa, aer si foc, iar pe deasupra ei este eterul, ca al cincilea element. Ideea aceasta simplista despre cele cinci stihii, despre proportiile lor neschimbate, despre asezarea lor in cercuri tot mai largi care se cuprind, e inferioara intuitiei biblice despre mareata complexitate a lumii, intuitie care e proprie si sfintilor parinti. Ea era proprie stiintei si unei parti a filozofiei eline si bizantine, pe care stiinta moderna a depasit-o. Sfantul Grigorie Palama a facut uz in capitolele de pana aci si in alte cateva urmatoare de acea "stiinta", urmarindu-si scopul sau de a arata ca sufletul nu poate fi prezent ca forta de miscare in tot acest cosmos, el nu e decat in organismele umane asezate pe pamant, care formeaza numai a zecea parte din intinderea apei, si nici pe pamantul intreg, ci numai in anumite zone din el cu o clima temperata, nu si ii cele fierbinti, care sunt nelocuite.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar datorita starii sale rarefiate si sferei fiecareia din ele, are un volum inmultit fata de al altuia, cum i se pare si lui Aristotel. Acesta zice ca sunt cinci stihii, asezate sferic in cinci straturi, stratul mai mic fiind totdeauna cuprins de cel mai mare, pamantul de apa, apa de aer, aerul de foc, focul de eter. Si aceasta este lumea.

11. Eterul este cu mult mai limpede ca focul si se numeste si materie arzatoare. Focul are volumul inmultit al sferei aerului, aerul al apei, apa al pamantului, care avand cea mai mare desime, are volumul cel mai mic dintre cele patru stihii de sub cer. Deci sfera apei avand marimea inmultita a pamantului, daca ar fi revarsata peste toata suprafata pamantului, amandoua sferele s-ar misca in jurul aceluiasi centru, al pamantului si al apei. Apa n-ar ingadui dobitoacelor de pe uscat sa se foloseasca de nici o parte a pamantului, intrucat l-ar acoperi intreg si s-ar intinde in mare masura peste toata suprafata lui. Dar intrucat nu cuprinde toata suprafata pamantului, caci uscatul locuit de noi este neacoperit, sfera apei este in chip necesar nelegata de centrul pamantului. Prin urmare trebuie cautat cat de mult e ea in afara de centrul pamantului. E mai jos sau mai sus de noi ? Mai sus nu poate sa fie, caci vedem ca suprafata apei este, in parte, sub noi. Asadar centrul sferei apei este mai jos, in raport cu noi, chiar si de centrul pamantului. Ramane de cercetat cat este de departe acest centru de centrul pamantului.

12. Ar putea cunoaste cineva cat de departe, adica cat de jos, din punctul nostru de vedere, este centrul sferei apei, de centrul pamantului, luand seama ca suprafetei sferei pamantesti, care e locuita de noi ii corespunde suprafata apei vazuta de noi si aflata sub noi, sub pa-mantul pe care-l calcam. Partea pamantului locuita de noi e o zecime din suprafata lui. Caci pamantul are cinci zone, iar noi locuim o jumatate a uneia din aceste cinci. Deci daca ar vrea cineva sa aplice acestei zecimi de suprafata o sfera in jurul pamantului, va afla sfera care i se potriveste. Ea va avea indoit diametrul sferei careia i se aplica din afara si pe care o cuprinde, iar marimea ei e de opt ori mai mare si centrul il are la marginea pamantului, care ni se pare cea mai jos. Acest lucru e limpede din desen.

13. Sa zicem ca sfera pamantului este un cerc inauntru caruia e scrie A, B, C, D, iar in jurul lui e desenat in loc de sfera apei un alt cerc, care e tangent cu suprafata zecimei de sus a cercului din el. in cercul acesta e scris E, F, G, H. Marginea cercului din launtru, care din punctul nostru de vedere este cel mai de jos, va fi centrul cercului exterior. Acesta avand diametrul indoit, se arata prin demonstratii geometrice ca sfera al carei diametru es- G te indoit fata de al sferei care are diametrul pe jumatate, este de opt ori mai mare. Aceasta sfera lichida, care e de opt ori mai mare, e amestecata cu pamantul. De aceea tisnesc din el numeroase izvoare si rasar apele bogate si nesecate ale raurilor si se varsa sanurile nu putinelor mari ; multime de lacuri sunt raspandite si aproape nu este loc pe pamant, unde, sapand cineva, sa nu afle curgand pe dedesubt apa.

14. Ca afara de partea locuita de noi, nu mai este nici o alta locuita, arata si desenul si ratiunea. Caci precum, daca centrul pamantului si al apei ar fi acelasi, pa-mantul ar fi cu totul nelocuit, tot asa, ba cu mult mai vartos, daca apa are ca centru partea cea mai de jos a pamantului, din punctul nostru de vedere, afara de partea locuita de noi, care se atinge cu partea de sus a sferei apei, toate celelalte fiind acoperite de multa apa, nu pot fi locuite. Si fiindca s-a spus mai inainte ca numai in partea de pamant locuita exista suflet rational incorporat, iar aceasta este una singura, urmeaza ca numai in aceasta parte locuiesc si dobitoacele necuvantatoare de uscat.

15. Vederea ia nastere din culori si figuri combinate in multe feluri ; mirosul din aburi ; gustul din umezeli ; auzul din zgomote ; pipaitul din asprimi sau din netezimi, prin atingerea cu ele. Iar continuturile care se al-catuesc in simturi sunt dela corpuri, dar nu sunt corpuri, desi sunt corporale. Caci nu sunt simplu de la corpuri, ci din formele corpurilor. Nu sunt nici insesi formele corpurilor, ci intipariririle lor, un fel de chipuri nedespartit despartite de formele corpurilor. Aceasta se constata mai ales din vedere si in chip deosebit din cele ce nu se vad in oglinda.

Intiparirile acestea din simturi, insusindu-si-le puterea de imaginatie (inchipuirea) a sufletului, desparte deplin nu simturile insesi, ci, precum am spus, chipurile din ele, de corpuri si de formele lor. Si avandu-le adunate ca pe o vistierie, aduce la intrebuintare din launtru cand una cand alta, chiar cand nu e de fata corpul, facandu-si-le pe toate vazute, si pe cele auzite si pe cele gustate si pe cele mirosite si pe cele pipaite. [ E o distinctie intre formele care tin obiectiv de corpuri si intre chipurile pe care aceste forme le intiparesc in simtiri si oare, pana ce raman in simturi, pe de o parte sunt deosebite de formele obiective ale corpurilor, pe de alta sunt nedespartite de ele. Imaginatia preluand apoi aceste chipuri, le desparte deplin de formele corpurilor, fara sa desparta insa si simturile insele. Asa se face ca in imaginatie chipurile lucrurilor pot lua forme intrucatva deosebite de formele lucrurilor. Imaginatia are astfel o functie creatoare, nu simplu reproductiva ca simturile. Ea le inmagazineaza in sine si apoi le proiecteaza cand voieste, chiar in lipsa corpurilor si a formelor lor.-Parintele Dumitru Staniloae]

17. Aceasta putere de imaginatie (de inchipuire) a sufletului se gasetse in faptura rationala, la mijloc intre minte si simturi. Mintea privind si intorcand in sine imagini primite de catre simturi, ca despartite de corpuri si ca chipuri necorporale, infaptuieste feluritele intelesuri, deosebindu-le, asemanandu-le si judecandu-le in mod felurit, patimas, nepatimas, mijlocit, in chip gresit sau fara gresala. Din acestea se nasc apoi cele mai multe virtuti si pacate, pareri bune si rele. Fiindca nu tot intelesul mintii vine din acestea si e despre acestea, ci sunt unele pe care nu le poate afla cineva ca venind prin simturi, ci sunt date de minte, de aceea am zis ca nu tot adevarul si amagirea, virtutea si rautatea din ganduri isi au inceputul de la imaginatie (inchipuire).

18. E vrednic de mirare si de cercetare, cum de la lucrurile vremelnice si supuse simturilor, poate sa se nasca in suflet o frumusete sau o uriciune statornica, o bogatie sau o saracie, o slava sau o lipsa de slava, si, simplu-vorbind, o lumina mintala (inteligibila) pricinuitoare de viata vesnica, sau un intuneric mintal (inteligibil) si chinuitor.

19. Mintea, purtata de imaginatia sufletului si impreunata prin aceasta cu simturile, naste o cunostinta imbinata. De pilda priveste cineva cu simturile la soarele care apune, dar totodata si la luna apropiata care sta cu partea bombata spre soare, pana ce incet, incet se departeaza in zilele urmatoare si e tot mai luminata, pana ce ajunge la partea opusa, apoi se apropie iarasi cate putin cu partea cealalta micsorandu-si lumina tot mai mult, pana si-o pierde, ajungand iarasi acolo de unde a inceput sa lumineze. Aceste vederi insemnandu-si-le mintea, ca una ce tine pe cele de mai inainte in imaginatie, iar pe cea mereu prezenta in simt, isi da seama din simt, din imaginatie si din intelegere ca luna isi are lumina de la soare si ca osia acesteia este mai aproape de pamant si cu mult mai jos decat soarele.

