Despre viata morala si despre faptuire

• « Inapoi

101. Daca lucrarile dumnezeiesti nu se deosebesc intre ele, atunci nici lucrarea creatoare nu se deosebeste de cea prestiutoare. Deci, fiindca Dumnezeu a inceput odata sa creeze, a inceput si sa prestie. Si cum mai este Dumnezeu Cel ce nu prestie toate mai inainte de veci ?

102. Daca lucrarea creatoare a lui Dumnezeu nu se deosebeste intru nimic de prestiinta dumnezeiasca, atunci creaturile sunt deodata cu prestiinta lui Dumnezeu. Ele sunt creaturi fara de inceput, intrucat le creeaza fara de inceput, odata ce si prestie fara de inceput si cele prestiute sunt prestiute fara de inceput. Dar atunci cum mai este El Dumnezeu, daca fapturile Lui nu sunt venite la existenta in urma Lui ?

103. Daca lucrarea creatoare nu se deosebeste intru nimic de prestiinta lui Dumnezeu, aceasta lucrare nu e supusa vointei ; nici nu creaza Dumnezeu prin aceea ca vrea, ci prin aceea ca exista. Dar cum mai e Dumnezeu, cel ce creeaza fara sa vrea ?

104. Dumnezeu este El insusi in Sine insusi, intrucat cele trei ipostasuri dumnezeiesti se afla unul intr-altul, consubstantial si vesnic, cuprinzandu-se neamestecat unul pe altul. Dar Dumnezeu este si in lumea intreaga si lumea intreaga in Dumnezeu, El ca Cel ce o sustine, iar ea ca cea sustinuta de El. Asadar toate se impartasesc de lucrarea sustinatoare, dar nu de fiinta lui Dumnezeu. De aceea cuvantatorii de Dumnezeu spun ca este o lucrare a lui Dumnezeu faptul ca este pretutindenea de fata.

105. Cei ce au placut lui Dumnezeu si au ajuns la tinta pentru care au fost facuti, adica la indumnezeire (caci pentru aceasta zic parintii ca ne-a facut Dumnezeu, ca sa ne faca partasi de dumnezeirea Sa, 2 Petru I, 4), sunt in Dumnezeu, ca cei ce sunt indumnezeiti de El, si Dumnezeu in ei, ca Cel ce ii indumnezeieste pe ei. Drept aceea si acestia se impartasesc de lucrarea dumnezeiasca, macar ca in alt chip, dar nu de fiinta lui Dumnezeu. De aceea si cuvantatorii de Dumnezeu spun ca indumnezeirea este un nume al lucrarii dumnezeiesti.

106. Firea cea mai presus de fiinta si de viata, mai presus de Dumnezeu (ca lucrare) si mai presus de bine, daca e mai presus de bine si de Dumnezeu [ Mai presus de Dumnezeu in sens de depasire. Caci ea este Dumnezeu, dar mai presus de ceeace gandim si experiem noi ca Dumnezeu. Tot asa e mai presus de ceea ce gaiidim si experiem noi ca bine.-Parintele Dumitru Staniloae] , si asa mai departe, e de negrait si de negandit, si peste tot de necontemplat, pentru faptul ca se afla deasupra tuturor si e Supranecunoscuta [E mai presus de cunoasterea noastra prin negatie, adica de ceea ce credem ca gandim renuntand la cunoastere. -Parintele Dumitru Staniloae] si asezata mai presus de mintile cele mai presus de ceruri printr-o putere de necuprins, fiind pururea cu totul necuprinsa si de negrait. [Din lucrarea citata a lui Palama (Hristou, p. 93). Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiesti II, 7 ; P. G., III, 645 B.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci nu este vreun nume numit in veacul acesta si in cel viitor care sa fie al ei ; nu e cuvant aflator in suflet sau rostit de grai potrivit ei ; nu este vreo atingere, vreo impartasire sensibila sau intelegatoare de ea, nici inchipuire care sa se ridice la ea. De aceia cuvantatorii de Dumnezeu socotesc mai apropiata de ea nestiinta cea mai totala, prin negatii, care neaga, prin depasire, toate cate sunt sau se graesc. [Toate cate sunt sau se graiesc trebuie negate prin depasire cand gandim la Dumnezeu. Trebuie negate, adica, socotind pe Dumnezeu nu rnai prejos de ede, ci mai presus de ele.-Parintele Dumitru Staniloae] Prin urmare nu e ingaduit celui ce cunoaste adevarul cel mai presus de orice adevar sa o numeasca pe aceea nici fiinta, nici fire, in inteles propriu-zis. Pe de alta parte insa, fiindca ea este cauza tuturor si in jurul ei sunt toate si pentru ea sunt toate si ea este inaintea tuturor si le-a cuprins simplu si nemarginit in sine pe toate, de mai inainte, ea trebuie numita din toate, dar nu in inteles propriu, ci impropriu. Deci poate fi numita si fiinta si fire. Dar in inteles propriu se numeste asa iesirea si lucrarea de fiinta facatoare a lui Dumnezeu. Acesta e, dupa marele Dionisie, intelesul teologic al numirii de fiinta, dat Celui cu adevarat existent.

107. Cineva ar putea afla numele de fire dat si insusirilor firesti, fie ca e vorba de existentele create, fie ca e vorba de Dumnezeu. Astfel cel atotteolog dintre cei doi Grigorie, zice undeva in poeziile sale : "Aceasta fire a Stapanului meu aduce fericire. Caci a da nu este numai decat una cu firea, ci e o insusire fireasca a Binefacatorului". Ar putea zice cineva si de foc, ca are firea de a tinde in sus si de a patrunde in privitor. Dar - mi se pare - aceasta nu e firea lui, cum nu e nici strabaterea. Firea lui e izvorul miscarii. Prin urmare se numesc si cele firesti, fire. Asa zice si marele Dionisie in alt loc, scriind ca firea binelui este sa aduca la existenta si sa mantuiasca, intelegand ca aceasta este o insusire fireasca a lui. Prin urmare cand auzi pe parinti numind fiinta lui Dumnezeu neimpartasibila, intelege pe cea care nu iese din sine si nu se descopere. Dar cand auzi iarasi ca ii zic impartasibila, intelege ca e vorba de iesirea si de aratarea si de lucrarea ce tin firesc de Dumnezeu. Si asa cinstindu-le pe amandoua, vei marturisi la fel cu parintii.

108. Chiar si cea mai mica parte a fiintei are toate puterile ei, asa cum si scanteia e stralucitoare si luminoasa si deosebeste si arde pe cei ce se apropie, se misca de la sine prin fire, se inalta in sus si are, simplu graind, toate cate le are focul a carui particica este. De asemenea picatura are toate cate le are apa a carei picatura este. La fel farama de metal le are pe toate cate le are metalul din care este luata. Prin urmare, daca ne-am impartasi de fiinta nedescoperita a lui Dumnezeu, fie ca ne-am impartasit de toata, fie numai de particica ei, am fi atotputernici ; si fiecare dintre existente ar fi atotputernica. Dar aceasta nu o avem nici toti la un loc, nici toata creatia. Aceasta aratand-o Pavel cu prisosinta, marturiseste ca nici cei ce au parte de darurile indumnezeitoare ale Duhului nu primesc fiecare toate darurile Duhului. "Ci unuia i se da, zice, cuvant de intelepciune, altuia cuvant de cunostinta, altuia iarasi altceva intru acelasi Duh" (1 Cor. XII, 8). Iar parintele cu Gura de Aur, respingand de mai inainte ratacirea potrivnicilor de acum, zice : "Nu are cineva toate, ca sa nu socotesti ca harul este fire". Dar sa nu socoteasca cineva, daca are minte, creat, harul, pe care-l deosebeste aici de firea dumnezeiasca. Dar iarasi sa nu se teama cineva ca neintelegand prin har firea lui Dumnezeu, il socoteste creatura. Harul Duhului nu se desparte de firea dumnezeiasca, ci mai degraba ii atrage pe cei invredniciti la unirea cu Duhul dumnezeiesc. [Departe de a-i desparti de Duhul dumnezeiesc ca Persoana, harul ii uneste cu Bl, caci in har e Duhul insusi, ca in manifestarea Lui.-Parintele Dumitru Staniloae]

109. Fiinta are atatea ipostasuri de cate este impartasita. Caci cate sfesnice aprinde cineva de la unul, atatea ipostasuri ale focului ar alcatui. Deci daca, dupa potrivnicii nostri, fiinta lui Dumnezeu se lasa impartasita, si inca de toti, urmeaza ca ea nu mai este in trei ipostasuri, ci in nenumarate ipostasuri. Dar cine din cei hraniti cu dogmele dumnezeiesti nu stie ca aceasta este aiureala masalienilor ? Caci dupa acestia cei ce au ajuns la culmea virtutii se impartasesc de fiinta lui Dumnezeu. Potrivnicii nostri, ravnind sa intreaca hulirea acelora, sustin ca nu numai aceia dintre oameni care stralucesc prin virtute, ci toti se impartasesc de fiinta dumnezeiasca. Aceasta o sustin pe motiv ca firea dumnezeiasca e de fata pretutindeni. Dar Grigorie cel mare in teologie, rasturnand parerile nebunesti ale acestora si ale acelora, zice : "Hristos se numeste asa din pricina dumnezeirii Sale. Caci ea este ungerea omenitatii, care nu o sfinteste pe aceasta numai prin lucrare ca in alti unsi, ci prin prezenta intreaga a Celui ce unge". Iar parintii intelepti de Dumnezeu, intalniti intr-un cuget, au declarat ca dumnezeirea Sa salasluieste in cei curatiti cum se cuvine, dar nu dupa firea ei. Prin urmare nu dupa fiinta, nici dupa vreun ipostas se face cineva partas al lui Dumnezeu. Caci nici una dintre acestea nu se da spre impartasire in niciun fel, nici nu se imparte nici una din ele catusi de putin nimanui. De aceea, prin acestea, Dumnezeu nu incape deloc in nimeni si in nimic, desi este prin ele pretutindeni de fata. Dar lucrarea si puterea comuna a firii celei in trei ipostasuri se imparte in chip felurit si potrivit cu cei ce se impartasesc de ea. De aceea se face incaputa de cei cu har daruiti. Caci Duhul Sfant, ca sa vorbim cu marele Vasile, nu Se impartaseste celor vrednici intr-o singura masura, ci-Si imparte lucrarea pe masura credintei. Caci fiind simplu in fiinta, e felurit in puteri.

