Despre ostenelile vietii calugaresti


Cuvantul lui Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, despre ostenelile vietii calugaresti

Vietuirea calugareasca este un arbore cu coroana inalta si foarte roditor. Radacina lui este instrainarea de toate cele trupesti; ramurile sunt neimpatimirea sufletului si lipsa oricarei alipiri de lucrurile de care s-a departat; iar rodul lui il constituie dobandirea virtutilor, dragostea indumnezeitoare si bucuria neintrerupta din acestea.

[ Vietuirea calugareasca nu e o vietuire stearpa, ci ea creste in continut ca un pom inalt si stufos. Ea creste din radacina desprinderii de cele trupesti; pe nepatirnirea ei de multe feluri, ca pe niste ramuri ale lipsei de egoism, odraslesc rodurile virtutilor ca tot atatea daruiri ale vietii proprii lui Dumnezeu si altora, daruiri insufletite de iubire si culminand in iubirea ce indumnezeieste pe cel ce se daruieste. Sunt roduri ce sustin in suflet o bucurie curata si neintrerupta, care nu e ca bucuria de lucrurile si succesele lumii, mereu intrerupte de lipsa acestor lucruri si succese, sau fara o plinatate de substanta. -Parintele Dumitru Staniloae]

"Caci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea" si cele urmatoare (Galat. V, 22). Departarea de lume aduce adapostirea langa Hristos. Iar lume numesc alipirea de lucrurile supuse simturilor si de trup. Cel ce s-a instrainat de acestea intru cunostinta adevarului se alipeste de Hristos, cistigand dragostea Lui, pentru care, lepadandu-se de toate ale lumii, a cumparat margaritarul de mult pret, pe Hristos.

["Lume" nu e numita aci realitatea celor din afara, ci o stare launtrica de alipire patimasa la lucrurile supuse simturilor si la trup. Monahul le foloseste pe acestea intr-o mare libertate si detasare spirituala. De aceea Ie foloseste in limitele strict necesare vietii pamantesti, "ca nea-vand nimic, desi toate sunt in stapanirea lor" (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapada de lume numai in sensul ca nu se alipeste ei ca singurei sau ultimei realitati. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, intrucat monahul stie ca in Hristos are asigurata o viata netrecatoare si infinit mai bogata decat cea pe care i-o poate da lumea. In sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea intru cunostinta adevarului. Cel ce se dezlipeste de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat margaritarul de mult pret, infinit mai pretios decat toata lumea si decat orice avutie. Dar in Hristos lumea nu e pur si simplu negata, ci regasita in stralucirea ei adevarata, care ii vine din El.-Parintele Dumitru Staniloae]

Ai imbracat pe Hristos prin botezul mantuitor, ai lepadat intinaciunea prin baia dumnezeieasca, ti-ai cistigat stralucirea harului duhovnicesc si nobletea de faptura. Dar ce s-a intamplat pe urma ? Mai bine zis, ce a patimit omul din nesocotinta? Prin alipirea fata de lume si-a schimbat trasaturile dumnezeiesti ; din iubirea trupului si-a stricat chipul. Pacla gandurilor patimase a intunecat oglinda sufletului, prin care se arata Hristos, Soarele cunoscut cu mintea.

[Prin harul botezului credinciosul a recistigat stralucirea spirituala care pune in lumina frumusetea originara a demnitatii sale de faptura a lui Dumnezeu. Aceasta stralucire nu e despartita de stralucirea adusa de har, ci harul insusi reda firii noastre stralucirea ei, asa cum raza soarelui luminand fata lucrurilor le arata frumusetea lor. Firea noastra a fost creata ca o oglinda transparenta prin care sa se vada Dumnezeu, lumina infinita a sensurilor nesfarsit de bogate si de adinei. In insasi calitatea ei de faptura a lui Dumnezeu se reflecta lumina Lui, sau se cuprinde capacitatea reflectarii ei. Botezul i-a redat aceasta legatura cu Darnnezeu prin har si deci a reactivat capacitatea reflectarii luminii Lui. Daca ar fi ramas asa cum a fost creata, in legatura cu Dumnezeu, nu numai trupul ar fi fost transparent pentru suflet, ci si sufletul peatru Dumnezeu, asa cum o persoana omeneasca alipita prin iubire de o alta, e transparenta pentru aceea. Dar gandurile patimase sau egoiste, prin care omul se intoarce spre sine ca si cum ar fi unica realitate, au pus o pacla pe aceasta transparenta a sufletului si prin aceasta si a trupului pentru Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

Tu ti-ai pironit sufletul de frica lui Dumnezeu, ai cunoscut intunecimea neoranduielii lumesti, ai inteles imprastierea cugetarii pricinuite de zgomote, ai vazut alipirea desarta a oamenilor de viata mult tulburata, ai fost ranit de sageata dragostei in vremea linistirii, ai calcat pacea gandurilor, caci ai auzit : "Cauta pacea si o urmareste pe ea" (1 Petru III, 11) ; ai dorit odihna ei, fiindca ai auzit : "intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta" (Ps. CXIV, 7). Pentru aceasta ai inteles ca nobletea pe care ai primit-o in botez prin har, dar ai lepadat-o cu vointa prin patimi in lume, trebuie sa ti-o recistigi prin vointa cea buna. De aceea ai pasit la lucru, intrand in sfanta manastire si imbracand cinstitele vesminte ale pocaintei si fagaduind din suflet ramanerea in ea pana la moarte.

Astfel ai facut o a doua invoiala cu Dumnezeu : prima intrand in viata de aici, iar a doua grabindu-te spre sfarsitul vietii de aici. Atunci te-ai alipit lui Hristos prin credinta, acum te-ai alipit lui Hristos prin pocainta. Acolo ai aflat har, aici ti-ai luat o datorie.

[Daca pentru primirea harului botezului si deci a stralucirii originare, ca reflectare a lui Dumnezeu, a fost necesara din partea omului fagaduinta credintei in Hristos, ca deschidere spre El, sau credinta ca prin umanitatea lui Hristos iradiaza toata lumina lui Hristos, facandu-se accesibila noua, la activarea acestui har acoperit de plcla patimilor egoiste, omul contribuie cu o noua fagaduinta, cu fagaduinta pocaintei, la care unii se angajeaza pentru toata viata in forma fagaduintei monahale. Astfel calugaria nu e decat o punere statornica in deplina lucrare a harului botezului, o asumare a datoriei de impreuna-lucrare deplina a omului cu acel har. Ea deschide calea nu numai spre o vietuire cu Hristos in lume, ci si spre vietuirea anticipata cu Hristos in viata viitoare, printr-o anumita depasire a vietuirii in lumea aceasta.-Parintele Dumitru Staniloae]

Atunci fiind prunc, n-ai simtit vrednicia ce ti s-a dat, macar ca pe urma crescand, ai cunoscut marimea darului si ca porti frau la gura. Acum petrecand in cuget desavarsit, cunosti puterea datoriei ce ti-ai luat. Ia seama ca nu cumva, nesocotind si aceasta fagaduinta, sa fii aruncat ca un vas spart cu totul, in intunericul cel mai din afara, unde este plangerea si scrisnirea dintilor. Caci in afara de calea pocaintei, nu e alta carare ce duce la mantuire.