[Explica judecatile facute de minte pe baza asocierii intre chipurile sensibile primite dela simturi si retinute de imaginatie si cele prezente in simturi.-Parintele Dumitru Staniloae]

20. Dar nu numai datele ce privesc luna, ci si cele ce privesc soarele, eclipsele lui si conjunctiile din vremea lor, schimbarile si distantele celorlalte planete de pe cer, formatiile felurite ce le alcatuiesc intre ele, si, pe scurt, toate cate le stim despre cer, apoi ratiunile firii, toate artele, mestesugurile si, simplu vorbind, intreaga cunostinta a tuturor adunate din observari partiale, le-am castigat din simturi si din imaginatie, prin minte. Nici una din acestea nu se poate numi duhovniceasca, ci mai degraba naturala, fiindca nu cuprinde cele ale Duhului.

21. De unde am aflat ceva sigur si nemincinos despre Dumnezeu, de unde despre lumea intreaga, de unde despre noi insine? Nu din invatatura Duhului ?.[ Cunostintele partiale le avem din simturi, din imaginatie (memorie) si din minte, adica din lucrarea lor comuna. Ele formeaza deci cunostinta naturala. Dar cunostintele sigure si nemineinoase despre lumea oa intreg, adica despre originea si scopul ei, despre noi insine ca persoane unitare si despre Dumnezeu nu mai sunt din cele trei puteri ale naturii noastre, ci din invatatura pe care ne-a dat-o Duhul si pe care am primit-o prin credinta.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci Duhul ne-a invatat ca numai Dumnezeu este Cel ce este cu adevarat si este pururea si este neschimbat, ne-primindu-si existenta din cele ce nu sunt si nemergand spre nefiinta ; ca este in trei ipostasuri si atotputernic ; ca El a adus in sase zile cu cuvantul la existenta cele ce sunt din cele ce nu sunt, [Urmand slantului Maxim Marturisitorul, pe Dumnezeu il numeste "Cel ce exista in chip existent sau adevarat", iar creaturile numai cele ce sunt. Existenta adevarata sau existenta existenta este cea care nu e de la nimeni, ci de la sine, aceea care nu se schimba si nu inainteaza spre descompunere (stricaciune). Cele simplu existente sunt cele ce nu au existenta dela ele, ci sunt aduse la existenta din nimic de Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae] mai bine zis le-a dat fiinta deodata tuturor, cum zice Moise. Caci il auzim pe acesta zicand : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul"-(Facere I, 4), nu ca pe un gol, desigur, nici fara cele dintre ele. Caci pamantul era amestecat cu apa si fiecare dintre ele purta in sine ca o sarcina aerul si dobitoacele si plantele dupa felul lor. [Pamantul si apa erau insarcinate cu plantele si cu animalele pe care aveau sa le nasca. Aveau in ele in mod virtual plantele si animalele. Se insinueaza aci o conceptie corespunza toare cu cea a stiintei de azi. Parca ar fi vorba si de aer, ca o sarcina a pamantului si a apei. Deci stihiile nu erau totusi separate, mai ales la inceput.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar cerul cuprindea feluritele lumini si luminatori, in care subzista totul. [Sfantul Grigorie Palama pare a insinuat aci ca in lumina sau in energia ei isi avea subsistenta, siau originea toata lumea creata.-Parintele Dumitru Staniloae] Astfel a facut Dumnezeu la inceput cerul si pamantul ca pe o substanta care cuprindea totul si purta in potenta toate. dezaproband de departe, precum se cuvine, pe cei ce socotesc in chip gresit ca materia a preexistat de la sine.

22. Dupa aceea, infrumusetand oarecum si impodobind lumea, Cel ce a adus toate la existenta din cele ce nu sunt, a impartit fiecaruia randuiala proprie si cuvenita a insusirilor sale, intregind lumea in sase zile, deosebind pe fiecare numai cu porunca si scotand ca din niste vistierii ascunse la forma lor vazuta cele puse in ea, [Plantele si animalele, dar si toate formele in miscare erau date potential in substanta originara a lumii, ca in niste vistierii ascunse.-Parintele Dumitru Staniloae] ase-zand si imbinand in chipul cel mai armonios si mai potrivit un lucru cu altul si pe fiecare cu toate si pe toate cu fiecare. Iar pamantul cel nemiscat, l-a inconjurat ca pe un centru oarecare, cu un cerc foarte inalt si l-a legat preaintelept, prin cele din mijloc cu cerul pururea in miscare, [Aci sfantul Grigorie face iarasi uz de "stiinta naturala" a timpului sau-Parintele Dumitru Staniloae ] incat aceeasi lume se afla si stand si miscandu-se.

23. Dand Marele Mester o astfel de randuiala fiecareia din marginile intregului, a fixat in nemiscare si a pus totodata in miscare acest intreg, facandu-1 o lume bine intocmita. Iar celor aflatoare intre aceste margini, le-a impartit iarasi la fiecare, ceea ce i se cuvine. Pe unele le pune sus si le porunceste sa se invarteasca in inaltime si sa se miste impreuna cu hotarul cel mai de sus al intregului, cu chibzuiala si randuiala in toata vremea. Pe cele usoare si rodnice in lucrare si usor de prelucrat le-a pus in folosul oamenilor. Pe cele ce se incalzesc peste temperatura de mijloc le-a pus sa se ridice, cu bun rost, peste celelalte, ca sa potoleasca frigul prea mare, iar caldura lor prea mare sa fie potolita de frig. Lipsa de masura in pornirea marginilor celor mai de sus, e infranata de miscarea intoarsa a unora dintre ele. Prin acestea ne-a dat deosebirile de mult folos ale anilor, ale ceasurilor si masurile distantelor de timp si celor ce pricep cunostinta lui Dumnezeu, care a zidit, a randuit si a impodobit toate. Deci pe cele de sus si de la inaltime le-a lasat sa se invarteasca in chipul acesta felurit si indoit, de dragul frumusetii lumii si al folosului de multe feluri. Iar pe altele le-a asezat jos si la mijloc, si anume pe acelea care sunt mai grele si sunt pasive dupa fire, care se fac si se preschimba, care pot fi deosebite si asemanate si suporta mai usor prefacerile, spre buna intrebuintare. Pe toate le-a randuit ca pe o podoaba si dupa legatura ratiunilor lor, ca sa se poata numi pe drept cuvant, intregul, podoaba (cosmos).

24. Astfel la facere s-a zidit intai un lucru dintre fapturi, dupa cel dintai altul, dupa acesta iarasi altul, iar dupa toate, omul. Acesta s-a invrednicit de atata cinste si grija din partea lui Dumnezeu, incat toata lumea aceasta vazuta a fost facuta inainte de el pentru el. Iar imparatia cerurilor a fost gatita indata dupa intemeierea lumii, tot pentru el (Matei XXV, 34), inainte de el. [Nu numai lumea aceasta este gatita ca un palat pentru om - imparatul ce avea sa apara dupa aceea - ci si imparatia cerurilor s-a gatit pentru el inainte de el, caci el trebuia sa priveasca spre ea dela inceputul existentei sale.-Parintele Dumitru Staniloae] Dar si sfat a premers despre el si a fost plasmuit de mana lui Dumnezeu si dupa chipul lui Dumnezeu si n-a primit totul din materia aceasta din lumea supusa simturilor, ca celelalte vietuitoare, ci numai trupul, iar sufletul din cele mai presus de lume, mai bine zis de la Dumnezeu insusi, prin suflare negraita. Aceasta, pentru ca e ceva mare si minunat si intrece totul si priveste totul si carmuieste toate ; iar, pe de alta parte, cunoaste pe Dumnezeu si-L poate primi pe El si se dovedeste mai mult decat orice rezultatul maririi mai presus de toate a Mesterului. Ba nu numai ca poate primi pe Dumnezeu prin osteneala nevoitoare si prin har, ci se si poate uni cu El intr-un singur ipostas.