110. A se impartasi cineva de ceva inseamna a avea parte din ceea ce se impartaseste. Iar daca nu se impartaseste de o parte, ci de intreg, se spune propriu-zis ca-l are pe acela ; iar nu ca se impartaseste de el. Asadar, ceea ce se da spre impartasire se imparte daca cel ce primeste prin impartasire se impartaseste numai decat de o parte. Dar fiinta lui Dumnezeu este cu totul de neimpartit, deci si cu totul de neimpartasit. Ca impartasirea e proprie lucrarii dumnezeiesti o spune in multe locuri ale scrierilor sale parintele Gura de Aur. Prin urmare aceasta este cea care se da spre impartasire celor ce s-au invrednicit de harul indumnezeitor. Asculta in acest sens iarasi pe cel cu Gura de Aur, care invata cat se poate de limpede amandoua lucrurile : ca pe de o parte lucrarea este aceea care se imparte neimpartit, dar nu fiinta, pe de alta ca ea se da spre impartasire, dar nu fiinta neimpartasibila din care izvoraste lucrarea dumnezeiasca. Caci adaugind cuvantul evanghelic ca "din plinirea Lui noi toti am luat" (Ioan I, 16), zice : "daca in cazul focului, unde cel ce se imparte e fiinta si corp, il si impartim si nici nu-l impartim, ou cat mai vartos in cazul lucrarii si inca al unei lucrari ce vine dintr-o fiinta netrupeasca .

111. A te impartasi de ceva dupa fiinta, inseamna neaparat a avea in comun fiinta celui ce se da spre impartasire, si intr-o anumita privinta aceeasi. Dar cine a auzit vreodata ca fiinta lui Dumnezeu si a noastra este intr-o anumita privinta una ? Aceasta mai ales ca Vasile cel Mare zice : "Lucrarile lui Dumnezeu coboara la noi, dar fiinta Lui ramane neapropiata". Asadar de fiinta dumnezeiasca nu e cu putinta sa se impartaseasca nici macar cei indumnezeiti prin harul dumnezeiesc. Dar de lucrarea lui Dumnezeu este cu putinta sa se impartaseasca. Iar Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu zice : "La aceasta ma duce aici lumina neinserata a adevarului, sa vad si sa patimesc stralucirea lui Dumnezeu. Iar stralucirea Dumnezeului nostru este peste noi"-, dupa Proorocul psalmist (Ps. LXXXIX, 17)7. "Si una este lucrarea lui Dumnezeu si a sfintilor"-, scrie limpede Maxim, cel ce se numara intre ei. Ba mai spune ca ei sunt chipuri vii ale lui Hristos si sunt mai degraba una cu El prin har, decat numai asemanari ale Lui.

112. Dumnezeu este El insusi in Sine insusi, Cele trei Ipostasuri dumnezeiesti avandu-Se si inconjurandu-Se intre Ele in chip firesc, intreg, vesnic, fara iesire in afara, dar si neamestecat si bine oranduit, asa incat Ele si au o singura lucrare, ceea ce nu ar putea afla cineva la nici una dintre fapturi. Caci la cele de o specie, lucrarea este de acelasi fel, dar fiecare ipostas lucrand de sine, are si lucrarea proprie a sa. Dar la Cele trei ipostasuri dumnezeiesti si preainchinate nu este asa. Cu adevarat acolo este una si aceeasi lucrare. Caci una este miscarea vointei dumnezeiesti, pornind din cauza incepatoare care este Tatal, inaintand prin Fiul si aratandu-se in Duhul Sfant. Aceasta se vadeste din rezultatele ei. Caci de aici se face cunoscuta toata lucrarea fireasca a lui Dumnezeu. Caci nu vedem ca fiecare ipostas, adica Tatal, Fiul si Duhul Sfant sa aiba fiecare un rezultat propriu al lucrarii sale, cum isi face fiecare randunica cuibul ei, de acelasi fel, sau cum se scrie fiecare pagina de alt scriitor, desi cu aceleasi litere. Si toata creatia este un singur lucru al Celor Trei [Lucrarea izvoraste din fiinta, dar fiinta este ipostasiata in Cele trei Persoane. Deci Acestea lucreaza prin lucrarea aceleiasi fiinte, adica prin lucrarea lor comuna. In fiecare lucrare ce vine la noi, vin Cele trei Persoane. Ele ne inalta, ne imbunatatesc, ne bucura prin bucuria Lor comuna. De aceea lucrarea Lor este totdeauna o lucrare a iubirii, avand in ea aceasta comuniune a iubirii. De aceea cei cu o sensibilitate duhovniceasca simt in aceste lucrari pe Cele trei Persoane atat distincte cat si unite. Altfel este cu lucrarile indivizilor indreptate spre altii. Chiar cand lucreaza in comun, ei nu formeaza un intreg pluripersonal, ci se adauga lucrarile lor.-Parintele Dumitru Staniloae] ; si dela aceasta creatie am fost invatati de sfintii parinti sa intelegem ca lucrarea Celor trei Persoane preainchinate este una si aceeasi, dar nu despartita intre Cele trei Persoane si de acelasi fel.

113. Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt unul intr-altul in chip bine oranduit si neamestecat si de aici stim ca miscarea si lucrarea Lor este una. De aceea viata sau puterea pe care o are Tatal intru Sine nu este alta decat a Fiului, Care are aceeasi viata si putere ca si Acela. La fel si Fiul si Sfantul Duh. Iar cei ce socotesc ca lucrarea dumnezeiasca nu se deosebeste deloc de fiinta dumnezeiasca, fiindca nu este altul, ci Unul si Acelasi Dumnezeu-viata noastra, si Acelasi este viata dinainte de veci, nu pentru altul, ci in Sine insusi, sunt rataciti in credinta si neinvatati. Neinvatati, fiindca n-au aflat ca Treimea suprema nu este altceva decat insusi Dumnezeu, dar aceasta nu e o piedica sa se deosebeasca unitatea de Treime. Rataciti in credinta, fiindca desfiinteaza una prin alta atat fiinta cat si lucrarea. Caci ceea ce e pentru altul nu e fiinta ; si ceea ce e pentru sine insasi nu este pentru altul. Daca deci acestea nu se deosebesc intru nimic intre ele, se desfiinteaza una prin alta. Mai bine zis ii sterg din cartea cinstitorilor de Dumnezeu pe cei ce zic ca acestea nu se deosebesc intru nimic.

114. Dar noi marturisim ca Fiul lui Dumnezeu este si viata noastra, dupa cauza si lucrare, insa zicem ca este si viata prin sine si in sine, netinuta in nicio legatura si desfacuta de toate. Si zicem ca le are pe amandoua acestea in chip necreat. La fel zicem si de Tatal si de Duhul Sfant. Deci zicem ca si viata noastra, prin care suntem facuti vii, ca printr-o cauza a celor ce vietuiesc, nu este nimic altceva, decat Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Caci Dumnezeul nostru Cel in trei ipostasuri se numeste viata noastra dupa cauza. Iar cand viata dumnezeiasca este gandita nu din punctul de vedere al cauzei, nici ca pentru altul, ci in afara de vreo legatura silita si prin ea insasi, aceasta nu este altceva decat Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

[ Adversarii lui Palama nu deosebeau lucrarea dumnezeiasca de fiinta dumnezeiasca, pe motiv ca Insusi Dumnezeu e viata noastra. Deci nu e la El o viata pentru noi si una pentru Sine. Palama Ie raspunde ca faptul ca Dumnezeu e viata pentru Sine nu e o piedica de a fi viata si pentru noi si deci de a exista la El o deosebire intre fiinta si lucrarea Lui, asa cum unitatea lui Dumnezeu nu e o piedica de a fi in El si o deosebire intre unitate si Treime. A confunda viata lui Dumnezeu pentru noi si viata Lui pentru Sine, inseamna a ne face indispensabili pentru El. Ar insemna ca El nu e din veci, intrucat nici noi nu suntem din veci, sau suntem si noi din veci, pentru ca El este din veci. Concluzia e deci panteismul. Exista deci o deosebire intre Dumnezeu ca viata pentru Sine sl intre El ca viata pentru noi. Caci viata pentru noi este prin calitatea Sa de cauza. Dar, pentru Sine, Dumnezeu nu e oauza, cum e cauza pentru noi. Insa acelasi Dumnezeu este viata pentru Sine si viata pentru noi.-Parintele Dumitru Staniloae]

Deci acestea nu sunt o piedica pentru cei ce cred, ca sa inteleaga ca Dumnezeu este necreat nu numai dupa fiinta si dupa ipostasuri, ci si dupa lucrarea dumnezeiasca a Celor Trei. Caci noi marturisim un singur Dumnezeu in trei ipostasuri, avand o singura fiinta si putere si lucrare si toate celelalte cate se contempla in jurul fiintei. Iar Acestora Li se zice, dupa Scriptura, si totalitatea si plinatatea dumnezeirii (Colos. II, 9), fiind contemplate si cugetate la fel in fiecare din Cele trei sfinte ipostasuri.