[Aceasta nu inseamna ca nu e pocainta si deci mantuire in afara vietii calugaresti. Ea face doar mai usoara o vietuire in pocainta, cum arata autorul in continuare. -Parintele Dumitru Staniloae]

Asculta ce-ti spune David : "Pe Cel preainalt L-ai pus scapare tie" (Ps. XC, 8). Si daca ti-ai ales viata dupa Hristos, cea plina de asprimi, nu vor veni la tine relele din viata lumeasca ; nu se va tine de tine, care ti-ai ales sa te pocaiesti, dragostea de bani, desfatarea, cinstirea, podoaba, neinfranarea simturilor ; nu vor starui inaintea ta inaltarile nelegiuite ale cugetului, robia mintii, nestatornicia gandurilor si orice alta ratacire si zapaceala de buna voie; nici dragostea de parinti, de frati, de prieteni, de rudenii, nu te va mai intampina pe tine; nu se va mai salaslui in tine nici dorul de intalniri si de convorbiri fara rost si fara trebuinta. De vei iubi dezlipirea launtrica de acest trup si suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tau si sageata intristarii nu va mai rani inima ta, nici nu va mai posomori fata ta. Caci cei ce s-au desfacut de obisnuinta placerii si-au lepadat impatimirea fata de toate cele spuse, au tocit acele intristarii. Fiindca Hristos se arata sufletului care se nevoieste si toarna in inima bucurie negraita, iar bucuria duhovniceasca nu o poate rapi nici una din desfatarile sau necazurile lumii.

[Inca sfantul Maxim Marturisitorul spusese ca dulcetile trupului produc intristarile sufletului si intristarile trupului produc bucuriile sufletului; sau ca placerea trupului e urmata de durere. Teolipt recomanda si el ocolirea placerilor trupesti ca leac impotriva intristarilor inimii. Dar el precizeaza indata ca bucuria sufleteasca a celui ce ocoleste placerile trupesti nu apare in baza unei legi naturale a contradictiei, ci prin faptul ca cel ce ocoleste aceste placeri o face aceasta dintr-o alipire la Hristos. De aceea Hristos e Cel ce-i da lui bucurie, sau gandul ca prin aceasta a facut ceea ce place lui Hristos, aratand ca-L iubeste pe El mai mult decat pe toate. Hristos, ca Persoana iubitoare plina de viata, ii da prin alipirea de El o bucurie care copleseste durerea trupeasca. -Parintele Dumitru Staniloae]

Cugetari bune, amintiri mantuitoare, intelegeri dumnezeiesti si cuvinte de-ale intelepciunii slujesc celui ce se ne-voieste si-l pazesc pe el in toate caile faptelor sale dupa Dumnezeu. De aceea el calca peste toata pofta nerationala si mania grabita, ca peste aspida si vasilisc si calca peste urgie ca peste un leu si peste placere ca peste un balaur. (Ps. XC, 13). Iar pricina sta in aceea ca toata nadejdea sa, desfacand-o de la oameni si de la lucrurile amintite si-a legat-o de Dumnezeu si se imbogateste in cunostinta de Dumnezeu si pururea cheama cu mintea pe Dumnezeu in ajutorul sau : "Ca intru Mine, zice, a nadajduit si-l voi izbavi pe el ; il voi acoperi pe el, ca a cunoscut numele Meu; striga-va catre Mine si-l voi auzi si nu numai ca-l voi izbavi pe el de cei ce-l necajesc, ci-1 voi si slavi pe el" (Ps. XC, 15).

[S-ar putea ca aci sa se faca aluzie la rugaciunea lui Iisus prin care se tine neintrerupt in amintire numele Lui. Prin aceasta vine in suflet nu numai o bucurie, ci si o putere de a se retine de la placerile inferioare si de a stapani pofta si mania, care tulbura vederea clara a sufletului. -Parintele Dumitru Staniloae]

Vezi luptele celor ce se nevoiesc dupa Dumnezeu si cununile lor ? Sarguieste-te deci sa faci din chemare fapta. [Viata calugareasca este aleasa pe baza unei chemari de la Dumnezeu. Cel ce a ascultat de aceasta chemare trebuie sa prelungeasca in fapte raspunsul sau afirmativ. Numai asa raspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin. -Parintele Dumitru Staniloae]

Si precum te-ai insingurat cu trupul, lepadand pana si gandurile lucrurilor, precum ti-ai schimbat portul, departeaza si vorbele si pe cei ce-ti sunt aproape dupa neam. [ Calugarul trebuie sa se insingureze nu numai cu trupul, ci si cu sufletul fata de cele din afara. De aceea trebuie sa goleasca sufletul si de intelesurile lucrurilor, sa uite si vorbele fara rost.-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci de nu vei scapa de imprastierea in cele din afara, nu te vei ridica impotriva celor ce te pandesc din launtru. Si de nu vei birui pe cei ce te razboiesc in cele vazute, nu vei rapune pe viclenii cei nevazuti. [Facand pe om sa se imprastie in cele din afara, dusmanul pune stapanire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere calugarul trebuie sa fie atent mereu la cele ce se petrec in launtrul sau, ferindu-se de a se pierde in tot felul de ganduri necuvenite, provocate de lucrurile si de imprejurarile din afara, sau de amintiri ale unor lucruri si imprejurari necuvenite.-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar cand vei face sa inceteze imprastierile din afara si vei parasi gandurile din launtru, mintea ti se va ridica la lucrurile si la cuvintele Duhului ; si in loc de obisnuinta cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtutii ; in loc de vorbele desarte, nascute din taifasul cu lumea, sufletul iti va fi luminat si inteleptit de meditarea si dezvaluirea cuvintelor dumnezeiesti ce se misca in cugetare. [ Dar ferirea de imprastierile spre cele din afara si de gandurile corespunzatoare din launtru nu inseamna o golire a sufletului de orice continut si nazuinta, ci o ridicare a mintii, adica a partii celei mai inalte a sufletului la realitatile si cuvintele Duhului, adancindu-se in intelesurile lor nesfarsite. Meditarea la aceste cuvinte va lumina sufletul si-l va intelepti.-Parintele Dumitru Staniloae]

Descatusarea simturilor se face lant sufletului, iar inlantuirea simturilor aduce eliberarea sufletului. [ Teolipt rezuma aci cele spuse inainte despre trebuinta inchiderii simturilor indreptate spre cele din afara, pentru a descatusa aripile sufletului spre inaltarea in orizontul nesfarsit al celor dumnezeiesti.-Parintele Dumitru Staniloae]

Apusul soarelui aduce noaptea, retragerea lui Hristos din suflet aduce intunericul patimilor si fiarele cele nevazute il sfasie. Cand rasare soarele, fiarele se strang in ascunzisurile lor ; rasare Hristos pe cerul cugetului care se roaga si toata alipirea lumeasca se departeaza si dragostea de trup dispare, iar mintea porneste la lucrul ei, adica la meditarea celor dumnezeiesti, pana seara (Ps. CUI, 21), neintrerupand lucrarea legii duhovnicesti nicio clipa si nesavarsind-o numai cu masura, ci pana la sfarsitul vietii acesteia si pana la iesirea sufletului din trup.