[E dat aci in mod concentrat tot ce deosebeste pe om de toate creaturile sensibile. Pe de o parte el priveste constient toate, le conduce pe toate, ca un chip al lui Dumnezeu. El e constiinta staplnitoare si transformatoare a lumii, in el se descopere rostul lumii. Fara om lumea ar fi lipsita de rost, de sens, de lumina, existenta ar fi lipsita de o latura esentiala a ei, sau de cea mai esentiala. Fara om nu s-ar crea in lume nimic purtator de un sens. Fara om lumea n-ar sti de ea insasi. Pe de alta parte, existenta omului dovedind ca lumea e pentru un sens, dovedeste ca ea se cere dupa sensul deplin pe care omul nu i-l poate descoperi si da. Numai in legatura cu lumina totala noi putem vedea in lume un sens si putem cauta si realiza in ea un sens final. Dar tot numai in legatura cu constiinta care are in ea toata lumina, constiinta umana poate descoperi sensul deplin al existentei sale si al lumii dupa care se doreste. De aceea constiinta umana e facuta pentru a se uni cu constiinta deplin luminata a lui Dumnezeu. Numai fiinta umana e capabila sa primeasca in constiinta ei constiinta lui Dumnezeu care echivaleaza cu lumina totala. Numai ea dovedeste ca lumea e opera unui Mester ato nat si maret in lumina si puterea Lui nemarginita. Marirea omului, ca chip al maririi constiintei supreme, se arata mai ales in aceea ca devine constiinta ipostasului supremei constiinte, ca prin lumina lui isi poate comunica lumina si exprima constiinta si voianta Subiectului supremei si desavarsitei lumini a desavarsitei constiinte.-Parintele Dumitru Staniloae]

25. In acestea si in cele ca acestea se afla intelepciunea adevarata si cunostinta mantuitoare, care prici-nuieste fericirea de sus. Dar care Euclid, care Marin, care Ptolemeu a putut sa le vada ? Care Empedocle, care Socrate, Aristotel si Platon a putut sa le cunoasca acestea prin metodele logicii si ale celorlalte cunostinte naturale ? Mai bine zis, care simt a perceput unele ca acestea ? Oare s-a putut apropia de ele mintea ? Iar daca acelora, care filozofau prin fire si celor asemenea lor li s-a parut umilita intelepciunea din acestea, nu mai putin se vadeste astazi maretia ei covarsitoare. Caci stau aproape ca niste vietuitoare necuvantatoare fata de intelepciunea din acestea (iar de voiesti, ca niste sclavi, decat care mai buni s-ar socoti cei ce fauresc diadema imparateasca). Asa sunt acestea fata de intelepciunea adevarata si mai presus de toate si fata de invatatura Duhului.

26. Nu numai a cunoaste pe Dumnezeu cu adevarat, pe cat e cu putinta, intrece fara asemanare filozofia elinilor, ci si numai a sti ce loc are omul inaintea lui Dumnezeu intrece toata intelepciunea acelora. Caci singur omul dintre cele toate pamantesti si ceresti a fost zidit dupa chipul Ziditorului, ca sa priveasca spre El si sa-L iubeasca si sa fie cunoscatorul singur Aceluia, iar prin credinta, prin inclinarea si dragostea fata de El, sa-si pastreze frumusetea sa ; iar toate celelalte cate le poarta pa-mantul si cerul acesta, sa le vada mai prejos de sine si cu totul nepartase de minte.

[Nu numai cunoasterea lui Dumnezeu a ramas straina filozofiei eline, ci si recunoasterea maretiei unice a omului. Caci desi orice om care nu filozofeaza isi da seama ca e mai presus de toate fapturile prin constiinta si vointa sa, filozofia elina n-a recunoscut aceasta. Ca si mitologia, tot asa si filozofia a coborat pe om de pe treapta lui superioara fata de fapturi, facandu-l inchinatorul acestora. Dar numai in comuniune cu Persoana purtatoare a constiintei si libertatii supreme se umple si omul de lumina si de libertate.-Parintele Dumitru Staniloae]

Aceasta neputand-o vedea nicidecum inteleptii elinilor, au necinstit firea noastra, n-au slujit lui Dumnezeu, ci au slujit fapturii in locul Facatorului (Rom. I, 25), invaluindu-si mintea cu sfere sensibile si nesensibile si socotind ca fiecare din acestea are putere si insemnatate pe masura marimii corpurilor lor. Cinstindu-le pe acestea in chip netrebnic, numindu-le dumnezei mai mici si mai mari, le-au dat lor stapanirea tuturor. Din cele supuse simturilor si din filozofia despre ele si-au adunat uriciune, necinste si saracia cea mai de pe urma in sufletele lor, ca si mult intuneric inteligibil si chinuitor.

[Sfantul Grigorie Palama foloseste adeseori expresia "intuneric inteligibil si chinuitor", ca unul oe sta in fata mintii si o chinuieste prin nestiinta, cum sta intunericul in fata simturilor si le chinuieste pe acestea.-Parintele Dumitru Staniloae]

27. Faptul ca stim ca suntem facuti dupa chipul Facatorului nu ne ingaduie sa indumnezeim lumea inteligibila. Caci nu in intocmirea trupului sta acest chip, ci in firea mintii, decat care nimic nu este mai bun dupa fire. Caci daca ar fi ceva mai bun, s-ar afla in aceea "dupa chipul". Dar fiindca ceea ce e mai bun in noi este mintea, iar aceasta este dupa chipul dumnezeiesc si a fost zidita de Dumnezeu, ce greutate este sa vedem, sau mai bine zis, cum nu e vadit prin aceasta ca Facatorul laturii noastre intelegatoare este si Facatorul a tot ce este intelegator? [Insusi faptul ca mintea noastra intelegatoare e numai dupa chipul lui Dumnezeu, deci nu Dumnezeu insusi, arata ca Dumnezeu nu trebuie identificat cu vre-o realitate, sau cu unele realitati mintale sau intelegatoare, sau cunoscute cu mintea. Dumnezeu e mai presus si de acest plan. E mai presus de ordinea ingerilor, care sunt fiinte mintale sau intelegatoare.] Asadar intreaga fire intelegatoare este impreuna slujitoare cu noi si dupa chipul Ziditorului, [Deci si ingerii sunt dupa chipul lui Dumnezeu, desi altfel cs oamenii, neavand un trup prin care sa stapaneasca peste lume si sa spritualizeze materia.-Parintele Dumitru Staniloae] chiar daca sunt mai cinstite decat noi, ca fiind in afara de trupuri si mai aproape de firea cea cu totul netrupeasca si necreata. Mai bine zis pe unii dintre ei, care si-au pazit treapta lor si tind spre ceea ce au fost facuti, chiar daca sunt slujitori ca si noi, ii cinstim si sunt cu mult mai cinstiti decat noi prin treapta lor. Iar altii, nepazindu-si treapta lor si razvratindu-se si nesocotind tinta pentru care au fost facuti, departandu-se cat mai mult de cei ce sunt aproape de Dumnezeu, au cazut si din cinste. Si fiindca incearca sa ne atraga si pe noi la cadere, nu numai ca sunt netrebnici si necinstiti, ci si vrajmasi lui Dumnezeu, iar neamului nostru omenesc pricinuitor de intinaciune, razboindu-ne cat se poate de mult.

28. Dar invatatii in ale naturii si cercetatorii de stele, care se lauda ca stiu toate, neputand cunoaste prin filozofia lor nimic din cele spuse mai sus, nu numai ca au ridicat si pe stapanitorul intunericului inteligibil si toate puterile razvratite de sub el deasupra lor, ci le-au numit si dumnezei (zei), le-au cinstit in temple, le-au adus jertfe si s-au supus randuielilor atat de stricacioase ale acelora, lasandu-se batjocoriti multa vreme prin preoti fara sfintenie si prin curatiri care spurca si sporesc ticaloasa parere de sine si prin prooroci si proorocite care au alunecat atat de departe de adevar.

29. Am spus ca a cunoaste omul pe Dumnezeu si a se cunoaste pe sine si treapta sa (pe care le au acum si crestinii socotiti simpli), intrece puterea cunoasterii firii si a astronomiei si a toata filozofia in legatura cu ele. Adaugam acum ca chiar cunoasterea de catre minte a neputintei sale si straduinta de a si-o tamadui e ceva neasemanat mai inalt decat a cunoaste si a cerceta marimile stelelor, ratiunile lucrurilor, nasterile celor de jos si perioadele celor de sus, devierile si perioadele, constantele si invartirile, despartirile si intalnirile si - intr-un cuvant - toate feluritele relatii ale multimii miscarilor. Caci mintea care si-a cunoscut neputinta sa a aflat pe unde poate sa intre la mantuire, sa se apropie de lumina cunostintei si sa primeasca intelepciunea adevarata, care nu se destrama odata cu veacul acesta.

30. Toata firea rationala si intelegatoare, fie ca-i spune cineva fiinta ingereasca, fie fiinta omeneasca, are viata, pentru care si ramane, prin existenta, nemuritoare, neprimind stricaciune. Dar firea intelegatoare si rationala din noi nu are numai viata prin fiinta, ci si lucrarea. Caci face viu trupul unit cu ea, pentru care pricina se numeste si viata lui. Se numeste insa viata si pentru altul. Dar aceasta e lucrarea ei. Caci ceea ce e pentru altul nu e niciodata fiinta in sine. Firea intelegatoare a ingerilor insa, nu are viata si ca o asemenea lucrare. Caci nu a primit de la Dumnezeu un trup unit cu ea, ca sa primeasca spre aceasta si o putere de viata facatoare. E in stare si firea aceasta de cele potrivnice, adica de rautate si de bunatate. Aceasta o arata ingerii rai, suferind cadere din pricina mandriei. Asadar si ingerii sunt compusi in oarecare fel, din fiinta lor si dintr-una din insusirile ce-si sunt potrivnice, adica din virtute sau din rautate. De aici se arata ca nici ei nu au bunatatea ca fiinta.

31. Sufletul fiecaruia din dobitoacele cuvantatoare este viata trupului insufletit prin el. Ele au viata nu ca fiinta, ci ca lucrare, nefiind in sine, ci pentru altul. Caci aceasta viata nu se vede sa aiba nimic altceva, decat cele ce le lucreaza prin trup. De aceea desfacandu-se acesta, se desface numaidecat si ea. Caci este nu mai putin muritoare ca trupul. Fiindca tot ce este ea, este si se zice spre moarte. De aceea moare impreuna cu cel ce moare.