115. Cei ce nesocotesc aceasta lucrare si aci zic ca e creata, aci zic ca nu se deosebeste intru nimic de fiinta dumnezeiasca, nascocind apoi alta ratacire, dogmatizeaza ca singura lucrare necreata pe Fiul Unul-Nascut al Tatalui. Si vrand sa-si intemeieze aceasta parere, aduc marturie cuvintele preacinstitului Chiril : "Viata pe care Tatal o are in Sine nu este alta decat Fiul, si viata din Fiul nu este alta decat Tatal. Si asa se adevereste cel ce zice: "Eu sunt in Tatal si Tatal intru Mine" (Ioan XIV, 11). Noi insa vom arata pe scurt, dupa putere, intelesul cuvintelor acestora ale sfantului si vom vadi ratacirea celor ce ni se impotrivesc dintr-un intuneric in care nu se poate deosebi nimic. Dumnezeiescul Chiril se impotriveste celor ce zic in chip gresit de Fiul ca nu e numai neasemenea cu Tatal, ci si dupa Tatal, pentru ca are viata nu dupa fire, ci o dobandeste prin participare si adaos, ca unul ce a primit-o pe aceasta dela Tatal, potrivit cu cuvantul scris: "Precum are Tatal viata intru Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata intru Sine" (Ioan V, 16). Ciril se impotriveste celor ce inteleg in chip ratacit acest loc al Evangheliei. Fiindca Dumnezeu e numit viata si dupa lucrare, ca unul ce da viata celor vietuitoare, (caci El este viata celor ce vietuiesc dupa fire, ca Ziditor al firii, dar si al celor ce vietuiesc dumnezeieste, ca datator al harului), dar se numeste viata si privita in sine nu pentru altul, ci in mod desfacut si dezlegat cu totul, dumnezeiescul Chiril vrea sa arate ca Fiul nu Se deosebeste de Tatal prin nici una din acestea doua si ca daca Fiul primeste ceva de la Tatal, aceasta nu insemneaza ca e dupa Tatal, nici ca El e al doilea in timp dupa fiinta. De aceea, pe langa alte multe, zice si aceasta: "Nu prin faptul ca primeste ceva are existenta, ci existand primeste ceva". Iar incheind adauga: "Asadar faptul ca primeste ceva de la Tatal nu sileste pe Fiul sa fie al doilea in timp dupa fiinta". Ciril nu intelege aici, prin viata pe care o are Tatal si pe care Fiul o primeste de la Tatal, fiinta.

116. Dumnezeiescul Ciril arata apoi ca desi Fiul lui Dumnezeu se numeste in legatura cu cele ce vietuiesc viata dupa lucrare ca Cel ce le face pe acestea vii, nu-mindu-se viata lor, nu este neasemenea cu Tatal nici prin aceasta, ci are dupa fire faptul de a fi viata lor si a le face vii pe acestea ca si Tatal. De aceea scrie mai departe : "Daca Fiul nu este viata dupa fire, cum va spune adevarul Cel ce zice : "Cel ce crede in Mine are viata vesnica ?" (Ioan VI, 46, 47) ; si iarasi : Oile Mele asculta glasul Meu si Eu voi da lor viata vesnica"- (Ioan X, 27-28). Iar dupa putin : "El fagaduieste sa dea, celor ce cred, viata, ca una care se afla in El prin fire si salasluieste in El fiintial". Cum mai poate deci gandi cineva ca Fiul a primit-o de la Tatal, deoarece nu o are ? Sa se rusineze deci cei rataciti sa spuna, cand aud ca viata o are Dumnezeu prin fire, ca aceasta este fiinta Lui. Caci nu fiinta Lui ne-o daruieste noua celor credinciosi, Tatal sau Fiul sau Duhul Sfant. Departe de noi sa cugetam o asemenea ratacire !

117. in cele urmatoare marele Ciril impotrivindu-se nu mai putin celor ce cugeta cele contrarii, zice : "Venind Fiul din Tatal, isi atrage toate ale Aceluia dupa fire. Iar una dintre insusirile fiintiale ale Tatalui este si viata". Dar numind una din insusirile fiintiale ale Tatalui, a aratat limpede ca insusirile Aceluia sunt multe. Daca deci viata aceasta este fiinta lui Dumnezeu, dupa cei ce cugeta astfel Dumnezeu are multe fiinte. Dar pe langa ratacire mai sufera si de cea mai mare nestiinta, spunand ca existenta si insusirea sunt acelasi lucru. Iar o nebunie si mai mare este sa spuna ca existenta si insusirile, sunt una si cele multe nu se deosebesc intru nimic. Caci e cu totul cu neputinta si lipsit de ratiune ca ceva sa fie unul si totodata mai multe.

118. Asadar dumnezeiescul Ciril, chiar numai spunand ca si viata este una din insusirile Tatalui, a aratat aci ca prin viata nu intelege fiinta lui Dumnezeu. Dar sa infatisam cuvant de cuvant spusele lui, prin care spune ca sunt multe insusirile lui Dumnezeu. Caci continuand despre aceeasi tema, spune ca "multe insusiri se dau Tatalui, dar Fiul nu este lipsit de ele". Cum ar fi deci aceste multe insusiri ale lui Dumnezeu, fiinta dumnezeiasca ?

Iar voind sa si arate unele dintre aceste insusiri ale Tatalui, a adus pe Pa vel care zice : "Dumnezeu este nestri-cacios, nevazut si singur intelept" (1 Tim. I, 17). De aci se vede si mai mult ca nici una dintre insusirile lui Dumnezeu nu este fiinta Lui. Caci cum ar fi nestricaciunea, invizibilitatea si, simplu, toate insusirile negative la un loc, sau fiecare in parte, fiinta ? Nu este nici una fiinta caci nu este aceasta sau acestea. Dar teologii, punand in rand cu acestea si insusirile afirmative ale lui Dumnezeu, arata ca nici una din ele nu infatiseaza fiinta lui Dumnezeu, desi cand e nevoie ne folosim pentru ea de toate aceste nume, odata ce acea suprafiinta este cu totul fara nume.

119. Fiind vorba de insusiri, ne intrebam in chip necesar : careia ii apartin ? Daca nici uneia, nici nu sunt insusiri. Iar daca apartine vreuneia, dar aceasta este fiinta, nu se deosebeste, dupa ei, fiinta de niciuna dintre insusiri, ci este a fiecareia si a tuturor insusirilor. Dar insusirile fiind multe, fiinta cea una va fi multe fiinte. Si Acel unul dupa fiinta va fi multe dupa fiinta si deci are multe fiinte. Iar daca este unul si are multe fiinte, este numaidecat compus. Deci dumnezeiescul Ciril, ridicand pe ascultatori peste aceste pareri atat de ratacite, zice in "Tezaurele" sale : "Daca tot ce are numai Dumnezeu este si fiinta Lui, se va compune din multe fiinte. Caci sunt multe cele ce apartin numai Lui dupa fire si nici uneia dintre fapturi. Dumoezeiestile Scripturi spun despre El ca este imparat, Domn, nestricacios si nevazut si pe langa acestea inca nenumarate altele. Daca fiecare din insusirile Lui ar avea rang de fiinta, cum nu va fi compus Cel simplu ? Dar a cugeta aceasta este tot ce poate fi mai fara judecata".

120. Chiril, cel intelept in cele dumnezeiesti, arata pe larg ca desi Fiul este dupa lucrare viata si se zice ca are viata ca unul ce ne face vii si este viata celor vii, nu este neasemenea cu Tatal nici in aceasta privinta, caci si Acesta da viata. Dar el voind, pe langa aceasta, sa mai arate ca desi Fiul este si se spune ca are viata nu pentru altul, ci in chip cu totul desfacut si dezlegat, nici in aceasta privinta nu este neasemenea cu Tatal. Caci cand nu numim pe Dumnezeu viata, ca pe Cel ce ne face vii, ci cu totul dezlegat si desfacut, atunci numim fiinta Lui, plecand de la lucrarea oare-I apartine Lui dupa fire. La fel face cu intelepciunea, cu bunatatea si cu toate celelalte. Deci voind sa arate aceasta, Ciril zice : "Caci atunci cand spunem ca Tatal are viata intru Sine (Ioan XIV) numim viata pe Fiul, Care e altul decat Tatal numai dupa ipostas, dar nu si dupa viata. De aceea nici nu se cugeta vreo compunere sau vreo dublare in legatura cu El. Si cand zicem iarasi ca Fiul are viata intru Sine, intelegand viata cea dezlegata, numim pe Tatal. Caci fiind viata nu pentru altul, ci in chip dezlegat, in Sine, Tatal si Fiul sunt Unul intr-Altul. Pentru ca insusi Fiul a zis : "Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine" (Ioan XIV, 10). Prin acestea dumnezeiescul Chiril a aratat ca viata din Tatal, adica Fiul, este si nu este altceva decat Tatal. Dar cei ce zic ca viata din Fiul nu este nimic altceva decat insusi Tatal, si aceeasi intru toate cu El, nedeosebindu-se intru nimic de El, si aduc in sprijin aceste cuvinte ale lui Chiril, se alipesc nu de dogmele cuviosului Chiril, ci de cele ale lui Sabelie, cand sustin ca aceasta viata este Cel Unul-Nas-cut din Tatal.

121. Dar a aduce pe dumnezeiescul Ciril impotriva lui insusi, cand el scrie contra celor potrivnici, cum nu le va prilejui cea mai mare osanda ? Caci a spune acum aceasta, acum aceea si amandoua lucrurile a le socoti adevarate e propriu oricarui teolog binecinstitor. Dar a grai cele potrivnice sie insusi nu face nimeni dintre cei ce au minte. Sfantul Chiril a zis intai cu dreptate ca Fiul are viata dupa fire si pe ea o da celor ce cred in El, aratand prin aceasta ca nu numai fiinta lui Dumnezeu, pe care nu o primeste nimeni, dar si lucrarea dupa fire se zice viata Lui si pe aceasta au primit-o dupa har cei ce au fost facuti vii de El. Iar prin aceasta se si mantuiesc prin El, adica se fac nemuritori dupa Duh cei ce nu vietuiau inainte dupa Duh. (Caci pot fi inviati unii care au ajuns morti cu un madular, sau cu tot trupul). Daca e asa, cum ar putea, dupa aceea, cel ce a aratat acestea asa de bine si de limpede sa desfiinteze aceasta lucrare dumnezeiasca si sa numeasca viata, fiinta lui Dumnezeu ? Numai cei ce forteaza cuvintele sfantului pot sustine aceasta, barfindu-l fara minte.

