Din viata cuviosului Antonie


Din viata cuviosului parintelui nostru Antonie

Mergand odata la ava Antonie doi frati si lipsindu-le lor apa pe drum, unul a murit, iar celalalt urma sa moara. Deci nemaiputand sa mearga, zacea si el pe pamant, asteptand sa moara. in acest timp Antonie, sezand in munte, striga doi monahi ce se intamplau sa fie acolo si le zise : -"Luati degraba un ulcior de apa si alergati pe drumul spre Egipt ; ca dintre doi oameni care vin incoace, unul a murit, iar celalalt e pe cale sa moara, de nu va grabiti. Aceasta mi s-a aratat in vreme ce ma rugam". Deci venind cei doi monahi, a aflat pe unul zacand mort si l-au ingropat, iar pe celalalt l-au inviorat cu apa si l-au dus la batran, care se afla la cale de o zi. Daca ar intreba cineva, pentru ce nu a grait inainte de a muri celalalt, nu ar face bine. Caci nu era a lui Antonie hotararea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotarat despre acela si tot El a descoperit starea cestuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta ca, sezand in munte, avea inima veghind si ca Domnul i-a aratat pe acela de departe. Vezi ca din pricina trezviei inimii Antonie s-a facut vazator de Dumnezeu si inainte-vazator? Caci de fapt Dumnezeu se arata mintii in inima, la inceput curatind pe cel care-L iubeste, cum zice Ioan Scararul, ca un foc, apoi umplandu-i mintea de stralucire ca o lumina si dandu-i forma dumnezeiasca.

[Dumnezeu se arata mintii sau puterii noastre de sesizare-duhovniceasca a prezentei Lui numai cand aceasta este adunata inlauntrul inimii, adica in intimitatea ultima a fiintei umane, care are totodata un caracter emotional, o capacitate si o pornire iubitoare. Aratarea aceasta a lui Dumnezeu e o suprema lumina, e evidenta supremei realitati, care e totodata suportul propriei noastre existente. Mintea ia atunci forma nehotarnicita a lui Dumnezeu si capata lumina evidentei proprii asemenea celei a evidentei lui Dumnezeu. Lumina sau evidenta aceasta se intinde pesta toate. De aceea sfantul Antonie poate vedea prin ea ceea ce se petrece departe cu cei doi calatori. Pentru aceasta mintea trebuie sa fie curatita de pacate, adica de tot ce o inchide fata de Dumnezeu si de zidirea Lui universala, intr-un gand limitat, de care s-a alipit in mod patimas. In concluzia ce o scoate din intamplarea aceasta din viata sfantului Antonie, ca si in concluziile din vietile sau sfaturile celorlalti parinti, Nichifor tine sa accentueze importanta concentrarii mintii in adancul fiintei sau al inimii credinciosului, odata cu oprirea activitatii simturilor indreptata spre cele din afara. In vederea interioara pe care o castiga mintea astfel, i se descopera chiar cele din afara, care sunt de folos celui ce se nevoieste sau altora. - Parintele Dumitru Staniloae]