Nu fiinta isi poate fi potrivnica, pentru ca in acest caz ai sfarsi in nefiinta, ci lucrarile fiintei. Chiar ingerii au o lucrare care le poate fi potrivnica, putand fi buni sau rai. Deci nu au bunatatea ca fiinta. Sufletul fiecaruia dintre oameni este si viata trupului insufletit prin el si are lucrare de viata facatoare pentru altul, lucrare ce se arata adica in trupul insufletit de el. Dar are viata nu numai ca lucrare, ci si ca fiinta, intrucat sufletul e viu prin el si pentru el insusi. Caci se arata avand viata rationala si intelegatoare, ca una ce e in chip vadit alta decat viata trupului si a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfacandu-se trupul, sufletul nu se destrama. Iar pe langa faptul ca nu se destrama, mai ramane si nemuritor, intrucat nu se arata sa fie pentru altul, ci are viata prin sine ca fiinta.

[Viata trupului nu e fiinta lui, ci o lucrare ce iradiaza din suflet. De aceia se retrage din trup odata cu moartea acestuia. Viata trupului animalic nu e insa dintr-un suflet al lui, ci o iradiere din viata speciei, sau din viata de obste a animalelor. De aceia sufletul lor nu ramane. Dar viata sufletului omenesc tine de fiinta lui. El este individual sau personal, dand caracter personal fiecaruia dintre noi. Deci sufletul omenesc exista in sine si pentru sine si dupa moartea trupului-Parintele Dumitru Staniloae]

32. Sufletul rational si intelegator are viata ca fiinta, dar in stare sa primeasca cele ce sunt potrivnice, adica rautatea si bunatatea. De aici se arata ca nu are bunatatea ca fiinta, precum nici rautatea, ci o oarecare insusire in stare sa se indrepte si spre o parte si spre alta cand e lasata. Acestea nu sunt de fata intr-un spatiu, ci sufletul intelegator, primind de la Ziditor puterea de a se hotari liber, poate sa incline spre una sau alta si sa vietuiasca potrivit cu ea. De aceea sufletul rational si intelegator este oarecum si compus, datorita lucrarii mai sus pomenite. Aceasta fiind pentru altul, nu pricinuieste singura compozitia, ci din fiinta lui si dintr-o oarecare dintre insusirile pomenite ce-si pot fi potrivnice, adica din virtute si rautate.

33. Mintea cea mai de sus, binele cel mai inalt, firea mai presus de viata si supradumnezeiasca, neputand primi in nici un chip cele ce sunt potrivnice, e vadit ca are bunatatea nu ca insusire, ci ca fiinta. De aceea tot binele pe care l-ar putea cugeta cineva se afla in acea Minte ; mai bine zis, acea Minte este mai presus de bine. Si tot ce ar putea cugeta cineva ca aflandu-se in acea Minte, e bine ; mai bine zis e bunatate si bunatate mai presus de bine. Si viata este in acea Minte, mai bine zis ea insasi este viata. Caci viata este un bine si viata in acea Minte este bunatate. in ea este si intelepciunea, mai bine zis ea este intelepciunea. Caci intelepciunea este un bine, si intelepciunea in ea este bunatatea. Tot asa vesnicia, fericirea si, simplu, tot binele care ar putea sa fie cugetat. Si nu este acolo deosebire intre viata, intelepciune, bunatate si cele asemenea. Caci pe toate le cuprinde bunatatea aceea adunate in chip concentrat si unitar si cat se poate de simplu ; si din toate bunatatile se intelege si se numeste. Tot binele pe care l-ar putea cugeta si l-ar zice cineva despre ea este unul si simplu. [Avem aci cea mai puternica afirmare a simplitatii dumnezeiesti, contrar acuzelor aduse lui Palama ca nu mentine simplitatea dumnezeiasca.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar nu este numai aceea ce se cugeta adevarat de catre cei ce inteleg cu o minte inteleptita de Dumnezeu si graiesc cu o limba miscata de Duhul. Ci este mai presus si de acestea, ca negraita si neinteleasa; si nu lipseste nimic unitatii si simplitatii ei mai presus de fire, fiind o unica bunatate atotbuna si suprabuna. Numai atata se intelege si se numeste - iar aceasta numai din lucrarile Sale care coboara la zidire -ca Facatorul si Stapanul zidirii este bunatatea atotbuna si suprabuna, avand bunatatea drept fiinta. De aceea nu poate primi in nici un fel ceea ce e potrivnic bunatatii. Caci nici nu este potrivnic nici unei fiinte.

35. Aceasta bunatate atotbuna si suprabuna (mai presus de bunatate) este si izvorul bunatatii. Si aceasta este un bine si cel mai inalt bine, care nu poate lipsi bunatatii desavarsite. Iar fiindca bunatatea desavarsita si mai presus de desavarsire este Minte, ce ar putea fi altceva ceea ce iese din ea ca dintr-un izvor decat Cuvant si un Cuvant nu asemenea cuvantului nostru rostit ? Caci acesta nu e al mintii, ci al trupului miscat de minte. Nici asemenea cuvantului nostru launtric. Caci si acesta se face sunet, organizandu-se ca prin niste chipuri. [Cuvintele rostite au si intelesul de "chipuri" ale cuvantului launtric, dar si de "tipuri" fixe, statornice, de care se serveste cuvantul launtric imbinandu-le dupa intelesul de fiecare data altfel nuantat pe care vrea sa-l exprime. Ambele aceste intelesuri le are aci cuvantul folosit de sfantul Grigorie Palama.-Parintele Dumitru Staniloae] Dar nici asemenea cuvantului din cugetarea noastra, chiar daca aceasta e fara sunet, implinindu-se prin miscari netrupesti. Caci si acesta e dupa noi si are nevoie de intreruperi, de nu putine pauze temporare, desfasurandu-se pe larg de la un inceput nedesavarsit spre o incheiere desavarsita. Ci e asemenea cuvantului ce se afla sadit in firea si asezat in mintea noastra, de cand am fost facuti de Cel ce ne-a zidit dupa chipul Sau, adica asemenea cunostintei care exista pururea impreuna cu mintea.

[Cuvantul ce se naste din Tatal ca Minte suprema nu-i asemenea cuvantului rostit care e al trupului miscat de minte, nici al cuvantului launtric care tinde spre exprimare, dar nu poate face aceasta decat folosindu-se de "chipuri" care sunt in acelasi timp "tipuri" stabilite de comunitatea umana, pe care le imbina fiecare ins de fiecare data in chip felurit si care ca atare trece printr-o dezvoltare in exprimarea lui si are nevoie de intreruperi, nu e nici chiar asemenea cuvantului ca inteles care se produce in minte si nu are nevoie sa se exprime, caci acest cuvant din urma e si el produs de noi, deci incepe sa existe "dupa noi". Ci e asemenea "cuvantului" sadit in firea si mai special in mintea noastra odata cu crearea noastra, ca o cunostinta fara de care mintea nu poate fi cugetata; ca o cunostinta virtuala ce se actualizeaza continuu, desigur in legatura cu Dumnezeu si cu lumea, fara de care insa mintea nu poate fi cugetata. In calitatea aceasta, acest cuvant cuprinde in sine toate cuvintele, sau mintea e cuvantatoare la nesfarsit, intrucat e cunoscatoare la nesfarsit, data fiind infinitatea realitatii si a combinatiilor ei posibile. Ea primeste si produce totodata cuvintele. Ea, fiind in legatura cu Dumnezeu si cu lumea, inclusiv cu semenii sai, sau luandu-le la cunostinta, exprima cunostinta ce este mereu data. Dar mintea noastra izvoratoare de cuvinte e in acelasi timp raspunzatoare la apelurile ce i se fac, sau la cu vintele ce i se dau spre cunostinta, in primul rand lui Dumnezeu, Care e lumina ultima si suprem provocatoare din care ii vine toata cunostinta sau tot cuvantul raspunzator. Cuvantul omenesc este dialogic, pentru ca noi suntem fiinte dialogice, suntem creati pentru a lua la cunostinta cuvantul lui Dumnezeu dat ca realitate, si pentru a raspunde acestui cuvant, suntem creati ca parteneri ai dialogului cu Dumnezeu, despre si in Dumnezeu, cu semenii nostri, despre toate cele create de El, ca descoperiri ale voii Lui care se cer luate la cunostinta, ca fiind cuvinte ale Lui care cer un raspuns din partea noastra, invredniciti de Dumnezeu cu impoi tanta de a se astepta un raspuns de la noi, pentru formarea noastra. Cuvantul in sensul acesta e baza ultima a cuvintelor rostite sau gandite. Nu poate fi minte, sau subiect intelegator fara cuvant. in acest inteles, subiectul uman, ca subiect intelegator e chiar prin aceasta subiect cuvantator.-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci aceasta cunostinta se afla si acolo in Mintea cea mai inalta a bunatatii desavarsite si mai presus de desavarsire, la care nimic nu e nedesavarsit, ci afara de faptul ca acea cunostinta e din acea Minte, ea e fara stirbire tot ce este si aceea. De aceea Cuvantul cel mai inalt este si se numeste de catre noi si Fiu, ca sa-L recunoastem pe El ca fiind desavarsit, in ipostas desavarsit si propriu, ca Cel ce e din Tatal si nu-I lipseste nimic din fiinta Tatalui, ci este fara stirbire una cu Acela, desi nu dupa ipostas. Aceasta infatiseaza pe Cuvantul ca fiind din Acela prin nastere in chip dumnezeiesc.