Nu numai Cel Unul-Nascut al lui Dumnezeu, ci si Duhul Sfant e numit de sfinti lucrare si putere, dar ca unul ce are neschimbat aceleasi puteri si lucrari ca si Tatal. Fiindca Dumnezeu se numeste, dupa marele Dio-nisie, si putere, ca unul ce are de mai inainte in Sine si intrece toata puterea. De aceea cand unul din acestia doi se numeste putere sau lucrare, avea sa subantelegem ca sunt in ipostas. Asa zice si Vasile cel Mare intru toate : "Duhul Sfant este putere sfintitoare in fiinta, in existenta si in ipostas". Dar spunand in Tratatul despre Duhul Sfant ca nu toate lucrarile sunt in ipostas, e vadit ca le-a deosebit pe acestea si de fapturi. Caci cele ce sunt de la Duhul Sfant ca ipostatice, sunt fapturi. Fiindca Dumnezeu a creat fiinte cu insusiri. [Lucrarea lui Dumnezeu nu e ipostas, ci in ipostas, mu e fiinta, ci in fiinta, nu e de sine subzistenta, ci subzistenta in fiinta, sau in ipostas. Dar Vasile cel Mare, aratand ca nu toate lucrarile sunt in ipostas, a aratat ca unele sunt create. Sau ele sunt de sine ca fapturi.-Parintele Dumitru Staniloae]

122. Teologia negativa nu se impotriveste celei afirmative si nu o desfiinteaza, ci arata ca cele spuse afirmativ despre Dumnezeu sunt adevarate si evlavios spuse. Dar Dumnezeu nu le are pe acestea ca noi. De pilda Dumnezeu are cunostinta celor ce sunt (a fapturilor). Noi deasemenea o avem pe a unora. Dar noi, ca a acelor ce sunt si au fost facute. Dumnezeu insa nu ca a celor ce sunt si au fost facute. Caci le-a cunoscut nu mai putin si inainte de facerea lor. Drept aceea cel ce spune despre Dumnezeu ca nu cunoaste cele ce sunt ca cele ce sunt, nu se impotriveste celui ce zice ca Dumnezeu cunoaste cele ce sunt, si intrucat sunt le cunoaste. Este insa si in teologia afirmativa un inteles propriu teologiei negative. De pilda cand zice cineva ca toata cunostinta se indreapta spre un obiect oarecare, sau spre un continut de cunoscut, dar cunostinta lui Dumnezeu nu se indreapta spre nici un obiect, nu neaga primul lucru, intrucat Dumnezeu nu cunoaste cele oe sunt (fapturile) ca cele ce sunt, si nu are cunostinta celor ce sunt (a fapturilor), ca noi. in felul acesta se spune despre Dumnezeu si ca nu este, dar in inteles de depasire. Iar cel ce zice aceasta, o face ca sa arate ca cei ce zic ca Dumnezeu este nu zic bine, se da pe fata ca nu se foloseste in inteles de depasire de teologia negativa, ci in inteles de lipsa, adica in intelesul ca Dumnezeu nu exista nicidecum. De acest prisos de necredinta patimesc si cei ce incearca, vai, prin teologia negativa sa arate ca Dumnezeu nu are si. fiinta si lucrare necreata. [ In teologia negativa este un inteles afirmativ. De exemplu, cand se spune ca Dumnezeu mu cunoaste cele ce sunt, se spune ceva afirmativ. Caci le cunoaste mai presus de ceea ce sunt, le cunoaste in originea lor si in adancimea lor in Sine insusi. Dar si in teologia afirmativa este un inteles negativ, sau propriu teologiei negative. Caci cand spunem ca Dumnezeu cunoaste cele ce sunt in Sine, spunem ca nu le cunoaste ca cele ce sunt, adica nu le cunoaste ca noi. Astfel cunostinta Lui afirmativa, depasind pe a noastra, are un inteles propriu teologiei negative. In felul acesta se mai poate spune atat ca Dumnezeu nu este, cat si ca este, dar in sens de depasire a existentei asa cum nu e proprie noua. Dar cel ce se foloseste de expresia unor parinti ca Dumnezeu nu este, ca sa nege pur si simplu existenta lud Dumnezeu, sau ca de un argument impotriva celor ce zic ca Dumnezeu este, se dau pe fata ca nefolosind expresia ca Dumnezeu nu este in inteles de depasire. De aceasta necredinta se dovedesc ca sufera si cei ce se folosesc de negarea fie a fiintei, fie a lucrarii lui Dumnezeu, fie a amandurora nu in sens de depasire, ca sa conteste ca Dumnezeu are si fiinta si lucrare necreata.-Parintele Dumitru Staniloae ]

Noi insa le primim cu dragoste pe amandoua ca pe unele ce nu se desfiinteaza intre ele, intarind pe fiecare din ele prin cealalta in intelesul binecredincios.

124. Pentru a surpa desavarsit toate aiurelile potrivnicilor si a dovedi largimea nebuniei lor, socotesc ca ajunge un scurt cuvant de la parinti : "E fara de inceput, zice, si inceput", sau : "Este un Dumnezeu impreuna cu inceputul si nu se inlatura inceputul prin aceea ca e inceput al neinceputului".

[ Acestea se pot referi la Tatal. Tatal e faTa de inceput si inceput (al Fiului). Sau : Tatal nu-Si pierde insusirea de inceput prin aceea ca are impreuna cu insusirea de inceput si pe aceea de neinceput. Dar toate acestea se pot referi si la Fiul sau la Tatal si Fiul impreuna. Tatal este inceput al neinceputului, dar din alt punct de vedere este fara de inceput. Iar Fiul are ca inceput pe Tatal si cu toate acestea este vesnic, deci fara de inceput. Sau Fiul este un Dumnezeu impreuna cu inceputul. Dar in alt inteles se foloseste cuvantul inceput si neinceput la Fiul si in altul la Tatal. Aceste insusiri exprima relatii intre Tatal si Fiul, nu firea lor comuna. Caci in acest caz nu s-ar mai aplica in mod deosebit Tatalui si Fiului. Nici Tatalui nu-I este fire faptul de a fi inceput al Fiului, nici Fiului nu-I este fire faptul de a fi un inceput (in Tatal). Firea este altceva decat acestea, care sunt insusiri ipostatice. Termenul "neinceput" folosit pentru Fiul exprima o insusire fiintiala Lui, dar folosita pentru Tatal nu exprima numai o insusire fiintiala, de aceea nici Fiul nu e fara de inceput numai in sensul in care e Tatal. Caci in acest caz nu s-ar mai deosebi Tatal si Fiul. Deci chiar ctod folosim termenul neinceput pentru unul si altul, exprimam si niste nuante deosebitoare. De aceea nu exprima nici el fiinta, ci o insusire a fiintei, care subzista in doua, respectiv in trei ipostasuri deosebite. Dar in relatia creatoare si proniatoare cu lumea, Tatal si Fiul sunt un singur Dumnezeu si Domn, un singur inceput al ei, dar in Sine fara de inceput, un inceput in timp, nu in afara de timp cum e Tatal al Fiului, dar in Sine fara de inceput printr-o insusire a fiintei lor comune. Dar nici in aceasta relatie cu lumea nu se sterg deosebirile lor personale, sau relatiia reciproca intre Tatal si Fiul, fara a se confunda cele doua feluri de relatii intre ele. Aceasta arata din nou ca relatiile si insusirile sunt multiple si deci nu sunt una cu firea.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci nu este fire a Acestuia inceputul, precum nici a Aceluia neincepatoria. Caci acestea sunt in jurul firii, nu firea insasi. Asadar ce urmeaza ? Fiindca inceputul si neincepatoria nu sunt firea, ci in jurul firii, va zice cineva ca acestea sunt taiate ? Va spune aceasta numai daca a innebunit. Iar daca acestea sunt necreate, fiind insusiri ale firii lui Dumnezeu, urmeaza ca Dumnezeu este compus ? Nicidecum. Caci nu se despart de firea dumnezeiasca. Dar daca insusirile firesti ale lui Dumnezeu sunt fire, atunci, pe langa alti parinti, si marele Cir ii ne invata ca Dumnezeirea este compusa. Tu insa citeste cele ale marelui Vasile si cele scrise de fratele sau, care cugeta frateste cu acela, impotriva lui Eunomie. Caci acolo vei afla cum sunt de un cuget cu Eunomie potrivnicii si vei avea limpede dovezile impotriva lor.

125. Eunomienii socotesc ca fiinta Tatalui si a Fiului nu este aceeasi. Caci socotind ca tot ce se zice despre Dumnezeu se zice dupa fiinta, ei sustin ca, deoarece intre a naste si a se naste este deosebire, si fiintele lor sunt deosebite. Iar potrivnicii de acum sustin ca nu este Acelasi Dumnezeu, Care are si fiinta dumnezeiasca si lucrare dumnezeiasca. Caci socotind ca tot ce se zice despre Dumnezeu este fiinta si negand orice deosebire intre fiinta si lucrarea dumnezeiasca, prin aceasta socotesc ca sunt multi si feluriti dumnezei. Si pentru unii si pentru altii s-a aratat insa ca nu tot ce se zice despre Dumnezeu se zice dupa fiinta, ci se zice si despre raportul Lui cu altceva, adica cu ceva ce nu este El insusi. De pilda numele de Tata I se da in raport cu Fiul. Caci Fiul nu este Tata. Iar Domn, in raport cu creatia slujitoare. Caci Dumnezeu stapaneste peste cele din timp si din veac si peste veacurile insesi. Iar a stapani este o lucrare necreata a lui Dumnezeu ce se deosebeste de fiinta, ca una ce este numita in raport cu altceva, care nu este El insusi.