[E recomandata rugaciunea care cheama si aduce pe Hristos, Soarele luminii cunoscute cu mintea, Cel ce alunga intunericul patimilor. Rugaciunea aceasta trebuie facuta fara nici cea mai mica intrerupere pana la sfarsitul vietii. Este evident ca aceasta e rugaciunea neincetata a lui Iisus, Care Se salasluieste in sufletul care practica aceasta rugaciune, inconjurat de lumina. Fara sa indice propriu-zis metoda rugaciunii neincetate, Teolipt da o explicare a faptului ca prin aceasta rugaciune Se salasluieste Hristos cu lumina Lui in suflet. Caci daca din orice persoana buna iradiaza o lumina, cu atat mai bogata e lumina ce izvoraste din Hristos cel atotbun. -Parintele Dumitru Staniloae]

Aceasta o arata si proorocul care zice : "Cat am iubit legea Ta, Doamne, toata ziua m-am indeletnicit cu ea" (Ps. 118, 97). El numeste "ziua"- tot rastimpul vietii de aici a fiecaruia. Opreste, asadar, vorbirile despre cele din afara si lupta-te cu gandurile din launtru pana ce vei afla locul rugaciunii curate si casa in care locuieste Hristos, Care te lumineaza si te indulceste prin cunostinta si salasluirea Lui; [ Aci Teolipt aminteste in mod direct "rugaciunea curata", curata de orice ganduri straine de ea ; ba chiar de locul unde se face, ca locul cel mai din launtru al nostru. E vorba de inima care este in acelasi timp casa in care Se salasluieste Hristos cu lumina ce iradiaza din El.-Parintele Dumitru Staniloae] si te pregateste ca sa socotesti necazurile pentru El bucurie, iar placerile lumesti sa le ocolesti ca pe un absint (ca pe o bautura amara).

Vanturile ridica valurile marii si daca nu inceteaza vanturile, nu se domolesc valurile si nu se linisteste marea. La fel duhurile rautatii rascolesc in sufletul celui neatent amintirea parintilor, a fratilor, a rudeniilor, a celor apropiati, a ospetelor, a serbarilor, a teatrelor si a tuturor celorlalte inchipuiri ale placerii si poruncesc vederii, limbii si trupului intalnirea cu ele. Prin aceasta si ceasul de fata se topeste in desert si cel care va veni, cand vei petrece singur in chilie, se va risipi in amintirile celor vazute si graite. Si asa viata monahului trece fara folos in ocupatii lumesti, care isi sapa amintirile lor in cugetare, precum picioarele omului, urmele in zapada pe care o calca.

Daca dam fiarelor mancare, cand le vom omori pe ele ? Si daca petrecem in lucruri si ganduri de-ale dragostei si obisnuintei nerationale, cand vom omori cugetul trupesc ? Cand vom trai viata cea dupa Hristos, pe care am fagaduit-o ? Urma picioarelor in zapada se sterge cand rasare soarele, sau dispare cand se revarsa apa. Iar amintirile sapate in cuget de aplecarea si de faptele iubirii de placere sunt sterse de Hristos, Care rasare in inima prin rugaciune, si de ploaia lacrimilor din umilinta.

[Se afirma iarasi aratarea lui Hristos in inima prin rugaciune. Dar Teolipt socoteste ca aceasta rugaciune trebuie sa fie insotita de lacrimile de umilinta, sau de strapungere. E o rugaciune plina de simtirea pacatoseniei proprii si a pocaintii pentru pacate. De aceea se cere in ea mila lui Hristos : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul". Numai simtirea puternica a pacatoseniei si a pocaintei pentru pacatele savarsite si cererea continua a milei lui Hristos, care aduce in suflet prezenta Lui, sterge din cugetare chipurile ispititoare ale fostelor pacate.-Parintele Dumitru Staniloae]

Deci monahul care nu lucreaza potrivit ratiunii, cand va sterge inchipuirile de mai inainte din cugetare ? Fapta virtutilor se intipareste in trup, cand vei parasi obisnuinta lumeasca, iar amintirile bune si cuvintele dumnezeiesti se intiparesc in suflet cand vei sterge prin rugaciuni neintrerupte ce se deapana in cugetare, cu umilinta fierbinte, amintirile faptelor de mai inainte. Caci lumina amintirii credintii in Dumnezeu si zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile pacatoase.

[Aci Teolipt vorbeste nu de o singura rugaciune neincetata, ci de "rugaciuni neintrerupte". Dar poate fi vorba de aceeasi rugaciune neincetata. El cere dii nou ca rugaciunea sa se faca cu simtirea fierbinte a umilintei sau a strapungerii inimii. Numai in acest caz cuvintele rugaciunii sau alte cuvinte dumnezeiesti si amintirile lor si ale intelesurilor lor se vor intipari prin repetitie, in mod lucrator, in sufletul inmuiat de ele si de umilinta care le insoteste, dupa ce vor fi sters amintirile de caracter ispititor ale faptelor pacatoase de mai inainte. Cugetarea nu poate fi neutra si statica. in ea se intiparesc cuvintele si amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forta lor care o misca in directia cores punzatoare lor. Una din aceste doua categorii sterge cealalta categorie. Dar de sigur ca, pana la predominarea deplina a uneia din cele doua categorii, are loc o miscare contradictorie, o sfisiere in suflet. Cand cuvintele iumnezeiesti si intelesurile lor se intiparesc in mod exclusiv in inima inmuiata sau zdrobita de umilinta si de iubirea lui Dumnezeu, si prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumina clara, opusa intunericului in care orbecaie plina de amintirile ispititoare ale pacatelor, isi face .oc in ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, dupa explicarile lui Teolipt, o lumina a cunoasterii teoretice, ci a simtirii evidente si iubitoare i prezentei lui Hristos ; orizontul deschis de acea lumina e un orizont al comuniunii cu Hristos, in care inima a intrat iesind din ingustimea inchisorii in limitele eului propriu, e un orizont al vietii, al curatiei, al bucuriei, al pacii.-Parintele Dumitru Staniloae]

Ia pilda de la intelepciunea albinelor. Acelea, stiind ca roiul viespilor le da tarcoale, raman inauntru stupului si scapa de vatamarea atacurilor acelora. Socoteste intalnirile desarte ca niste viespi si fugi de ele cu toata sarguinta si ramii in adapostul manastirii si de aci incearca iarasi sa patrunzi in cetatuia cea mai din launtru a sufletului, care este casa lui Hristos, in care se vede pace, bucurie si liniste. Caci Hristos, Soarele cunoscut cu mintea, trimite aceste daruri ca pe niste raze si le da sufletului care-L primeste pe El cu credinta si cu iubire de bunatate, ca pe o rasplata.