36. Fiindca bunatatea ce provine prin nastere din bunatatea intelegatoare ca dintr-un izvor este Cuvant, iar Cuvant fara Duh nu ar putea sa-si inchipuie cineva care are minte, de aceea Dumnezeu-Cuvantul, Care e din Dumnezeu, are impreuna provenind din Tatal si pe Duhul Sfant. Iar acest Duh nu e ca cel ce insoteste cuvantul nostru rostit cu buzele, dar nici ca cel care insoteste, chiar netrupeste, cuvantul nostru launtric, sau cel din cugetare. Caci si acela e o oarecare pornire a mintii, intinzandu-se in timp si avand nevoie de aceleasi intreruperi si pornind de la ceea ce e nedesavarsit spre desavarsire. Duhul acela al Cuvantului celui mai inalt, e ca o dragoste negraita a Nascatorului fata de Cuvantul nascut in chip negrait. De Acesta se foloseste fata de Nascatorul si Cuvantul si Fiul preaiubit, dar ca unul ce-L are impreuna iesit cu Sine din Tatal si odihnindu-Se in El, prin unitatea fiintei. De la acest Cuvant, Care ne-a grait prin trup, am invatat si numele ipostasului deosebit de Tatal, al Duhului, precum si ca nu este numai al Tatalui, ci si al Sau. Caci zice: "Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede" (Ioan XV, 25) Aceasta, ca sa invatam ca nu numai Cuvantul, ci si Duhul este de la Tatal, nu nascut, ci purces, dar fiind si al Fiului, Care-l are de la Tatal, ca Duh al Adevarului, al intelepciunii si al Cuvantului. Caci Adevarul si intelepciunea sunt Cuvantul potrivit al Nascatorului, Cuvant Care se bucura impreuna cu Tatal, Cel ce se bucura de El, dupa insasi spusa Lui prin Solomon: "Eu am fost cea care m-am bucurat impreuna cu El". Nu m-am bucurat, zice, ci m-am impreuna-bucurat. Aceasta bucurie dinainte de veci a Tatalui si a Fiului este Duhul Sfant, ca unul ce e comun amanduora in ce priveste intrebuintarea (de aceea se trimite de amandoi la cei vrednici), dar numai al Tatalui in ce priveste existenta ; din care pricina numai de la Tatal purcede ca existenta.

[In acest capitol se cuprinde celebra invatatura a sfantului Grigorie Palama despre relatia Duhului Sfarut ou Fiul. Ea e un pas inainte in explicarea acestei relatii. Duhul Sfant e legat de Cuvantul sau de Fiul nascut din Tatal, caci Cuvantul in general mu e fara iubire. Cine vorbeste, vorbeste ca sa exprime iubirea fata de cel caruia ii vorbeste. Iubirea inseamna bucurie. Tatal isi exprima bucuria fata de Fiul, purce-zand spre El pe Duhul. Tatal Se bucura de Fiull impreuna cu Duhul, caci o bucurie de cineva e deplina cand e impartasita si altuia sau e impartasita si de altul. Dar si Fiul se bucura de Tatal si bucuria Lui nu-i o bucurie straina de a Tatalui. De aceea nici Persoana prin oare si cu care se bucura de Tatal nu e deosebita de Persoana prin care si cu care se bucura Tatal de El. Totusi in bucuria aceasta a unuia de celalalt, initiativa o are Tatal. Apoi ea nu poate proveni ca Persoana din amandoi, caci in acest caz n-ar mai fi o bucurie distincta a Tatalui de a Fiului si a Fiului de a Tatalui. Tatal se bucura de Fiul ca Tata si Fiul ca Fiu. In Duhul Sfant ca bucurie Fiul nu se manifesta ca Tata, ci ca Fiu. Duhul nu-Si are deci provenienta dela Fiul. Sfanitul Grigorie Palama ramane la oonicejptia strict personalista despre Dumnezeu si in aceasta invatatura despre locul Sfantului Duh intre Tatal si Fiul, despre relatia speciala pe care El o are cu fiecare din Ei.-Parintele Dumitru Staniloae]

37. Chipul acestei iubiri supreme fata de cunostinta care exista de la ea si in ea neintrerupt il are si mintea noastra zidita dupa chipul lui Dumnezeu. Caci si aceasta iubire e de la ea si in ea si impreuna iesind din ea cu cuvantul cel mai launtric. Semnul cel mai limpede al acestei iubiri, chiar pentru cei ce nu pot sa vada cele mai din launtru ale lor, este dorinta nesaturata a oamenilor de a sti. [Mintea noastra e si ea dupa chipul Tatalui. Caci impreuna cu cuvantul cel mai dinauntru ce iese din ea, iese si dragostea ei fata de acest cuvant. Chiar in dorinta mintii de a sti se arata si cunostinta sau cuvantul ei, dar si dragostea ei dupa mai multa cunostinta. Dorinta de a cunoaste are o dimensiune infinita, deci si cunostinta si iubirea fata de ea, aratand ca acestora le corespunde o realitate infinita in continutul ei (ca Cuvant) si in vrednicia ei de iubire (ca Duh), infinita si mereu noua, cum numai in persoane se poate afla, nu in natura monotona, usor de redus la anumite legi.] Dar in arhietipul acela, in bunatatea aceea desa-varsita, mai presus de desavarsire, nimic nu e nedesavar-sit, caci in afara de faptul ca e ca si cunostinta din sine, dragostea dumnezeiasca e, fara stirbire, toate cate este acea bunatate. De aceea, aceasta dragoste este si se numeste de noi Duh Sfant si alt Mangaietor, ca una ce insoteste Cuvantul. [Cuvantul adevarat e insotit totdeauna de mangaiere, caci man-gaie pe cel ce i se adreseaza, prin dragostea legata de cuvant. Din minte porneste si cuvantul si dragostea legata de el.-Parintele Dumitru Staniloae] Prin aceasta noi stim ca este desavarsit in ipostas desavarsit si propriu, nelipsindu-i nimic din fiinta Tatalui, ci fiind fara stirbire una cu Fiul si cu Tatal, desi nu dupa ipostas, care ni-L infatiseaza pe Acesta ca fiind de la Tatal prin purcedere in chip dumnezeiesc. Sa luam deci seama ca este un singur Dumnezeu adevarat si desavarsit in trei ipostasuri adevarate si desavarsite, nu intreit, sa nu fie, ci simplu. Caci bunatatea nu este intreita, nici o treime de bunatati, ci bunatatea cea mai inalta este o Treime Sfanta, preacinstita si preainchinata, revarsandu-Se din Sine spre Sine fara sa curga din Sine, bazan-du-Se pe Sine dinainte de veacuri in chip dumnezeiesc; [Iubirea dumnezeieasca curge din Sine spre Sine, curge in laun-trul lui Dumnezeu si-si are intemeierea in ea insasi.-Parintele Dumitru Staniloae] si fiind nehotarnicita si hotarnicindu-Se singura pe Sine si toate hotarnicindu-le si peste toate intinzandu-Se, nelasand nici una dintre existente in afara de Sine.

38. Firea intelegatoare si rationala a ingerilor are si ea minte, cuvant din minte si dragostea mintii fata de cuvant. Dragostea aceasta fiind de asemenea din minte, si aflandu-se pururea impreuna cu cuvantul si cu mintea, s-ar putea numi si ea duh, ca una ce insoteste prin fire cuvantul. Dar acest duh nu este de viata facator. Caci ingerul nu a primit de la Dumnezeu trupul din pamant unit cu sine, ca sa primeasca pentru el si o putere de viata facatoare si sustinatoare. [Aci sfantul Grigorie Palama semnaleaza o deosebire intre duhul omenesc si duhul ingeresc. Duhul ingeresc nu e de viata datator si sustinator al omului, caci nu are de dat si de sustinut o viata in trup. De aci urmeaza ca exista o legatura speciala intre duhul omului si viata lui trupeasca.-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar firea intelegatoare si rationala a sufletului, fiind zidita impreuna cu trupul pamantesc, a primit de la Dumnezeu duhul de viata facator prin care tine la un loc si face viu trupul unit cu el. [Semnalam importanta mare ce se acorda aci materiei. Ea e destinata sa fie facuta vie prin duh] Prin acesta se arata celor ce inteleg ca duhul omului, cel care face trupul viu, este o dragoste intelegatoare si ca el este din minte si al cuvantului si se afla in cuvant [Duhul se afla in cuvant. Nu e cuvant fara duh de viata datator.-Parintele Dumitru Staniloae] si in minte ; si ca omul are cuvantul si mintea in duh. Caci sufletul are in chip firesc prin duh asa de mare legatura iubitoare cu trupul sau, incat niciodata nu vrea sa-l paraseasca si nu l-ar parasi nicidecum daca n-ar veni sila adusa de vreo boala foarte mare, sau de vreo lovitura din afara. [ Duhul omului este in minte si in cuvant sau mintea si cuvantul lui sunt in duh. Duhul e legatura dintre minte si cuvant. E insasi legatura de iubire dintre ele. Dar iubirea pe care o reprezinta duhul nu uneste numai mintea si cuvantul, ci se intinde si asupra trupului, unind si trupul cu mintea si ou cuvantul. Trupul devine viu si se sustine in viata prin duhul mintii, sau prin iubirea ei fata de el. Iubirea aceasta, care uneste pe Tatal si pe Cuvantul, sau Duhul lor, intocmeste si da viata si trupului Cuvantului la plinirea vremii.-Parintele Dumitru Staniloae]