[Si aci ca si in alte locuri, sfantul Grigorie Palama vede in lucrarile lui Dumnezeu relatiile Lui cu altceva. Facand abstractie de cele ce reprezinta relatiile interipostatice in Dumnezeu, lucrarile Lui sunt deci relatiile cu lumea creata. Aci ar putea fi punctul de unde s-ar putea porni la o reconciliere intre teologia catolica si cea rasariteana in chestiunea daca se poate vorbi la Dumnezeu nu numai de fiinta, ci si de lucrari reale, in sensul exprimat de Palama. Caci si teologia catolica spune ca insusirile lui Dumnezeu sunt raporturile lui Dumnezeu cu lumea creata. Ar trebui doar ca teologia catolica sa nu socoteasca aceste insusiri proiectate numai de lume asupra unei fiinte pasive a lui Dumnezeu, ci sa vada si pe Dumnezeu avand un rol activ in relatia Sa cu lumea. Necreata ar fi atunci partea pe care o da Dumnezeu in aceste relatii variate.-Parintele Dumitru Staniloae ]

126. Eunomienii zic ca tot ce se spune despre Dumnezeu este fiinta, ca sa dogmatizeze ca faptul nenasterii este fiinta si ca in felul acesta pe Fiul intrupat ce se deosebeste de Tatal, sa-L coboare, dupa parerea lor, la treapta de faptura. Iar pricina pentru o astfel de fapta zic ca este aceea ca sa nu fie doi dumnezei, primul, cel nenascut, iar al doilea, cel nascut. Urmand acelora si potrivnicii de acum spun ca tot ce se zice despre Dumnezeu este fiinta ca sa coboare la faptura in chip necredincios lucrarea nedespartita, dar deosebita de fiinta lui Dumnezeu, ca una ce e din aceea, dar se da spre impartasire fapturilor. (Caci toate se impartasesc de pronia ce izvoraste din dumnezeire a toate cauzatoare). Iar pricina faptei acesteia zic ca este aceea ca sa nu fie doua dumnezeiri : fiinta intreit ipostatica, mai presus de nume, de cauza si de impartasire, si lucrarea lui Dumnezeu care vine din aceea si se lasa impartasita si numita. Acestia nu vad ca precum Dumnezeu si Tatal se zice Tata in raport cu Fiul Sau si are in chip necreat insusirea de a fi Tata, chiar daca Tata nu inseamna fiinta, asa are Dumnezeu in chip necreat si lucrarea, desi lucrarea se deosebeste de fiinta. Noi cand zicem o singura Dumnezeire, zicem toate cate este Dumnezeu, deci si fiinta si lucrarea. Prin urmare aceia sunt cei ce taie cu necredinta Dumnezeirea cea una a lui Dumnezeu in create si necreate.

127. Accident este ceea ce se iveste si dispare. Astfel vedem si accidente nedespartite. Accident este si ceea ce apartine cuiva in chip firesc, intrucat se mareste si scade. De pilda cunostinta in sufletul rational. Dar in Dumnezeu nu este nimic de felul acesta, fiindca El ra-mane cu totul neschimbat, din care pricina nimic nu se socoteste la El accident. Cu toate acestea nu tot ce se zice despre Dumnezeu inseamna fiinta. Caci se zic si cele in raport cu altceva. Acestea arata raportul fata de altceva, dar nu fiinta. De felul acesta este la Dumnezeu si lucrarea dumnezeiasca. Deci ea nu e nici fiinta, nici. accident, desi e numita accident de teologii care arata numai aceea ca ea este in Dumnezeu, dar nu este fiinta.

[Accident e ceea ce acum este, acum nu mai este. Lucrarea lui Dumnezeu, desi nu e permanent aceeasi (de exemplu, lucrarea creatoare), nu e totusi accident, pentru ca Dumnezeu ar putea sa o manifeste oricand ar voi, avand o baza in fiinta Lui. La fapturi insa nu depinde de ele sa revina la anumite stari si lucrari (persoanele pot totusi in oarecare fel), ci de imprejurari, intr-o anumita masura, independente de ele. Lucrarile lui Dumnezeu depind insa totdeauna numai de vointa Lui, chiar daca i se face uneori si opozitie, caci aceasta e tolerata de El. Deci lucrarea lui Dumnezeu, desi poate fi numita accident, intrucat e relatie si se orienteaza dupa cele cu oare intra in relatie, nu e totusi accident in sensul in care sunt accidente lucrarile si starile creaturilor. Ea e accident numai intrucat nu e fiinta Lui, dar nu e accident in sensul obisnuit, intrucat e in fiinta Lui, sau provine exclusiv din ea.-Parintele Dumitru Staniloae]

128. Mai e de spus ca lucrarea dumnezeiasca, desi e accident, cum se zice, e contemplata in Dumnezeu si nu da nastere compozitiei. Aceasta ne invata si Grigorie cel cu numele de Teologul, scriind despre Duhul Sfant : "Duhul Sfant e sau din cele ce stau de sine, sau din cele contemplate in altceva. Dintre acestea, cele dintai sunt numite fiinta de cei priceputi in acestea, iar cele de al doilea, accident. Daca ar fi accident, ar fi lucrarea lui Dumnezeu. Caci ce ar fi altceva ? Sau a cui ? Caci Acesta nu primeste compozitie. Deci zice fatis ca daca este dintre cele contemplate in Dumnezeu si de aceea nu e fiinta, ci e accident, si se numeste Duh, nu poate sa fie altceva decat lucrarea lui Dumnezeu. Caci aceasta a aratat-o zicand : "Caci ce ar fi altceva, sau al cui ?". Pregatind de mai inainte pe cititori sa inteleaga ca nu e nimic altceva, nici calitate, nici cantitate, nici altceva din cele asemenea care pot fi contemplate in Dumnezeu, ci numai lucrare, adauga: "Caci Acesta nu primeste compozitie". Cum nu primeste compozitie lucrarea contemplata in Dumnezeu ? Fiindca singur El are lucrarea desavarsit nepasiva, lucrand numai, dar nu si patimind in ea, nici devenind, nici schimbandu-se.

[Deci lucrarea lui Dumnezeu nu e accident in sens propriu, pentru ca nu are nimic pasiv in ea, adica Duhul nu sufere nici o sila din afara in efectuarea ei, ca atare nici lucrarea Lui, nici El insusi nu Se compune cu acel element din afara. Prin urmare neaducand nici un element strain in Dumnezeu, lucrarea Lui nu produce compozitie in Dumnezeu, deci nu e propriu zis accident.-Parintele Dumitru Staniloae]

129. Putin mai sus Teologul a infatisat aceasta lucrare si ca necreata, deosebind-o si opunand-o fapturii. Caci zice : "Dintre inteleptii din vremea noastra, unii au socotit Duhul faptura, altii lucrare, iar altii Dumnezeu"-. El numeste aci Dumnezeu ipostasul insusi. Infatisand apoi lucrarea ca opusa fapturii, a aratat limpede ca nu este faptura. Iar mergand ceva mai departe, a zis de aceasta lucrare ca este miscarea lui Dumnezeu. Cum nu va fi deci necreata miscarea lui Dumnezeu ? Caci despre ea scrie si purtatorul de Dumnezeu Damaschin, in capitolul 59 : "Lucrarea este, zice, miscarea infaptuitoare si fiintiala a firii. Izvorul lucrarii este firea, este firea de unde este lucrarea. Lucrul infaptuit este lucrarea. Iar cel ce lucreaza este Acel ce se foloseste de lucrare, sau ipostasul". [Sfantul loan Damaschin face deosebire intre izvorul lucrarii (hepfTl?tr.bv) si lucrarea {evepfsyja). Lucratorul pune in miscare izvorul lucrarii (sau fiinta). Acest sfant arata preocuparea de a lamuri raportul intre fondul eficient si subiectul care il pune in miscare. Deci unde e lucrarea este si subiectul lucrator, dar si fondul eficient, sau izvorul lucrarii.]

130. Teologul zice aici : -"Daca e lucrare, va fi lucrata si nu va lucra, si indata ce va fi lucrata (ispravita), o va opri". [Prin cuvantul sau, sfantul Grigorie Teologul arata ca lucrarea nu lucreaza de sine, ci are un subiect. In lucrarile lui Dumnezeu in noi, e activ deci Dumnezeu insusi ca Persoana.] Potrivnicii au inteles si au sustinut de aici ca lucrarea dumnezeiasca este creata. Caci n-au stiut ca si despre cele necreate se spune ca sunt lucrate, precum arata si Teologul in alta parte scriind : "Daca Tatal este nume de lucrare, lucratorul ei ar fi deofiintimea". Iar purtatorul de Dumnezeu Damaschin zice : "Hristos a sezut de-a dreapta Tatalui, lucrand dumnezeieste purtarea de grija a tuturor". Dar nici faptul de "a fi oprita" nu se opune ca lucrarea sa fie necreata. Caci lucrarea creatoare a lui Dumnezeu incepe si inceteaza, cum zice si Moise ca "Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile pe care a inceput sa le faca". Dar lucrarea creatoare pe care o incepe si o inceteaza Dumnezeu este o lucrare naturala si necreata a lui Dumnezeu.