[Acest orizont se deschide partii celei mai din launtru a sufletului, in care nu poate patrunde cugetarea pana ce nu se sterge din ea amintirile ispititoare ale poftelor pacatoase, preocupate de placeri egoiste. Acestea tin sufletul nu numai inchis in limitele lui, ci si in zona cea mai de suprafata unde se produc acele placeri. Scapata de ele, cugetarea patrunde prin rugaciunea neincetata, deci staruitoare, sau prin pomenirea neincetata a numelui lui Iisus, facuta cu caldura umilintii, in partea cea mai din launtru si capabila de cea mai mare simtire a sufletului sau in inima, care este casa lui Hristos, deschizand aceasta casa pentru Hristos orin insasi intrarea sa in ea. Numai deschizand sau actualizand aceste potente de simtire ale inimii, cugetarea se intalneste acolo cu Hristos. Numai acolo Hristos, Soarele mai presus de simturi si de intelegere, isi -iaruieste sufletului care L-a primit la botez cu credinta razele Lui datatoare de lumina, de caldura duhovniceasca, de pace, de iubire, de bucurie. Din nou Teolipt spune ca Hristos Se iveste in acel interior intim al omului numai cand sufletul il primeste cu credinta si cu iubire de bunatate, sau de bunatate echivalenta cu frumusetea (cu filocalia). -Parintele Dumitru Staniloae]

Deci, sezand in casa, pomeneste pe Dumnezeu, ridicandu-ti mintea de la toate si aruncand-o spre Dumnezeu fara de glas. Si toata simtirea inimii vars-o inaintea Lui si lipeste-te prin dragoste de El.

[Teolipt cere atat pomenirea lui Dumnezeu, cit si avintarea mintii spre Dumnezeu, fara de glas. Cum se pot impaca acestea doua ? Numai asa ca mintea poate gandi la Dumnezeu, fara cuvinte. Aceasta e asa zisi "rugaciune pur gandita". Ea cere o deosebita concentrare a mintii la Dumnezeu. O rugaciune rostita prin cuvinte poate deveni adesea o rugaciune formala, numai cu buzele, o rugaciune care se repeta prin obisnuinta, mintea omului despartindu-se de ea si lasandu-se prinsa in alte ganduri. O rugaciune pur gandita tine insa mintea intreaga concentrata in ea. In aceasta rugaciune, mintea este si ramane strans lipita de Dumnezeu. Puterea acestei stranse alipiri de Dumnezeu ii vine insa mintii din simtirea unei mari iubiri a inimii fata de El. Toata simtirea de care e capabil credinciosul prin inima lui se varsa, sau se indreapta spre Dumnezeu. -Parintele Dumitru Staniloae]

Caci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea si dorinta mintii spre El si o invaluie in lumina din jurul Lui [ Dar simtirea inimii fata de Dumnezeu e provocata, la randul ei, de vederea Lui duhovniceasca (intelegatoare). Prin vederea aceasta i susi Dumnezeu atrage cugetarea mintii si simtirea inimii spre El si le umple de lumina Lui. Astfel staruirea gandului la Dumnezeu, sau pomenirea Lui neincetata, e pricinuita de vederea Lui, sau vederea Lui e pricinuita de pomenirea Lui neincetata. -Parintele Dumitru Staniloae] intorcandu-se mintea spre Dumnezeu, dupa ce opreste toate intelesurile care dau chip lucrurilor, il priveste in afara de orice chip.

[Vederea lui Dumnezeu este insa mai presus de orice chip. Caci chipul este expresia unui inteles, care si el defineste, pune niste hotare. Dumnezeu este insa mai presus de orice definire, de orice hotarnicire, deci de orice chip sau inteles. -Parintele Dumitru Staniloae]

Si in nestiinta care covarseste orice cunostinta, din pricina slavei neapropiate, i se umple vederea de lumina. [Dar aceasta vedere a lui Dumnezeu e totusi o vedere reala, caci Dumnezeu este real. Ea e cunostinta reala. Sufletul nu experiaza un gol, ci o prezenta, o plenitudine deosebita de sine. Aceasta e o cunostinta ce depaseste orice cunostinta. Ea se numeste necunostinta in sens de depasire; sufletul e coplesit de experienta prezentei lui Dumnezeu. Aceasta deosebeste prezenta lui Dumnezeu si cunoasterea Lui de orice alta prezenta si cunoastere. Si totusi aceasta cunostinta, mai presus de orice cunostinta care defineste, se datoreste slavei Lui inaccesibile. Acesta e un al doilea paradox. Iar un al treilea e ca slava aceasta, aesi nu se poate defini in ea insasi, umple de stralucire privirea celui ?e cauta la ea. O analogie avem in faptul ca slava unei persoane umane sau bunatatea ce iradiaza din ea ne e aproape si totusi nu o putem defini, desi ea ne patrunde.-Parintele Dumitru Staniloae]

Fara sa cunoasca pe Cel vazut, din pricina neputintei de a-L cuprinde, il cunoaste din pricina adevarului Celui ce exista propriu-zis si e singur mai presus de existenta.

[ Se opereaza cu notiuni de ale lui Dionisie Areopagitul. Dar ele primesc aci o aplicare practica, devin traite. Dumnezeu e mai presus de existenta, deci transcendent modului nostru de a fi, care e simplu existent, sau precar existent, si cunoasterii noastre oare e capabila sa cuprinda numai acest fel de existenta, care are si ea ceva precar, fragil, nesigur in ea. Supraexistenta lui Dumnezeu e totusi experiata, dar ca o realitate ferm si infinit existenta, ca o realitate care ne copleseste si a carei experienta este indefinibila. Dumnezeu se impune prin experienta ca supremul adevar, ca adevarul prin excelenta, ca adevarul pur si simplu, ca singurul adevar in sensul propriu al cuvantului. Si simtim ca tot El ne da si puterea sa-L sesizam ca atare, deoarece noi nu avem in existenta noastra precara organul capabil sa sesizeze existenta mai presus ae existenta noastra. -Parintele Dumitru Staniloae]

Hranindu-si dragostea si intarindu-si sarguinta cu bogatia bunatatii ce izvoraste de acolo, se invredniceste de odihna si fericire nesfarsita.

[Sufletul ajuns prin dar la aceasta experienta a lui Dumnezeu, are totul. Nimic nu-l atrage mai sus. El se afla intr-o saturare deplina a setei sale de cunoastere, intr-o odihna a tuturor tensiunilor sale, intr-o fericire nesfarsita. El nu se plictiseste cu ceea ce experiaza, pentru ca realitatea aceea nu are hotar, nu poate fi definita. De aceea nu cauta sa treaca mai sus, caci nu e granita peste care sa poata trece mai sus, nici sa coboare pentru a repeta aventura urcusului la mai multul pe care l-a parasit, in sens origenist sau anteoposofic.-Parintele Dumitru Staniloae]

Acestea sunt semnele pomenirii cu osardie deplina. Iar rugaciunea este convorbirea cugetarii cu Domnul, cuvintele rugaciunii strabatand la Dumnezeu impreuna cu mintea intinsa intreaga spre El. Caci intelegerea rostind necontenit numele Domnului si mintea urmarind atenta si cu limpezime chemarea numelui dumnezeiesc, lumina cunostintei lui Dumnezeu umbreste tot sufletul ca un nor luminos.