39. Firea intelegatoare si cuvantatoare a sufletului, avand numai ea singura minte, cuvant si duh de viata facator, numai ea singura a fost si zidita, mai mult decat a ingerilor netrupesti, dupa chipul lui Dumnezeu, de catre El. Iar pe acesta il mentine neprefacut, chiar daca nu-si cunoaste vrednicia sa si chiar daca nu cugeta si nu se poarta potrivit cu chipul Ziditorului. Pe acesta il pastreaza si dupa caderea lui Adam in rai prin acel pom, cand am suferit inainte de moartea trupeasca, moartea sufletului, care este despartirea sufletului de Dumnezeu. Atunci am lepadat asemanarea dumnezeiasca, dar chipul nu l-am pierdut. Desfacandu-se deci sufletul de aplecarea spre cele rele, si alipindu-se prin dragoste de Cel bun si supunandu-se Lui prin fapte si prin purtari virtuoase, e luminat de El si infrumusetat, facandu-se bun si ascultator de sfaturile si de indemnurile Lui, de la Care primeste iarasi viata cea cu adevarat vesnica. Prin aceasta face nemuritor si trupul unit cu El, avand sa se impartaseasca la vremea sa de invierea fagaduita si de slava vesnica. Dar nelepadand aplecarea spre cele rele si supunerea sub ele, care aduce chipului lui Dumnezeu uriciune pricinuitoare de necinste, se instraineaza, se departeaza de Dumnezeu si de fericirea si viata cea adevarata. Dupa ce l-a parasit el pe Acela mai inainte, e parasit si el cu dreptate de Cel bun.

40. Firea treimica de dupa Treimea suprema, fiind facuta de aceea dupa chipul ei, adica mai mult decat altele ca mintala (intelegatoare), cuvantatoare si duhovniceasca (iar asa este sufletul omenesc), trebuie sa-si pazeasca treapta ei, adica sa fie numai dupa Dumnezeu, sa se alipeasca numai de El si sa I se supuna si sa-L asculte numai pe El; numai spre El sa priveasca si sa se impodobeasca cu amintirea si cu contemplarea neintrerupta si cu dragostea cea mai calda si mai infocata fata de El. Prin aceasta atrage la sine insasi, mai bine zis atragea odinioara stralucirea tainica si negraita a firii aceleia. Atunci are cu adevarat chipul si asemanarea lui Dumnezeu, facandu-se plina de har, inteleapta si dumnezeiasca prin acea stralucire. Caci prin ea invata, fie ca e de fata in chip aratat, fie ca e aproape in chip ascuns, cum e mai ales acum, sa iubeasca pe Dumnezeu mai mult decat pe sine, iar pe aproapele ca pe sine insasi ; iar ca urmare, sa-si cunoasca si sa-si pazeasca vrednicia si treapta sa si sa se iubeasca pe sine cu adevarat. Caci "cel ce iubeste nedreptatea uraste sufletul sau" (Ps. X, 5). Acela, rupand si stricand chipul lui Dumnezeu, se impovareaza cu o patima asemanatoare cu a acelora care-si sfisie in chip jalnic trupurile lor si de o nebunie care-i face nesimtitori. Caci si el isi surpa fara sa simta si-si sfisie in chip jalnic frumusetea lui fireasca, sfartecand nebuneste podoaba treimica si mai presus de lume a sufletului sau, podoaba intregita prin dragostea launtrica. Caci ce este mai nedrept, ce este mai pierzator decat a nu pomeni cineva si a nu privi neintrerupt pe Cel ce l-a zidit si l-a impodobit dupa chipul Sau, pe Cel ce prin aceasta i-a daruit puterea cunostintei si a dragostei, iar celor ce se folosesc bine de ea le revarsa din belsug darurile negraite si viata vesnica.

[Treimea sufletului, oa chip al Treimii supreme, se mentine si se adlnceste in asemanare, ramanand in legatura de iubire cu arhetipul ei treimic prin iubirea aflatoare in ea (prin duhul). Cel ce nu face aceasta isi sfisie sufletul treimic, desfacand iubirea de cuvant si cuvantul de intelegere (minte), si in general slabind si stramband iubirea din el. Acest chip treimic, ca structura a iubirii, se sustine nu numai prin iubirea ce iradiaza din Dumnezeu, ci si prin iubirea ce iradiaza din ceilalti oameni, ca focare treimice ale iubirii, ca transmitatoare ale iubirii dumnezeiesti el se sustine si prin iubirea pe care avand-o fiecare in sine, o face sa iradieze din sine spre ceilalti.-Parintele Dumitru Staniloae]

41. Unul din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul nostru, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele, este unirea cu sarpele inteligibil ["Sarpele inteligibil", adica cel cugetat de minte, spre deosebire de cel sensibil, sau cunoscut cu simturile.-Parintele Dumitru Staniloae] si pricinuitor al raului, care s-a facut vestitor (inger) al rautatii sale prin indemnul rau ce l-a dat oamenilor. El e cu atat mai jos si mai rau decat toate, cu cat a poftit din mandrie sa se asemene in putere cu Ziditorul. El a fost parasit de Acela, dupa dreptate, atata cat L-a parasit el pe Acela. Si L-a parasit atata, incat a ajuns potrivnic si vrajmas pe fata al Aceluia. Daca deci, Acela este bunatate vie, de viata facatoare a celor vii, fara indoiala ca acesta este rautatea moarta [ Este numit "rautatea moarta", pentru ca nu se poate misca spre nimic bun, e incremenita in neputinta si nefericirea ei. E incapabila de ceva nou, se otraveste in monotonie. Nu poate vedea niciun orizont nou.-Parintele Dumitru Staniloae] si de moarte facatoare. Acela, avand bunatatea ca fiinta si fiind prin fire neprimitor a ceea ce e potrivnic ei, adica al rautatii, si ca urmare neputandu-se nici macar apropia de El ceea ce e partas de oarecare rautate, cu cat mai mult nu va respinge de la El pe facatorul si capetenia rautatii si pricinuitorul ei in el si in altii? Dar cel rau nu are rautatea, ci viata ca fiinta. De aceea ramane nemuritor prin aceasta. insa avand-o pe aceasta in stare sa primeasca si rautatea si fiind cinstit cu voie libera, ar fi putut sa se supuna si sa se lipeasca de la sine de izvorul vesnic al bunatatii si sa se faca partas de viata adevarata. Dar fiindca s-a rostogolit de buna voie spre rautate, s-a pagubit de viata adevarata, [Desi are viata ca fiinta, deci nu o poate pierde, totusi intrucat are in ea si putinta rautatii, sau a slabirii ei, punand-o pe aceasta-Parintele Dumitru Staniloae ] fiind respins de la aceasta cu dreptate, dupa ce fugise el de la ea. Astfel ajunge duh mort [Duhul este viata dupa fiinta. Dar intrucat duhul creat sau viata creata are in sine si putinta rautatii, viata moarta la care ajunge prin activarea acesteia, se poate numi si "duh mort", cu o viata asemenea carnii ranite dar vii. El e duh, caci simte durerea si nefericirea acestei vieti. El e duh de moarte facator, pentru ca are in el pornirea vie de a intinde raul, sau moartea vie, sau viata moarta si in altii. E un straniu paradox in aceasta pornire a raului de a se intinde, in aceasta pornire a urii, in acelasi timp puternica si. neputincioasa, puternica in neputinta ei, neputincioasa in puterea ei, in acel vierme care, desi roade neincetat, nu moare, pentru ca ceeace roade ramaiie mereu viu in lucrare, a pierdut viata adevarata sau deplina. Dar viata propriu-zis i-a ramas. Avand putinta a doua feluri de viata, a celei bune sau adevarate, si a celei rele sau slabite, strambe si "moarte", a ramas nemuritor in ultima..-Parintele Dumitru Staniloae], nu prin fiinta (caci nu este o fiinta a mortii), ci prin lepadarea vietii adevarate. Dar nesaturandu-se de pornirea spre rautate si sporind-o pe ea cu cea mai mare ticalosie, se face pe sine duh de moarte facator, silindu-se sa atraga si pe om la impartasirea sa de moarte.