131. Dumnezeiescul Damaschin, dupa ce a zis ca lucrarea este o miscare infaptuitoare si fiintiala a firii, voind sa arate ca de o asemenea lucrare a zis Teologul, ca e lucrata si oprita, a adaus : "Trebuie sa se stie ca lucrarea este o miscare, si ea e mai mult lucrata decat lucreaza, cum zice Grigorie Teologul in -"Cuvantul despre Duhul Sfant" : "Iar daca este lucrare, e vadit ca va fi lucrata si nu va lucra, si indata dupa ce a fost lucrata o va opri". E vadit asadar ca cei ce cugeta cele potrivnice, dogma-tizand ca lucrarea de care a vorbit aici Grigorie e creata, coboara nebuneste la treapta de faptura insasi lucrarea fireasca si fiintiala a lui Dumnezeu, pe care sfantul Damaschin, aratand-o nu numai ca lucrata, ci si ca lucrand, a infatisat-o ca fiind necreata. Iar ca acesta nu se deosebeste aci de cel cu numele de Teologul, am aratat in "Cuvintele" mele pe larg. [Faptul ca lucrarea dumnezeiasca are ipostasul ca lucrator, nu inseamna ca ea e pasiva. In lucrarea lucrata se arata insusi subiectul ca lucrator. Daca ea ar fi pasiva, ar fi despartita de subiect in realitate nu se poate desparti intre subiectul lucrator si lucrarea Lui. Tocmai de aceea a declara lucrarea subiectului dumnezeiesc creata, inseamna a-L face pe El insusi creat.  -Parintele Dumitru Staniloae]

132. Insusirile ipostatice sunt indicate in Dumnezeu fiind intr-un raport unele cu altele, caci ipostasurile se deosebesc intre ele, dar nu dupa fiinta. Dar uneori e numit ca fiind in raport si cu creatia. Caci nu se poate numi Prea Sfanta Treime si Tata, precum se numeste Dumnezeu mai inainte de veci, fara de inceput, mare si bun. Caci nu fiecare dintre ipostasuri, ci numai unul dintre cele trei este Tatal din Care sunt si la Care se refera celelalte. Dar in raport cu creatia, fiindca aceasta este un lucru al celor Trei, adus la fiinta din nimic, si pentru cei facuti fii prin harul comun daruit de cei Trei, se numeste Tata si Treimea. De pilda : "Domnul Dumnezeul tau este un Domn" (Deut. VI, 4), sau : "Tatal nostru cel din ceruri" infatiseaza Sfanta Treime, ca un Domn si Dumnezeu al nostru si ca Tata al nostru, Care ne naste prin harul Sau. Dar in raport cu Fiul cel de o fiinta, numai Tatalui i se zice Tata. Si Lui i se zice si inceput, in raport cu Fiul si cu Duhul. Dar Tatal e numit si in raport cu zidirea inceputa, dar ca Stapan si Creator al tuturor. Cand deci Tatal este numit inceput in raport cu creatia, inceput este si Fiul ; dar nu sunt doua inceputuri (principii), ci unul. Deci in sens de relatie i se zice si Fiului inceput (principiu) in raport cu creatia, precum i se zice si Stapan fata de cele slujitoare. Prin urmare Tatal si Fiul cu Duhul sunt fata de creatie un singur inceput (principiu) si un singur Stapan, un singur Creator, un singur Dumnezeu si Tata, un singur Carmuitor, Supraveghetor si toate celelalte. Iar dintre toate acestea, nici una nu este fiinta. Caci nu s-ar zice in raport cu altceva daca ar fi fiinta Lui. [Se pare ca sfantul Grigorie Palama considera ca tine de insasi fiinta lui Dumnezeu sa fie spre ceva, dar spre ceva in interiorul ei inter-personal. Caci altfel n-ar exista ca Tata, ca Fiu si ca Duhul Sfant. Si pe aceasta structura a ei de a fi spre ceva in ea insasi se intemeiaza in faptul de a putea fi si spre ceva din afara de ea (dar acest ceva din afara devine, prin faptul ca Dumnezeu intra in relatie cu el, intr-o anumita masura, interior Lui), se intemeiaza faptul de a putea crea, adica de a crea si desavarsi o creatura, realizand si cealalta forma posibila a capacitatii Lui de a fi "spre ceva". Altfel ar ramane inchis intr-un fel de existenta panteista. Realitatea creaturii e deci semnul doveditor al faptului ca Dumnezeu are caracter personal, fara ca acest caracter sa 1-1 dea creatura insasi. Faptul de a putea crea inseamna ca Dumnezeu are un caracter personal. Creatura isi are temeiul in caracterul trinitar al lui Dumnezeu. De aceea spune sfantul Grigorie Palama ca daca Dumnezeu nu e in trei ipostasuri nu e nici Creator si Stapan al tuturor. Urcand pana la fiinta lui Dumnezeu categoria lui "spre ceva", sfantul Grigorie Palama vede in faptul ca chiar in interiorul fiintei divine exista acest "spre ceva", un temei suprem pentru faptul ca nimeni si nimic nu e pentru sine, ci pentru altele si pentru altii. Fiinta divina nu e pentru nimic altceva din afara decat datorita faptului ca e tripersonala, ca e deci pentru altul in interiorul ei. Datorita acestui fapt, si creaturile sunt unele pentru altele, dar si pentru Cineva care e mai presus de ele, anume pentru Cel care creindu-le a realizat "spre ceva" al Sau cu ele si le-a imprimat prin aceasta si lor un "spre ceva" cu El. Daca Dumnezeu numai realizand si cu creaturile al Sau "spre ceva" il realizeaza pe acesta in ambele forme posibile, creaturile numai realizand al lor "spre ceva" si cu ceea ce e in afara de cercul lor, realizeaza in mod perfect al lor "spre ceva" depasind inchisoarea cercului lor in mod real. Ceea ce a spus sfantul Grigorie Palama aci e ultima intemeiere a relatiei intre persoane si intre ele si orice altceva chiar in fiinta divina. ]

133. Pozitii, deprinderi, locuri si timpuri si tot ce e de felul acesta nu se spun la Dumnezeu in inteles propriu, ci in inteles imprumutat (metaforic). Dar a face si a lucra, numai despre Dumnezeu se poate spune in chipul cel mai adevarat. [ Lui Dumnezeu trebuie sa I se recunoasca cu atat mai mult lucrarea, cu cat numai El lucreaza prin excelenta si nu are nimic pasiv in El. El este actus purus. Dar aceasta nu inseamna lipsa unui sau unor subiecte care lucreaza si a unui fond din care izvoraste lucrarea, in care e data capacitatea lucrarii voluntare. Caci daca n-ar fi o lucrare de buna voie, ea ar fi pasiva, chiar daca ar aparea ca eficienta.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci numai Dumnezeu face. Iar El nu devine si nu patimeste cat priveste fiinta Lui. Si singur face fiecare lucru prin toate. Singur creeaza din cele ce nu sunt nicidecum, avand lucrarea cea atotputernica, prin care e si numit un raport cu lumea si are lucrarile puterea Sa. Caci El nu poate patimi nicidecum ceva in firea Sa. Dar poate adauga ceva fapturilor daca vrea. A avea in potenta patimirea si trebuinta de a primi ceva dupa fiinta, tine de neputinta. Dar a avea puterea de a face si a adauga fapturilor ceva cand vrea, tine de taria dumnezeiasca si atottiitoare. [Propriu-zis la El se reduce toata lucrarea in creatie. El le face toate prin toate. Daca creaturile pot lucra, aceasta o au tot de la Dumnezeu. Daca Dumnezeu s-ar comporta ca Cel ce priveste pasiv vreo lucrare, ar fi un semn de oarecare neputinta in El. El n-ar mai fi atotputernic. -Parintele Dumitru Staniloae]

134. Toate cele ce sunt (creaturile) se recapituleaza in zece categorii : fiinta, calitate, cantitate, spre ce (relatie), unde (locul), cand (timpul), a face, a patimi, a avea, a zacea (a sta). Cele noua din urma sunt contemplate in fiinta (in substanta). Asa fiind, Dumnezeu este fiinta mai presus de fiinta, in care singura se contempla numai faptul de a fi spre ceva si a face, care nu aduc acesteia nici o compunere sau schimbare. Caci Dumnezeu face toate, nepatimind nimic dupa fiinta. Caci este si Creator fata de creatie si inceput (principiu) si Stapan al zidirii careia i-a dat inceput si care-I slujeste Lui. Ba este si Tatal nostru, nascandu^ne din nou prin har. Este insa si Tatal fata de Fiul, Care nu a inceput nicidecum in timp ; si e Fiu fata de Tatal ; si Duhul este purcesul Tatalui, im-preuna-vesnic cu Tatal si cu Fiul, fiind toti trei de una si aceeasi fiinta. Iar cei ce zic ca Dumnezeu este numai fiinta, neavand nimic ce se contempla in ea, fac pe Dumnezeu sa nu aiba nici puterea de a crea si de a lucra nici raportarea spre ceva. Daca, deci, cel pe care-1 socotesc ei Dumnezeu nu are acestea, nu e nici lucrare, nici Facator si nu are nici lucrare. Si nu e nici inceput (obarsie), nici Creator si Stapan ; nu e nici Tatal nostru dupa har. Caci cum ar fi acestea, odata ce nu sunt contemplate in fiinta Lui si odata ce El nu are puterea de a face si de a se raporta la ceva ? Ba se desfiinteaza si Cele trei ipostasuri ale Treimii, daca nu se contempla in fiinta Treimii raportarea spre ceva. Iar daca nu e in trei ipostasuri, nu e nici Stapan al tuturor, nici Dumnezeu.

[Chiar lucrarile Lui reale il arata pe Dumnezeu existand in ipostasuri, adica existand real, prin faptul ca e spre ceva in interiorul Lui si spre ceva creat. Caci daca fiinta Lui nu le-ar avea pe acestea, n-ar fi spre nimic, n-ar lucra, deci n-ar fi Subiect (respectiv trei) care lucreaza si se manifesta. Fiinta aceasta ar fi neipostatica, adica ireala, sau simplu cugetata. Prin lucrari, deci prin faptul ca e persoana sau persoane, exista si il traim pe Dumnezeu ca real.-Parintele Dumitru Staniloae] Asadar cei ce cugeta asa, asemenea celor potrivnici, sunt si fara Dumnezeu.