[Cuvintele rugaciunii ating pe Dumnezeu, pentru ca mintea insasi II atinge. Nu mai e nici un interval intre mintea care vorbeste cu Dumnezeu in rugaciune si El insusi. Dar disparitia intervalului nu se dato-reste unui act de depasire fizica a Lui, ci unei alipiri depline a cugetarii, a intelegerii si a iubirii, de Dumnezeu. Dumnezeu umple cu prezenta Sa intelegerea si simtirea mintii. intelegerea e totodata experienta a prezentei Celui inteles. Si ea e neintrerupta. Ea e o lumina a cunostintei care invaluie sufletul ca un nor luminos, care-l patrunde in intregime si-1 face intreg luminos. Dar sufletul are constiinta clara ca aceasta lumina nu se naste din el, ci izvoraste din Dumnezeu cel personal, infinit si trans-cedent (Iesire XL, 32).-Parintele Dumitru Staniloae ]

Pomenirii lui Dumnezeu cu osardie ii urmeaza dragostea si bucuria. "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, si m-am veselit" (Ps. LXXVI, 4). Iar rugaciunea curata e urmata de cunostinta si umilinta. "in ziua in care Te voi chema pe Tine, zice, iata am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu" (Ps. LV, 9). "Jertfa lui Dumnezeu, duh umilit" (Ps. L, 19). Caci mintea si cugetul ce se infatiseaza lui Dumnezeu printr-o simtire puternica si printr-o rugaciune fierbinte sunt urmate si de umilinta sufletului.

[Cuvintele rugaciunii ating pe Dumnezeu, pentru ca mintea insasi Il atinge. Nu mai e nici un interval intre mintea care vorbeste cu Dumnezeu in rugaciune si El insusi. Dar disparitia intervalului nu se datoreste unui act de depasire fizica a Lui, ci unei alipiri depline a cugetarii, a intelegerii si a iubirii, de Dumnezeu. Dumnezeu umple cu prezenta Sa intelegerea si simtirea mintii. Intelegerea e totodata experienta a prezentei Celui inteles. Si ea e neintrerupta. Ea e o lumina a cunostintei care invaluie sufletul ca un nor luminos, care-l patrunde in intregime si-l face intreg luminos. Dar sufletul are constiinta clara ca aceasta lumina nu se naste din el, ci izvoraste din Dumnezeu cel personal, infinit si transcedent (Iesire XL, 32).).-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar daca mintea, cuvantul si duhul alearga si cad inaintea lui Dumnezeu, cea dintai prin luare aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilinta si dragoste, intreg omul din launtru liturghiseste Domnului. [ Avem aci o definitie a Liturghiei launtrice demna de retinut. Ea e o predare a omului intreg lui Dumnezeu, prin atentie incordata, prin chemare aprinsa de dor (epicleza) si prin strapungerea si umilinta intregii fiinte.).-Parintele Dumitru Staniloae] "Sa iubesti, zice, pe Domnul din toata inima ta" (Deut. VI, 5). Dar vreau sa stii si aceasta : nu cumva socotind ca te rogi, sa umbli departe de rugaciune, sa te ostenesti fara cistig si sa alergi in desert. Aceasta se intampla la cantarea cu gura, cand mintea e purtata in alta parte si e impartita intre patimi si lucruri, incat se intineaza si intelesul cantarii. Dar aceasta se intampla si cugetarii. Caci adeseori strabatand aceasta cuvintele rugaciunii, mintea nu o insoteste si nu se atinteste spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugaciunii, ci e abatuta pe furis de anumite ganduri. Atunci cugetarea spune din obisnuinta cuvintele, iar mintea luneca de la cunostinta lui Dumnezeu. Ca urmare si sufletul se arata fara intelegere si fara asezare, intrucat mintea s-a imprastiat in niscai naluciri, sau spre cele ce e furata, sau voieste. Iar nefiind de fata cunostinta in rugaciune si cel ce se roaga neinfa-tisandu-se Celui Caruia I se roaga, cum se va indulci sufletul ? Si cum se va veseli inima, care se face ca se roaga, dar nu face rugaciunea adevarata ?.

[ S-ar parea ca aci avem un ecou al metodei celor trei moduri ale rugaciunii, care circula in acel timp si era atribuita de unii sfantului Simeon Noul Teolog, fara sa fie de fapt a lui. Ea a fost publicata in limba greaca veche de J. Hausherr S. I., La methode de l'oraison hesychaste, Orientalia Christiana, voi. IX, 2, nr. 36, 1927, p,p. 102-209, iar in neogreaca in Filocalia si in P. G. 120, 701-710; vezi elemente noi despre ea la Pr. D. Staniloae, Viata si invatatura siintului Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p. 45 s.u. Dar la Teolipt distinctia intre cele trei moduri e mult mai clar expusa. Dupa el exista o rugaciune facuta numai cu buzele, einsotita de cugetare, apoi o rugaciune care e insotita de cugetare, dar cugetarea ramane la intelesul logic al cuvintelor  si, in sfarsit, o rugaciune in care mintea insasi se scufunda in experienta prezentei lui Dumnezeu. Teolipt face o deosebire intre cugetarea care ramane la continutul cuvintelor i i el insusi si intre experienta lui Dumnezeu insusi ca Persoana prezenta, de catre mintea intrata intr-o stare de sensibilitate, de umilinta, de strapungere, de constiinta a pacatoseniei si de pocainta neincetata. Ea e intalnire intre persoana umana, care are totul de la Durmezeu, si Persoana lui Dumnezeu care da totul. Cata vreme mintea se misca numai intre ideile despre Dumnezeu, se comporta ca una care-L manipuleaza ca pe un obiect, plina de incredere in puterile ei de cunoastere, dar in fond ramanand departe de realitatea dumnezeiasca. Numai rugaciunea facuta cu mintea indulceste cu adevarat sufletul si inima, umplandu-le de puterea si de bunatatea Lui, cum spune Teolipt.).-Parintele Dumitru Staniloae]

"Veseli-se-va, zice, inima celor ce cauta pe Domnul". Dar pe Domnul il cauta cel ce se apropie de Dumnezeu cu tot cugetul si cu inima fierbinte si inlatura tot gandul lumii, pentru cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, care rasare din rugaciunea neincetata si curata.

[Rugaciunea curata e cea de al treilea fel, pentru ca s-a curatit chiar si de intelesurile logice ale cuvintelor, intrucat cel ce se roaga s-a intalnit fata in fata cu Dumnezeu ca de la persoana la persoana, fara intervalul nici unor ganduri intre ele. Mai bine zis in aceasta rugaciune cugetarea sau intelegerea e ridicata la Dumnezeu ca la unicul si singurul continut viu, personal, indefinit si infinit al ei. Ea a iesit din starea de separatie de Dumnezeu; de aceea nu mai e numai o minte care cugeta la Dumnezeu, ci o persoana plina de dragoste fata de alta persoana care este Dumnezeu, dragoste care se produce si se manifesta din plin numai in intalnirea unei persoane cu o alta, in cazul de fata a intalnirii persoanei umane cu Dumnezeu ca Persoana. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Pentru a lamuri mai bine vederea mintii prin pomenirea lui Dumnezeu si pretul ce-l are rugaciunea curata in cuget, ma voi folosi de ochiul si limba trupului ca icoane. Caci ceea ce este pentru ochi pupila si pentru limba rostirea cuvantului, aceea este pentru minte pomenirea lui Dumnezeu si pentru cugetare rugaciunea.