42. Serpuitor in purtari si tare in viclesuguri, mijlocitorul si pricinuitorul mortii, s-a imbracat in sarpele cel viclean in raiul lui Dumnezeu de odinioara, fara sa se faca el insusi sarpe, (caci nici nu putea decat prin nalucire, de care nu a socotit atunci ca trebuie sa se foloseasca, temandu-se sa nu fie descoperit). Necutezand sa inceapa o convorbire deschisa, alege pe cea vicleana, si anume pe aceea prin care se putea ascunde mai bine. Aceasta, pentru ca, aratandu-se ca prieten, sa strecoare pe nevazute indemnurile cele mai rusinoase si prin convorbirea straina, (caci nu era sarpele sensibil cuvantator, nici nu se aratase inainte ca poate sa vorbeasca), sa scoata din minti pe cea care asculta si s-o atraga intreaga la sine si sa o faca roaba usor de manevrat de uneltirile sale. Dezar-mand-o astfel indata, a facut-o sa se supuna celor rele si sa slujeasca acelora peste care primise cu dreptate puterea sa imparateasca, cu ceea ce singura fusese cinstita de mina si de cuvantul lui Dumnezeu dintre toate cele ce vietuesc in lumea supusa simturilor si fusese facuta dupa chipul Ziditorului.

[ Vorbeste de Eva, dar si de om ca singura faptura a lui Dumnezeu, facuta sa imparateasca peste toate. El a fost cinstit de mina si de cuvantul lui Dumnezeu, caci a fost intocmit de mana lui Dumnezeu si dupa ce Persoanele dumnezeiesti au vorbit despre el, ca mana lui Dumnezeu sa se reflecte in trupul omului si vorbirea persoanelor dumnezeiesti sa se reflecte in vorbirea omului cu semenii sai si cu Dumnezeu. Mana este expresia lucrarii rationale si rational-transformatoare. Aceasta lucrare se reflecta in fiinta omului. Creat ca persoana stapan peste lucruri, omul e ispitit de satana sa devina mai prejos de lucruri, supunandu-se lor si prin ele lui. Fapta satanei a constat in coborarea noastra ca persoane la treapta de obiecte supuse obiectelor si duse spre lipsa de libertate ca si acelea; spre lipsa de libertate si spre stricaciunea trupului ca si obiectele, dar si spre o rautate vie asemenea celei a sataueii.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar Dumnezeu ingaduie aceasta, ca vazand omul sfatul la care este imbiat de cel rau, (caci cu cat mai rau este sarpele decat omul !), sa inteleaga limpede ca nu este folositor si sa se impotriveasca supunerii fata de ceea ce e vadit mai rau, si sa pazeasca credinta catre Ziditor, implinind porunca Lui. Si asa sa se faca cu usurinta biruitor al celui ce a cazut de la adevarata viata si sa primeasca cu dreptate nemurirea fericita si sa ramana vietuind dupa Dumnezeu in veci.

43. Nimic nu e mai inalt in om decat sa cumpaneasca si sa-si dea cu socoteala, iar prin aceasta sa cunoasca si sa faca ceea ce e folositor; sa pazeasca treapta lui, sa se cunoasca pe sine si pe Singurul Care este mai mare decat el. De asemenea sa pazeasca toate cate le-a invatat, de la Acela, iar in privinta celor pe care nu le-a invatat de la Acela, sa vrea sa-L ia numai pe El de sfatuitor. Caci si ingerii, desi sunt mai presus de noi dupa vrednicie, slujesc voilor Aceluia pentru noi, fiind trimisi pentru cei ce vor avea sa mosteneasca mantuirea (Evrei I, 14) ; mai bine zis nu toti, ci si dintre aceia numai cei mai buni si care si-au pazit treapta lor. Caci si aceia au de la Dumnezeu minte, cuvant si duh, toate trei concrescute. De aceea, sunt datori sa asculte atat de Mintea creatoare, cat si de Cuvantul si Duhul, ca si noi. Fiindca desi ne intrec pe noi in multe privinte, dar in unele sunt in urma noastra, cum am zis si vom zice, intrucat suntem dupa chipul Ziditorului. In aceste privinte, noi am fost facuti mai mult ca ei dupa chipul lui Dumnezeu.

44. Ingerii au fost randuiti sa slujeasca cu tarie Ziditorului si au primit rostul sa fie stapaniti. Nu au fost pusi insa sa stapaneasca peste cei de dupa ei, decat daca sunt trimisi la aceasta de Cel ce tine toate. Satana a poftit insa sa stapaneasca cu mandrie impotriva hotararii Ziditorului. De aceea, parasindu-si treapta sa impreuna cu ingerii care s-au razvratit impreuna cu el, e parasit pe dreptate de izvorul vietii si luminii adevarate si se scufunda in moarte si in intunericul vesnic. Iar fiindca omul a fost randuit nu numai sa fie stapanit, ci si sa stapaneasca peste toate cele de pe pamant, incepatorul raului, pizmuindu-l, se foloseste de toata uneltirea ca sa-l rastoarne din stapanire. Dar neavand puterea sa-l sileasca, fiind impiedicat de Stapanitorul tuturor, Care a zidit firea noastra cuvantatoare, libera si de sine stapanitoare, ii imbie cu viclenie sfatul care-l inlatura de la stapanire.

[ Diavolul dornic de tiranie, prin rautatea lui, dar incapabil sa stapaneasca din pricina ei, vrea sa rastoare pe om din treapta de stapanilor peste lucruri, peste lume, din treapta de subiect. Dumnezeu insa, ca Cel ce a facut pe om liber si singur stapan pe sine, nu voieste aceasta. iii voieste pe om liber, singur staipan ,pe sine si stapan peste lucruri, dar nu tiran peste persoane. Caci vrea oa toate persoanele sa fie libere si singure stapane pe ele. Iar aceasta libertate fiind sadita in noi prin vointa lui Dumnezeu, noi ne-o mentinem numai in comuniune interperso-nala cu semenii si cu Dumnezeu, supremul izvor al iubirii in comuniune libera. Omul inca isi apara el insusi aceasta libertate. Libertatea aceasta nu ne poate fi luata decat prin amagirea de a savarsi fapte prin care ni se pare ca ne afirmam libertatea, dar in fond ne-o pierdem. Raul uzeaza de un echivoc, de o masca. El nu are puterea sa ne amageasca in mod descoperit. De acest viclesug se foloseste diavolul, soptindu-ne in chip inselator ca, neascultand de porunca lui Dumnezeu, de a nu ne face robi d-ulcetii nespirituale a naturii, vom deveni mai liberi decat suntem, liberi ca Dumnezeu insusi.-Parintele Dumitru Staniloae] Astfel ii inseala, mai bine zis ii indupleca pe oameni sa nu ia in seama si sa nu dea nici un pret, ba chiar sa nesocoteasca si sa se impotriveasca si sa faca cele contrare poruncii si sfatului dat de Cel preabun. Astfel impartasindu-se de razvratirea aceluia, se impartaseste si de intunericul si de moartea vesnica.

Ca si sufletul cuvantator e omorat uneori, cu toate ca are existenta ca viata [Existenta sufletului nu e simpla existenta, ci viata. Sau viata omului e una cu existenta sau cu fiinta lui. Totusi poate fi si viata lui omorata, devenind viata moarta. Dar nu inceteaza de a exista, ba chiar de a vietui, cu o constiinta slabita si amagita, odata ce viata e existenta sau fiinta lui.-Parintele Dumitru Staniloae], ne-a invatat marele Pavel, scriind : "Vaduva care petrece in desfatari, desi e vie, e moarta"- (1 Tim. V, 6). Ca a zis aceasta si despre pricina de fata, adica despre sufletul cuvantator, nu e rau sa o spunem. Caci sufletul lipsit de Mirele duhovnicesc, daca nu se intristeaza si nu plange si nu-si alege viata stramta si anevoioasa a pocaintei, ci se revarsa in desfatari, petrecand cu pofta in ele, desi e viu (caci dupa fiinta este nemuritor), a murit. Fiindca el este in stare si de moartea care e mai rea, si de viata care e mai buna. Chiar daca apostolul zice de vaduva lipsita de mirele trupesc, ca petrece si traieste dupa trup, el intelege, desigur, ca ea a murit dupa suflet. Dar si in alt loc zice acelasi : -"Ca fiind noi morti prin pacate, ne-a facut Dumnezeu vii impreuna cu Hristos" (Efes. II, 5). Ce altceva spune si cel ce zice : "Este pacat spre moarte" (1 Ioan V, 16). Dar si Domnul poruncind unuia sa lase "mortii sa-si ingroape mortii" (Matei IX, 22), a aratat pe ingropatorii care traiesc dupa trup, ca fiind morti dupa suflet.