135. Dumnezeu are si ceea ce nu este fiinta. Dar daca nu este fiinta, nu inseamna ca este accident. Caci ceea ce nu numai ca nu dispare, dar nici macar nu primeste, sau sufere vreo oarecare crestere sau micsorare, nu poate fi numarat intre accidente. Dar daca aceasta nu este nici accident nici fiinta, nu inseamna ca nu este dintre cele ce nu sunt nicidecum, ci exista si exista cu adevarat. Nu este accident, fiindca este cu totul neschimbabil. Dar nu este nici fiinta, caci nu este dintre cele ce subzista de sine. De aceea i se zice de unii teologi si accident, aratand numai atata, ca nu este fiinta. Deci ce urmeaza? Daca fiecare dintre insusirile ipostatice si fiecare dintre ipostasuri nu e nici fiinta nici accident la Dumnezeu, pentru aceasta este oare dintre cele ce nu sunt nicidecum? Doamne fereste ! in acelasi fel deci si lucrarea dumnezeiasca a lui Dumnezeu nu e nici fiinta, nici accident, dar pentru aceasta nu e dintre cele ce nu sunt nicidecum. Sau ca sa spun ceea ce socotesc toti teologii : Daca Dumnezeu face ceva prin aceea ca voieste, dar nu numai prin aceea ca are o anumita fire, urmeaza ca altceva este a voi si altceva a avea o anumita fire. Iar dumnezeiasca. Deci ce vom zice ? Fiindca voia la Dum-daca e asa, voia dumnezeiasca este altceva decat firea nezeu este altceva decat firea si nu este fiinta, nu exista ea nicidecum ? in nici un caz nu ! Ci este, si este a lui Dumnezeu, Care nu are numai fiinta, ci si vointa, dupa care face, fie ca vrea cineva sa o numeasca accident, ca una ce nu este fiinta, fie nici accident, ca una ce nu sufera nici o compunere sau schimbare. Asadar Dumnezeu are si ceea ce este fiinta si ceea ce nu este fiinta, chiar daca aceasta nu e numita accident, adica are vointa si lucrare dumnezeiasca.

136. Fiinta, daca nu are o lucrare ce se deosebeste de ea, va fi cu totul inconsistenta si numai o plasmuire a cugetarii. Caci omul, asa zis in genere, nu cugeta, nu crede, nu vede, nu miroase, nu graieste, nu aude, nu se misca, nu rasufla, nu mananca, si, simplu graind, nu are lucrare ce se deosebeste de fiinta si nu se arata ca este in ipostas. De aceea "omul in genere" este cu desavarsire inconsistent (inexistent). Dar omul care are lucrare fireasca deosebita de fiinta, una sau mai multe, sau toate cate le-am zis, se cunoaste din ele ca este in ipostas si nu este inconsistent. Iar fiindca aceste lucrari nu se vad numai la unul, ci la doi, la trei sau mai multi, se arata ca omul este in nenumarate ipostasuri.

137. Dumnezeu, dupa dreapta credinta a noastra, adica a Bisericii, intemeiata prin harul Sau, are o lucrare fireasca ce-L arata pe El insusi si prin aceasta se deosebeste de fiinta Lui. Caci El prestie si poarta de grija de cele de jos, le creaza, le sustine, le stapaneste, le preface dupa voia Sa, precum stie. Prin aceasta se arata ca este in ipostas, dar nu numai fiinta neipostatica. Iar fiindca toate aceste lucrari nu se contempla numai intr-un ipostas, ci in trei, Dumnezeu se cunoaste prin ele caexistand in trei ipostasuri. Potrivnicii insa, zicand ca Dumnezeu nu are o lucrare fireasca ce-L arata pe El, si prin aceasta deosebita de fiinta Lui, zic ca Dumnezeu nu este in ipostas si fac pe Domnul, Cel in trei ipostasuri, cu desavarsire neipostatic (inconsistent). Astfel covarsesc intr-atata in ratacire pe Sabelie Libianul, pe cat intrece necredinta in rautate, dreapta credinta. [ Daca lucrarea nu se deosebeste de fiinta, daca fiinta nu are o lucrare deosebita de ea, prin care fiinta sa fie indicata, prin care sa se manifeste, ea nu se afla nici in ipostasuri, care sa dea prin lucrari sem nul existentei reale a fiintei. Deci o astfel de fiinta nici nu exista in mod real.-Parintele Dumitru Staniloae]

138. Cele trei ipostasuri dumnezeiesti nu au numai o lucrare asemanatoare, cum e la noi, ci cu adevarat una si dupa numar. Aceasta nu pot sa o spuna cei ce cugeta ale celor potrivnici. Fiindca ei zic ca Cele trei Ipostasuri nu au o lucrare comuna necreata, ci ca Ipostasurile sunt lucrari pe rand ale Unuea din Ele, incat dupa ei, nu este o lucrare comuna dumnezeiasca. Deci nici astfel nu pot sa spuna ca Cele trei Ipostasuri au o singura lucrare, ci desfiintand pe rand alt si alt Ipostas, se poate vedea ca fac neipostatic pe Dumnezeu, Cel in trei Ipostasuri.

[ Daca Cele trei Ipostasuri nu au o lucrare comuna, ci Ipostasurile sunt lucrari succesive ale Unui singur Ipostas, prin aceasta se desfiinteaza Ipostasurile dumnezeiesti in general, caci nu se mai recunoaste o relatie in interiorul dumnezeirii (un "spre ceva"), iar fara aceasta nu se poate dovedi nimic ca existand. Dumnezeu devine astfel ceva inconsistent, sau simplu cugetat, plasmuit. Fiecare Ipostas trebuie sa aiba lucrare, trebuie sa manifeste existenta reala a fiintei prin lucrare. Dar la Dumnezeu lucrarea aceasta trebuie sa fie comuna, pentru ca si fiinta e comuna. Altfel se despart Ipostasurile si se desfiinteaza unitatea de fiinta a lui Dumnezeu, sau se desfiinteaza Treimea Ipostasurilor, fiinta dumnezeiasca ramanand o simpla abstractie.-Parintele Dumitru Staniloae]

139. Cei cu sufletul bolnav de aceasta opinie inselatoare, numind creata lucrarea ce se deosebeste de fiinta lui Dumnezeu, socotesc ca si lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, adica puterea Lui creatoare este creata. Dar nu poate crea si lucra cineva fara lucrare, precum nici exista nu poate fara existenta. Deci precum cel ce zice ca existenta lui Dumnezeu este creata nu poate zice ca Dumnezeu exista in chip necreat, asa nu poate socoti cel ce numeste lucrarea lui Dumnezeu creata, ca El poate lucra si zidi in chip necreat.

140. Fapturi ale lui Dumnezeu sunt si se numesc, de cei ce cugeta binecredincios, nu lucrarea lui Dumnezeu, dupa aiurelile celor potrivnici (vai ce necredinta !), ci rezultatele lucrarii dumnezeiesti. Caci daca fapturile ar fi lucrarea, ele ar fi sau necreate (o, ce nebunie !), ca unele ce ar exista inainte de a se fi creat, sau Dumnezeu n-ar avea lucrare inainte de fapturi (o, ce credinta ratacita !) Dar Dumnezeu fiind lucrator si atotputernic din veci, fapturile, ori cum s-ar numi, nu sunt lucrarea lui Dumnezeu, ci cele savarsite sau rezultatele lucrarii. Iar lucrarea lui Dumnezeu este, dupa teologi, necreata si impreuna-vesnica cu Dumnezeu.

141. Nu lucrarea se cunoaste din fiinta, ci fiinta se cunoaste din lucrare. Dar se cunoaste ca este, nu insa si ce este. De aceea si Dumnezeu se cunoaste, dupa teologi ca este, nu din fiinta, ci din pronia Sa. Deci lucrarea se deosebeste de fiinta si prin aceasta, anume ca lucrarea este ceea ce face cunoscut, iar fiinta, ceea ce se cunoaste prin lucrare ca este. Dar aparatorii ratacirii, silindu-se sa ne convinga ca lucrarea dumnezeiasca nu se deosebeste intru nimic de fiinta dumnezeiasca, se silesc, desfiintand aceea prin ce Dumnezeu se cunoaste, sa ne convinga ca nu cunoastem ca Dumnezeu exista, precum nu cunosc nici ei. Iar cel ce nu cunoaste aceasta, este cel mai fara Dumnezeu si mai lipsit de minte.

142. Cand acestia zic ca Dumnezeu are lucrare, dar ea nu se deosebeste nicidecum de fiinta dumnezeiasca, incearca sa-si umbreasca ratacirea lor si sa zapaceasca si sa amageasca in chip inselator (sofistic) pe ascultatori. Caci asa facea si Sabelie Libianul, zicand ca Dumnezeu si Tatal are si Fiu, dar Acesta nu se deosebeste intru nimic de El. Precum deci acela a fost vadit zicand pe Tatal, fara Fiu, intrucat nega deosebirea dintre Ei dupa ipostas, asa acestia, zicand ca lucrarea dumnezeiasca nu se deosebeste intru nimic de fiinta dumnezeiasca, se vadesc acum cugetand pe Dumnezeu, ca neavand catusi de putin lucrare. Caci daca acestea nu se deosebesc intru nimic, Dumnezeu nu are nici pe -"a face"-, nici pe "a lucra". Caci, dupa teologi, nu poate lucra cineva fara lucrare, precum tot dupa ei, nu poate exista fara existenta. Iar ca lucrarea dumnezeiasca se deosebeste, pentru cei ce cugeta sanatos, de fiinta dumnezeiasca, e vadit si prin aceasta. Lucrarea sa-varseste prin lucrare ceva ce nu este lucratorul. Caci Dumnezeu lucreaza si face fapturile. El insa e necreat. Iar a se raporta la ceva, insemneaza totdeauna a se raporta la altceva. Caci Fiul se zice in raport cu Tatal. Tatal insa nu este niciodata Fiu al Tatalui. Deci precum raportarea la ceva nu se poate sa nu se deosebeasca de fiinta, sau sa nu se contemple in fiinta, ci sa fie fiinta, asa nici lucrarea nu e cu putinta sa nu se deosebeasca de fiinta, ci sa fie fiinta, chiar daca nu le place celor potrivnici.