[ Precum ochiul vede prin pupila si precum limba se exprima prin cuvant, asa mintea vede pe Dumnezeu prin pomenirea Lui si cugetarea o articuleaza prin rugaciune. Vedem din nou cum Teolipt face o deosebire intre mintea care intuieste prezenta lui Dumnezeu ca intreg, ca Persoana si intre cugetarea in care mintea se ramifica in acte indreptate spre intelesuri partiale, definite separat, de sine statatoare, deplin exprimabile. In minte se deapana amintirea lui Dumnezeu ca Persoana, e adusa sau tinuta prezenta Lui ca Persoana, pe cand in cugetare se insira intelesurile cuvintelor rugaciunii care se refera la diferite insusiri si binefaceri ale lui Dumnezeu. Dar pomenirea aceluiasi Dumnezeu cu mintea in starea de rugaciune si meditarea la diferitele intelesuri ale Lui cuprinse in cuvintele rugaciunii trebuie sa mearga impreuna. Cand cugetarea se desparte de minte si mintea de caldura inimii, rugaciunea nu mai e o experienta emotionala a prezentei lui Dumnezeu ca Persoana iubitoare si vrednica de nesfarsita iubire.).-Parintele Dumitru Staniloae]

Precum ochiul, prinzand lucrul vazut cu simtirea vazului, nu da nici un glas, dar prin experienta vederii primeste cunostinta lucrului vazut, asa si mintea, apropiindu-se prin pomenire cu dragoste de Dumnezeu si alipindu-se de El cu simtire fierbinte si intru tacerea celei mai simple intelegeri, e invaluita de lumina dumnezeiasca, primind arvuna stralucirii viitoare. [Mintea nu e un organ de cunoastere teoretica a lui Dumnezeu, ci de experienta emotionala, dar si de intelegere nedivizata a lui Dumnezeu, nedivizata in notiuni si mai presus de cuvant. Aceasta experienta nemijlocita a prezentei lui Dumnezeu echivaleaza cu experienta luminii Lui, ca arvuna a luminii viitoare, care va fi manifestarea deplinei Lui prezente iubitoare. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Si precum limba, rostind cuvinte, descopera voia nevazuta a mintii, celui ce asculta, asa si cugetarea, vestind scurtele silabe ale cuvintelor rugaciunii, des si fierbinte, descopera cererea sufletului, lui Dumnezeu, Care stie toate, prin staruirea in rugaciune si prin frangerea statornica a inimii. Iar frangerea inimii deschide inima Iubitorului de oameni si face inima rugatorului sa primeasca mantuire bogata.

[O alta deosebire intre vederea lui Dumnezeu de catre minte, si rugaciunea catre El facuta de cugetare, fara ganduri straine, este ca prin prima se umple mintea insasi de lumina lui Dumnezeu, pe cand prin a doua se talcuiesc in cuvinte, nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, trebuintele sufletului, sau starea lui de frangere emotionala a inimii in fata lui Dumnezeu. Prin aceasta intre vederea mintii si rugaciunea cugetarii apare o noua legatura : comunicand lui Dumnezeu starea lui de zdrobire, de umilinta, sufletul face pe Dumnezeu sa se deschida si mai mult rugatorului, si prin aceasta el primeste mantuire si mai bogata; sau vede si mai mult pe Dumnezeu, fapt care produce in mintea lui o si mai mare emotie iubitoare.).-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci -"inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. L, 19). Si te va calauzi la rugaciune curata. Asa se intampla si cu imparatul de pe pamant. Cand te apropii de el si te infatisezi cu trupul, daca te rogi cu gura si cauti cu ochiul la el, iti atragi bunavointa imparateasca. Fa si tu aceasta, fie in obstea bisericii, fie in singuratatea chiliei. Adunandu-te cu fratii in Domnul, precum I te infatisezi cu trupul si-I aduci cantare cu gura, asa tine-ti si mintea atenta la cuvinte si la Dumnezeu. Prin aceasta mintea va sti cu cine vorbeste si se intalneste.

[Mintea va sti nu de atingerea de o realitate impersonala, ci se va intalni cu Dumnezeu Persoana, cu Cineva, cu supremul Cineva. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci daca cugetarea se indeletniceste in chip incordat cu rugaciunea, inima se invredniceste de o bucurie ce nu poate fi rapita si de o pace de negrait. Iar daca sezi in chilie singur, lipeste-te de rugaciunea cea din cugetare, cu mintea treaza si cu duh zdrobit. Si vederea te va umbri pe tine prin trezvie si cunostinta si se va salaslui in tine prin rugaciune ; iar intelepciunea se va odihni in tine prin umilinta, izgonind placerea nerationala, si va aduce in tine dragostea dumnezeiasca.

[Prin cugetare cel ce se roaga spune ceva lui Dumnezeu, prin mintea treaza sta incordat in fata lui Dumnezeu ca Persoana, prin duhul zdrobit si umilit traieste cu adanca emotie aceasta intalnire cu Dumnezeu, care umple inima de bucurie si pace. Prin trezvia mintii cel ce se roaga sesizeaza prezenta lui Dumnezeu ca o vedere care-L invaluie in lumina, prin cugetarea lui se va salaslui in el, in cursul rugaciunii, cunostinta, care ii da o oarecare expresie deslusita a vederii lui Dumnezeu, sau a trairii generale a prezentei Lui. in acelasi timp prin rugaciune se va odihni in el intelepciunea, care nu e nici ea o stare rationala rece, ci o dulce simtire de echilibru, de cuviinta, produsa de umilinta, din care nu lipseste totusi ratiunea, o simtire delicata care alunga grosolania voluptatilor nerationale si oarbe in egoismul lor si aduce in suflet dragostea dumnezeiasca.).-Parintele Dumitru Staniloae]

Crede mie celui ce-ti spun adevarul ! Daca in toata lucrarea ta va fi nelipsita rugaciunea, aceasta maica a bunatatilor, nu vei atipi pana nu vei primi pe Mire, Care te va duce inauntru si te va umplea de slava si de veselie negraita. Caci ea inlatura toate piedicile, netezeste cararea virtutii si o face usoara celui ce o cauta. Ia aminte la modul rugaciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu departeaza gandurile patimase; cautarea mintii la Dumnezeu alunga intelesurile lumii; umilinta sufletului izgoneste dragostea de trup. Rugaciunea, rostind neincetat dumnezeiescul nume, se vadeste ca o conglasuire si unire a mintii cu ratiunea si cu sufletul. "Caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei XVIII, 20). Astfel, deci, rugaciunea, adunand din invrajbirea prin patimi si legand intre ele si cu sine cele trei parti ale sufletului, uneste sufletul cu Dumnezeu, Cel in trei Ipostasuri. intai sterge din suflet rusinea pacatului prin chipurile virtutii, apoi, zugravind iarasi frumusetea trasaturilor dumnezeiesti prin sfanta cunostinta dobandita in vremea ei, infatiseaza sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul indata cunoaste pe Facatorul sau. Caci "in ziua in care Te voi chema, iata am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu" (Ps. LV, 10). Dar e si cunoscut de Dumnezeu. Caci zice : "A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui" (2 Tim. II, 19). Cunoaste pe Dumnezeu pentru curatia chipului, caci tot chipul tinde spre model si e legat de el ; si e cunoscut pentru asemanarea prin virtuti, caci prin aceasta are si cunostinta lui Dumnezeu si e cunoscut de Dumnezeu.