45. Scotandu-se protoparintii neamului omenesc pe ei insisi de bunavoie de la pomenirea si vederea lui Dum nezeu si nesocotind porunca Lui, pe de alta parte unin-du-se in cuget cu duhul cel mort al satanei si mancand din pomul oprit contrar voii Ziditorului, au fost dezbracati de vesmintele luminoase si de viata facatoare ale stralucirii de sus si s-au facut, vai, si ei ca si satana, morti cu duhul. Iar fiindca satana nu e numai duh mort, ci si duh care omoara pe cei ce se apropie de el [Din cel mort cu sufletul iradiaza moartea, din cel slabit, dezgustat, pizmas, disperat, iradiaza toate acestea. Cu atat mai mult din satana, in care toate acestea se afla intr-un gand culminant. - Parintele Dumitru Staniloae], iar cei ce s-au impartasit de moartea lui aveau si trup, prin care s-a implinit cu fapta sfatul de moarte facator, acestia trec, vai, si in trupurile lor acele duhuri moarte si de moarte facatoare ale omorarii. [Din sufletul descurajat, pizmas, scarbit, plin de ura, trece si in trup o stare de tristete, de apasare, de slabiciune, de molesala nevindecabila, toate aducatoare de moarte si intretinand moartea.- Parintele Dumitru Staniloae] Ca urmare s-ar fi desfacut indata si trupul omenesc, intorcandu-se in pamantul din care a fost luat, daca nu l-ar fi retinut printr-o grija si putere mai mare Cel ce poate toate numai cu cuvantul, prin acea putere fara de care nimic nu se savarseste din cele ce se savarsesc. Dar hotararea aceea se implineste totusi, cu dreptate, in chip continuu. Caci "drept este Domnul, cum zice dumnezeiescul psalmist, si a iubit dreptatea" (Ps. X, 7).

47. Dumnezeu n-a facut moartea, dupa cum s-a scris (Pilde I, 8), ba chiar a impiedicat-o sa apara, pe cat trebuia si cat era cu dreptate sa o impiedice de la cei facuti de El cu voie libera. Caci a dat mai inainte un sfat pricinuitor de nemurire si o porunca prin care asigura de mai inainte sfatul Sau de-viata-facator. Caci a vestit de mai inainte in chip vadit si a amenintat, declarand ca nesocotirea poruncii care da viata va fi moartea. Aceasta, ca sa fie paziti de experienta mortii, fie prin dragoste, fie prin cunostinta, fie prin frica. Caci Dumnezeu iubeste, cunoaste si poate implini tot ce e de folos fiecareia dintre fapturi. Daca ar cunoaste numai, dar nu ar si iubi, poate n-ar implini, ci ar lasa nedesavarsit ceea ce a cunoscut ca bine. Iar daca iubind nu ar cunoaste, sau nu ar putea implini, poate ca chiar fara sa vrea El, ceea ce iubeste si cunoaste ar ramanea neimplinit. Dar fiindca si iubeste si cunoaste si poate implini ceea ce ne este de folos, ceea ce ne vine de la El, chiar fara voia noastra, ne vine spre folosul nostru. in ce priveste aceea spre ce ne grabim de buna voie, ca unii ce ne-am impartasit de fire libera, sa fim cu multa grija ca nu cumva sa ne fie fara de folos. Mai ales insa cand prin grija lui Dumnezeu, un lucru este oprit, ca de pilda in rai, sau in Evanghelia Domnului prin El insusi, sau intre urmasii lui Israel prin prooroci, sau in legea harului prin apostolii Sai si prin urmasii acestora, e vadit ca este spre tot ce poate fi mai nefolositor si mai stricacios sa-l dorim si sa ne grabim spre el. Iar daca cineva ni l-ar imbia si ne-ar indemna sa ne grabim spre el, induplecandu-ne prin cuvinte, sau atragandu-ne printr-o infatisare iubitoare, e limpede ca acesta e potrivnic si dusman al vietii noastre.

48. Ar fi trebuit, deci, ca - fie prin dorul de a trai, sadit de El in noi, (caci de ce ne-a facut vii, daca n-ar fi iubit aceasta in chip deosebit ?), fie prin cunostinta ca Acela stie mai bine ce ne foloseste, (caci cum n-ar sti aceasta neasemanat mai mult Domnul cunostintei, Care ne-a impartasit noua cunostinta ?), fie prin frica de stapanirea Lui atotputernica - sa nu ne fi lasat atunci furati, nici vrajiti, nici induplecati, ca sa nesocotim porunca si sfatul Lui, cum n-ar trebui nici acum sa nesocotim poruncile si sfaturile mantuitoare date dupa porunca aceea. Caci precum azi cei ce nu se hotarasc sa se impotriveasca vitejeste pacatului, nesocotind poruncile dumnezeiesti, merg spre ceea ce a potrivnic, adica spre moartea launtrica si vesnica, daca nu-si recastiga sufletul lor prin pocainta, la fel protoparintii, neimpotrivindu-se celor ce-i indemnau sa nu asculte, au nesocotit porunca si ca urmare indata a trecut in fapta hotararea vestita de mai inainte a Celui ce judeca cu dreptate. Si potrivit cu ea, indata au murit cei ce au mancat din pom. Astfel au cunoscut cu lucrul, in ce consta porunca uitata de ei, a adevarului, a dragostei, a intelepciunii si a puterii, si de rusine s-au ascuns, fiind dezbracati de slava care face vii in chip mai inalt si duhurile nemuritoare, slava fara de care viata duhurilor este si se socoteste cu mult mai rea decat multe morti. [ Viata deplina este una cu slava, caci ea are putere de iradiere.- Parintele Dumitru Staniloae]

49. Ca inca nu era folositor sa manance protoparintii din acel pom arata cel ce zice: "Caci era numai o vedere cu mintea acel pom, cum socotesc eu. Iar de ea se pot apropia fara primejdie numai cei desavarsiti in deprindere. Nu e bine sa se apropie de ea cei ce sunt inca mai simpli si lacomi cu pofta ; precum nici hrana deplina nu le este de folos celor inca fragezi si care au trebuinta de lapte". Dar chiar daca n-ar vrea cineva sa stramute la un inteles mai inalt acel pom si mancarea din el, nu e prea greu, cum socotesc eu, sa se vada ca inca nu le era folositoare acea hrana protoparintilor, care erau nedesavarsiti. Caci mie mi se pare ca ei au privit cu simturile la acel pom si au mancat din el, pentru ca era cel mai dulce dintre toti pomii din rai. Iar mancarea care este oea mai dulce la simtire, nu este dintre cele cu adevarat bune, nici dintre cele totdeauna bune, sau pentru toti bune. Ci e buna numai pentru cei ce pot sa se foloseasca de ea astfel ca sa nu fie biruiti ; si atunci cand trebuie si in masura in care trebuie si spre slava celui ce a facut-o. Iar pentru cei ce nu pot sa o foloseasca astfel, nu e buna. De aceea, socotesc ca s-a si numit pomul acela, pomu] cunostintei binelui si raului. Caci e propriu celor desavarsiti in deprinderea contemplatiei dumnezeiesti si a virtutii, sa priveasca la cele placute simturilor fara sa-si departeze mintea de la contemplarea lui Dumnezeu si de la laudele si rugaciunile catre Acela, ci sa-si faca din acestea materie si punct de plecare al intinderii spre Dumnezeu, stapanind placerea cea dupa simturi pana la sfarsit prin miscarea mintii spre cele mai inalte. [Cele ispititoare pentru cei neintariti in virtute, sunt ispititoare pentru ca sunt nedeprinsi in ea. Cei intariti in virtute vad si in cele placute ia vedere chipuri ale maretiei lui Dumnezeu.- Parintele Dumitru Staniloae] Acestia, chiar daca placerea aceea este neobisnuita, mare si surprinzatoare pentru neobisnuinta ei, nu-si desarta gandul sufletului catre raul acela, care e socotit bun de cel biruit si rapus cu totul de el.

50. Le-ar fi fost de folos, prin urmare, protoparinti-lor, care trebuiau sa petreaca in locul acela sfant, sa nu uite nicidecum de Dumnezeu, ci sa se deprinda si mai mult si sa se indeletniceasca indelung cu cele simple si cu adevarat bune si sa se desavarseasca in deprinderea vederii sufletesti. Fiind inca nedesavarsiti si aflandu-se la mijloc si fiind ispititi cu usurinta de puterea data lor spre intrebuintare cand spre bine cand spre rau, nu trebuiau sa treaca la cercarea celor ce prin fire pot sa atraga la ele si sa puna stapinire peste ei prin simturi si sa cas-tige mintea lor intreaga si sa-i duca la faptele rele si sa le infatiseze ca vrednic de crezare pe capetenia si pricinuitorul unor astfel de patimi, al caror inceput, dupa el, este hranirea patimase cu mancarile dulci. Caci daca singura vederea pomului aceluia, potrivit istoriei, a facut pe sarpe sfatuitor vrednic de primire si de crezare, cu cat mai mult mancarea insasi pana la saturare ? Nu e deci limpede ca nu era inca folositor ca sa manance protoparintii din acela prin simturi ? Si nu trebuia deci, ca urmare, sa fie scosi din raiul lui Dumnezeu, ca unii ce au mancat inainte de vreme din el, ca sa nu faca locul acela dumnezeiesc, loc de sfat in vederea raului si de implinire a lui ? Oare nu trebuiau sa primeasca indata si moartea trupului cei ce au calcat porunca ? Dar Stapanul a avut indelunga rabdare.