143. Vasile cel Mare, vorbind in capitolele lui silogistice despre Dumnezeu, zice ca lucrarea nu e nici cel ce lucreaza, nici ceea ce e lucrat (savarsit). Asadar lucrarea nu este nedeosebita de fiinta. Iar dumnezeiescul Ciril, vorbind si el despre Dumnezeu, zice ca "a face" tine de lucrare, iar -"a naste" de fire. Iar firea si lucrarea nu sunt acelasi lucru. La randul sau purtatorul de Dumnezeu Damaschin zice ca nasterea este lucru al firii dumnezeiesti, iar creatia, lucru al vointei dumnezeiesti. in alta parte zice iarasi tot el, in chip lamurit : "Altceva este lucrarea si altceva izvorul lucrarii ; lucrarea este miscarea f iintiala a firii, iar izvorul lucrarii, firea din care iese lucrarea". Asadar in multe locuri dumnezeiestii parinti, zic ca lucrarea se deosebeste de fiinta dumnezeiasca.

144. Fiinta dumnezeiasca este cu totul fara nume, fiindca este mai presus de cugetare. Dar se numeste din toate lucrarile Sale, nici unul din nume nedeosebindu-se cand e vorba de ea, dupa inteles, de altul. Caci prin fiecare si prin toate nu se numeste nimic altceva decat ascunsul acela, care nu se cunoaste nicidecum ce este. Dar cu referire la lucrari, fiecare din aceste nume are un inteles deosebit. Caci cine nu stie ca a crea, a stapani, a judeca, a purta de grija, a ne infiia Dumnezeu prin harul Sau se deosebesc intre ele ? Deci cei ce zic ca aceste lucrari dumnezeiesti naturale sunt create intrucat se deosebesc intre ele si de firea dumnezeiasca, ce altceva fac decat coboara pe Dumnezeu la treapta de faptura ? Caci cele create, cele stapanite, cele judecate si, simplu, toate cele de felul acesta, sunt fapturile, iar nu Creatorul, Stapanitorul si Judecatorul, nici puterea de a judeca, de a stapani si de a crea, care se contempla in chip firesc in El.

145. Fiinta lui Dumnezeu, precum este, dupa cuvan-tatorii de Dumnezeu, cu totul fara nume, ca mai presus de nume, asa este si cu neputinta de impartasit, fiind, dupa ei, mai presus de impartasire. Dar acestia, care nu asculta acum de invatatura Duhului, daruit prin sfintii nostri parinti, ne barfesc pe noi, care marturisim impreuna cu aceia, zicand ca, daca lucrarea dumnezeiasca se deosebeste de fiinta dumnezeiasca si daca se contempla peste tot ceva in fiinta lui Dumnezeu, se produc multi dumnezei, sau Dumnezeu cel Unul devine compus. Ei nu stiu ca nu puterea de -"a lucra" si lucrarea, ci insusirea de "a patimi" si patimirea pricinuiesc compunerea. Dumnezeu, insa, lucreaza nepatimind nimic, nici schimbandu-Se. Asadar nu e compus din pricina lucrarii. Pe langa aceea Dumnezeu are si referinta fata de ceva si fata de creatie, ca Cel ce este inceputul (Principiul) si Stapanul ei. Dar pentru aceasta nu se numara impreuna cu cele ce s-au facut. A spune ca sunt multi dumnezei, pentru ca Dumnezeu are lucrare, chiar si daca fiinta dumnezeiasca si lucrarea dumnezeiasca sunt ale unui unic Dumnezeu, mai bine zis sunt Acelasi Dumnezeu, este cu adevarat o aiureala a nebuniei lor.

146. Dupa ce Domnul a spus catre ucenicii Sai : "Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere" (Marcu IX, 1), dupa sase zile, luand pe Petru, pe Iacob si pe Ioan si urcandu-se pe muntele Taborului, -"le-a stralucit ca soarele si vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei XVII, 1-2). Caci aceia nu mai puteau privi ; mai bine zis, nemaifiind in stare sa caute la lumina aceea, au cazut cu fata la pamant. (Matei XVII, 6). Totusi, dupa fagaduinta Mantuitorului, au vazut imparatia lui Dumnezeu, lumina aceea dumnezeiasca si tainica, pe care Grigorie si Vasile cel Mare o numesc dumnezeire. Cel dintai zice: "Dumnezeirea ce s-a aratat pe munte ucenicilor este lumina si frumusete a Celui cu adevarat puternic, dumnezeirea inteligibila si contemplata a Lui". Vasile cel Mare zice : "Acea lumina este si frumusete a lui Dumnezeu, contemplata numai de sfinti intru puterea Duhului dumnezeiesc". De aceea si zice iarasi : "Petru si fiii tunetului au vazut frumusetea Lui in munte, covarsind stralucirea soarelui si s-au invrednicit sa vada cu ochii arvuna prezentei Lui". Iar Cuvantatorul de Dumnezeu Damaschin, impreuna cu Ioan cel cu Gura de Aur, au numit lumina aceea : raza naturala a dumnezeirii. Cel dintai scrie : "Fiu nascut fara de inceput din Tatal are raza naturala fara de inceput a dumnezeirii si slava dumnezeirii se face slava trupului". Iar Cuvantatorul de Aur zice : "Domnul S-a aratat pe munte mai stralucit decat Sine, dumnezeirea aratand razele Sale".

147. Aceasta lumina dumnezeiasca si tainica, dumnezeirea si imparatia lui Dumnezeu, frumusetea si stralucirea firii dumnezeiesti, vederea si bucuria sfintilor in veacul fara de sfarsit, raza si slava fireasca a dumnezeirii, ereticii cu mancarime de limba o numesc naluca si faptura, iar pe cei ce nu pot suferi sa huleasca asemenea lor aceasta lumina dumnezeiasca si socotesc ca Dumnezeu este necreat atat dupa fiinta cat si dupa lucrare, ii parasc, barfindu-i ca cred in doi dumnezei. Dar rusineze-se ! Caci cu toate ca e necreata si lumina dumnezeiasca, unul este Dumnezeul nostru intr-o singura dumnezeire. Caci, precum s-a aratat pe larg mai sus, si fiinta necreata si lucrarea necreata, adica harul dumnezeiesc si lumina lui sunt ale unui singur Dumnezeu.

148. Ereticii rataciti spunand, deci, cu indrazneala la Sinod ca socotesc naluca si faptura, si incercand sa stinga lumina dumnezeiasca ce a stralucit din Mantuitorul pe Tabor, si fiind respinsi pe larg, dar nelasandu-se convinsi, au fost supusi afurisirii si anatemei scrise. [E vorba de Sinodul din 1341.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci ei hulesc venirea in trup a lui Dumnezeu [Sfantul Grigorie Palama a remarcat in mai multe randuri ca negarea lucrarii necreate a lui Dumnezeu in fapturi implica in ea negarea intruparii. Trupul lui Hristos ramane in acest caz alaturea de dumnezeirea Lui, dar nu e penetrat de ea.-Parintele Dumitru Staniloae ] si sustin nebuneste ca dumnezeirea lui Dumnezeu este creata, si cat ii priveste, fac faptura pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Caci dumnezeirea Celor Trei este una si aceeasi. Iar daca zic ca cinstesc dumnezeirea necreata, e vadit ca sustin doua dumnezeiri ale lui Dumnezeu, una creata si alta necreata. Astfel ravnesc sa intreaca pe toti ratacitii si rau-credinciosii din vechime.

149. Alta data, cautand sa acopere ratacirea lor, zic ca lumina care a stralucit pe Tabor, e si necreata si fiinta a lui Dumnezeu, hulind si in felul acesta in multe privinte. Fiindca acea lumina a fost vazuta de apostoli, ei cugeta in chip ratacit ca fiinta lui Dumnezeu se poate vedea. Dar sa auda pe cel ce zice : "Nimenea n-a trait cu adevarat, care sa fi vazut sau sa fi aratat cu graiul fiinta sau firea lui Dumnezeu" (Ierem. XXIII, 18). Si nu numai nimenea dintre oameni, dar nici dintre ingeri. Caci chiar si serafimii cu sase aripi isi acopar fetele cu aripile inaintea luminii covarsitoare ce iese de acolo (Isaia VI, 2). Deci odata ce suprafiinta lui Dumnezeu nu a fost vazuta de nimeni niciodata, cand ereticii zic ca lumina aceea este tocmai acea suprafiinta, marturisesc ca si lumina aceea este cu totul nevazuta si ca nici fruntasii apostolilor nu s-au invrednicit de vederea ei pe munte, nici Domnul nu a fagaduit-o cu adevarat acelora, nici nu spune adevarul cel ce zice : "Am vazut slava Lui"- (Ioan I, 14). Caci fiind cu El in muntele cel sfant si priveghind, "Petru si cei impreuna cu dansul au vazut slava Lui". Iar altul zice despre Ioan, ucenicul cel cu deosebire iubit de Hristos, ca "a vazut pe munte insasi dumnezeirea Cuvantului descoperita"-. Deci au vazut, au vazut cu adevarat acea lumina necreata si dumnezeiasca, Dumnezeu ramanand nevazut, dupa ascunzimea Sa mai presus de fiinta, chiar de-ar crapa capeteniile ereziei si cei de un cuget cu ei.

150. Dar cand ii intreaba cineva pe acesti eretici, care spun ca lumina aceea este fiinta dumnezeirii : "Oare se vede fiinta lui Dumnezeu ?", fiind siliti, isi descopera viclenia, zicand ca au spus ca acea lumina este fiinta, fiindca prin ea s-a vazut fiinta lui Dumnezeu. Caci "fiinta lui Dumnezeu se vede prin fapturi"-. Astfel nenorocitii prefac iarasi in faptura lumina Schimbarii la fata a Domnului. De altfel prin fapturi nu se vede fiinta, ci lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Deci in chip ratacit si intr-un glas cu Eunomie zic si acestia ca fiinta lui Dumnezeu se vede prin fapturi. Astfel aiureala necredintei lor are multe chipuri. Drept aceea trebuie sa fugim de ei si de impartasirea cu ei, ca de o hidra stricatoare de suflet si cu multe capete, ca de o strambare cu multe chipuri a dreptei credinte.

• « Inapoi