[Rugaciunea unifica cele trei puteri ale sufletului sfisiate prin patimi. Ea nu e numai a mintii, sau numai a ratiunii care defineste in intelesuri intuitia totala a prezentei lui Dumnezeu proprie mintii, sau numai a inimii care traieste cu simtirea aceasta prezenta. Avand un caracter complex, rugaciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. Si numai astfel unificat si devenit capabil sa traiasca realitatea de bogatie complexa a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezenta lui Dumnezeu si se poate uni cu El. Sau invers : rugaciunea are puterea sa unifice sufletul, pentru ca se uneste cu Dumnezeu cel atotcomplex, dar unul in aceasta bogatie complexa, cu Dumnezeu, Care e o unitate intreita: Mintea, Logosul si Duhul vietii, sau Tatal, Fiul (Cuvantul) in Care Tatal sau Mintea Se reveleaza, si Duhul Sfant, in Care Tatal si Fiul Se unesc in iubire. Sufletul se uneste cu Dumnezeu prin rugaciune, fara sa paraseasca complexitatea lui, intrucat in el se inprima complexitatea unitara a lui Dumnezeu. Iar aceasta imprimare se face prin rugaciune, cand sufletul se apropie la maximum de Dumnezeu si se deschide Lui. Rugaciunea este astfel o comunicare vie i tre suflet si Dumnezeu si viceversa. Prin ea vin in suflet si se imprima si virtutile care isi au originea in bunatatea iradianta a lui Dumnezeu. Si tot prin ea vine in suflet cunostinta de Dumnezeu, experiat in diferite grade de intensitate. Caci prin rugaciune vede si simte sufletul pe Dumnezeu in bogatia Lui spirituala si vie. Iar cunostinta e din amandoua partile. Caci prin rugaciune se infaptuieste o miscare atat din partea sufletului spre Dumnezeu, cat si din partea lui Dumnezeu spre suflet, dat fiind ca nici sufletul nici Dumnezeu nu sunt obiect, ci fiecare se misca in libertate si cu mare interes spre celalalt. Sufletul cunoaste pe Dumnezeu prin rugaciune, intrucat prin ea se activeaza relatia lui, ca fiind chip al lui Dumnezeu, cu modelul sau. Dar si Dumnezeu cunoaste sufletul, intrucat acesta s-a deschis prin virtuti si in mod culminant prin rugaciune lui Dumnezeu, intrucat Dumnezeu insusi S-a imprimat, iradiind in suflet, prin virtuti si prin rugaciune. Propriu-zis virtutile ca deschideri statornicite, dar mereu in actiune, prin fapte si prin rugaciune, animate de pomenirea lui Dumnezeu, sunt atat chipuri de cunoastere a lui Dumnezeu de catre suflet, cat si de cunoastere a sufletului de catre Dumnezeu, fiind mereu si tot mai mult deschis lui Dumnezeu. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Cel ce se roaga sa primeasca bunavointa imparateasca foloseste trei cai : sau se roaga cu graiul, sau se infatiseaza tacand, sau se arunca la picioarele celui ce poate sa-l ajute. Rugaciunea curata, unind mintea, cuvantul si duhul cu sine, prin cuvant cheama numele lui Dumnezeu, prin minte se atinteste fara imprastiere spre Dumnezeu cel chemat, iar prin duh ii arata umilinta si dragostea, si asa cistiga mila Treimii fara inceput, a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, Dumnezeu cel unul.

[ Aci Teolipt arata ca prin ratiune intelege totodata cuvantul. Caci in cuvinte se exprima intelesurile desprinse de ratiune din indefinitul lui Dumnezeu, sesizat de minte prin atintirea ei in intregime spre Dumnezeu cel infinit, intr-o traire complexa dar unitara, sesizat ca Treime personala de catre om ca persoana. Iar duhul traieste aceasta sesizare a prezentei personale a lui Dumnezeu ca simtire. Ratiunea, sau cuvantul, cand e deplin, da prin urmare expresie si simtirii traite de suflet in fata lui Dumnezeu, sau pocaintii, dragostei, umilintii. Dar umilinta, pocainta, dragostea sunt intampinate de Dumnezeu cu mila si iubirea Lui. Sufletul il experiaza pe Dumnezeu in rugaciune si in acest act de intampinare al Lui. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Precum felurimea mancarurilor trezeste pofta dupa impartasirea de ele, asa feluritele virtuti trezesc sarguinta mintii. De aceea, pasind pe calea cugetarii, alege cuvintele rugaciunii si le spune Domnului, strigand pururea si neslabind, cerand staruitor si nerusinandu-te, ca vaduva care a cistigat mila judecatorului neinduplecat. Facand asa, umbli in duh, nu iei aminte la poftele trupesti, nu intrerupi rugaciunea neincetata prin ganduri lumesti si esti biserica a lui Dumnezeu, laudand pe Dumnezeu in chip neimprastiat. Rugandu-te astfel cu cugetarea, te invrednicesti sa treci si la amintirea lui Dumnezeu si sa patrunzi in cele ascunse ale mintii si sa privesti prin vederi tainice pe Cel nevazut si, prin revarsari de cunostinta si de dragoste, sa liturghisesti numai lui Dumnezeu.

[Ratiunea sau cugetarea, care desprinde si exprima in rugaciune, din mintea ce traieste in mod nehotarnicit nehotarnicirea lui Dumnezeu, diferite intelesuri, este totodata o intelegere. Aceasta, fiind imbibata de umilinta inimii si sesizand mila Lui, face sa se intipareasca in ea virtutile ca trasaturi ale bunatatii lui Dumnezeu in fiinta umana. Iar aceasta impartasire de Dumnezeu, primita de minte in mod indefinit, simtita de inima, cand mintea e unita cu ea, specificata in intelesuri de cugetare, e atat de dulce, de hranitoare, ca atat mintea, cat si intelegerea si inima doresc sa li se dea in tot mai mare masura si la nesfarsit. De aci vine vointa si puterea de a nu intrerupe rugaciunea, prin care sufletul unificat se impartaseste in modul acesta de Dumnezeu. Aceasta vointa si putere ajuta sufletul unificat sa ajunga la o stare de pomenire neincetata a lui Dumnezeu. Dar pomenirea e produsa in suflet de trairea prezentei lui Dumnezeu si trairea neincetata a acestei prezente mentine neincetata amintirea lui Dumnezeu. Intre pomenirea lui Dumnezeu si trairea prezentei Lui nu e nici o separatie. Mintea patrunde astfel tot mai adanc in bunatatile lui Dumnezeu, ascunse celor ce nu se afla in legatura staruitoare cu El prin pomenire neincetata. Dar a patrunde in cele ascunse ale lui Dumnezeu inseamna a patrunde totodata in cele ascunse ale mintii, in acel altar deschis in interior spre inaltimile dumnezeiesti, in puterile nestiute aie mintii de a sesiza acele inaltimi, puse in lucrare prin rugaciune. Caci cu acele puteri vede ea tainic pe Acela din Care ii vin revarsari de cunostinta si de iubire. Caci ele sunt puteri, pe care mintea le are cu acest rost de a primi in ele in mod unitar pe Dumnezeu, cand prin rugaciune Ii liturghiseste singura lui Dumnezeu singur, detasata adica de toate, inaltata intr-o suprema intimitate cu El. In aceasta liturghie mintea e, pe de o parte, intreaga in Dumnezeu, pe de alta in fata Lui, precum Dumnezeu e, pe de o parte, in minte, pe de alta, in fata ei, asa cum doua persoane care se iubesc la maximum sunt, pe de o parte, intr-o interioritate reciproca, pe de alta, una in fata alteia, intr-un mod maxim. Mintea e intr-o comunicare cu Dumnezeu in cunostinta si in dragoste mereu sporita. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar cand te vezi slabind in rugaciune, foloseste o carte si, luand aminte la citire, primeste cunostinta. Nu trece peste cuvinte grabit. Descoase-le cu cugetarea si aduna-le in vistieria mintii. Pe urma gandeste la cele citite, ca sa ti se indulceasca cugetarea din intelegere si sa-ti ramana neuitate cele citite. Prin aceasta ti se va aprinde inima de cugetarile dumnezeiesti." in cugetarea mea, zice, se va aprinde foc" (Ps. XXXVIII, 4). Caci precum mancarea indulceste gustul cand e subtiata prin dinti, asa si cuvintele dumnezeiesti, intorcandu-se mereu in suflet, imbogatesc intelegerea si o inveselesc. "Cat de duci sunt cuvintele Tale pentru gatlejul meu" (Ps. CXVIII, 103). Ia in inima ta cuvintele evanghelice si povetele fericitilor parinti, cerceteaza vietile lor, ca sa poti cugeta la ele in timpul noptii. In felul acesta, cand cugetarea ti se va osteni de rugaciune, o vei reinnoi prin citire si gandire la cuvintele dumnezeiesti si o vei face si mai sarguin-cioasa la rugaciune.

[Cuvintele nu au numai rolul de a da expresie unor ratiuni, sau cugetarii, sau intelegerii, care desprinde din trairea indefinita a mintii in intalnirea ei cu Dumnezeu cel infinit diferite aspecte, ci si de a hrani aceasta intelegere si de a adinei trairea indefinita a lui Dumnezeu de catre minte si de a o pune, a o tine si adanci in starea de rugaciune. Caci cuvintele despre Dumnezeu scrise de altii au fost si ele expresii ale acestei trairi in stare de rugaciune. in primul rand au aceasta origine si aceasta putere cuvintele Sfintei Scripturi si cuvintele rugaciunilor, care s-au rostit cel mai des, adica ale rugaciunilor Bisericii. Ele s-au nascut din - si au prilejuit de nenumarate ori unor nenumarati oameni - intalnirea mintii cu Dumnezeu si ca atare sunt cele mai potrivite sa ajute mintea sa se ridice la aceasta intalnire, intrucat o exprima in modul cel mai adecvat. Dar si cuvintele in care oamenii au exprimat realitatile create in transparenta lor pentru Dumnezeu, pot fi folosite pentru a ridica mintea la Dumnezeu, Ziditorul lor si la insusirile Lui, realitati in care se manifesta prin fapte iubirea Lui fata de noi. ]

Psalmodiaza cu gura. Dar cu glas linistit si cu supravegherea mintii, nerabdand sa lasi ceva necugetat din cele spuse. Si daca iti scapa ceva mintii, repeta stihul ori de cate ori se intampla asa ceva, pana-ti vei avea mintea insotind cele spuse. Caci mintea poate sa si cante cu gura si sa tina si amintirea lui Dumnezeu. Aceasta poti s-o afli din experienta fireasca. Caci precum cel ce se intalneste cu cineva, poate sa si vorbeasca, dar sa si caute la el cu ochii, asa si cel ce canta cu buzele poate sa stea si atintit la Dumnezeu prin atentie.

[Mintea poate fi activa si in rostiiea cuvintelor rugaciunii, dar poate starui si in amintirea lui Dumnezeu. Cuvintele sunt insufletite si incalzite atunci de amintirea lui Dumnezeu. Mintea singura face legatura intre cuvinte si amintirea lui Dumnezeu. Daca mintea iese din cuvinte, acestea devin sunete goale, iar mintea nu mai staruie in amintirea lui Dumnezeu. Nu numai mintea leaga cuvintele de amintirea lui Dumnezeu, ci si cuvintele ajuta mintea sa staruiasca in amintirea Lui. Singura conditie care se cere e ca mintea sa nu se imprastie cand rosteste cuvintele despre Dumnezeu sau catre Dumnezeu prin rugaciune. De aceea multe tratate ale parintilor, descriind rugaciunea mintii, o prezinta, ca insotita de atentie, sau de luare aminte ).).-Parintele Dumitru Staniloae]

Nu ocoli plecarile genunchilor. Caci plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui [Filosoful Max Scheler a spus ca cu alta simtire se roaga omul in genunchi, decat stand in picioare (Stellung des Menschen im Kosmos). Aci se precizeaza natura acestei simtiri: ea da expresie umilintei in fata lui Dumnezeu.).-Parintele Dumitru Staniloae]; iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute. Dar fiecare ingenunchere sa se savarseasca cu chemarea intelegatoare a lui Hristos, ca prinzandu-ne cu sufletul si cu trupul de Domnul, sa ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor.

[Ridicarea dupa ingenunchiere exprima fagaduinta celui ce s-a cait de a duce de aci inainte o viata dreapta prin virtuti. Cel ce s-a ridicat, nu trebuie sa uite ca s-a ridicat nu pentru a duce iarasi o viata straina de Dumnezeu, ci pentru o viata activa daruita lui Dumnezeu, pentru a nu mai pacatui. El mentine in starea lui in picioare pomenirea numelui lui Hristos si prin aceasta se mentine in legatura cu El.).-Parintele Dumitru Staniloae]

Iar daca dai mainilor si o lucrare linistita in vremea rugaciunii facuta cu cugetarea, ca sa alungi somnul si trandavia, aceasta invioreaza si ea lupta nevointei. Caci toate lucrarile aratate, savarsite impreuna cu rugaciunea, ascut mintea, izgonesc trandavia, fac sufletul mai vioi, iar intelegerea mai agera si mai fierbinte in lucrarea rugaciunii din cugetare. [Contrar parerii raspandite ca cel ce practica rugaciunea mintii (a cugetarii) renunta la orice lucrare cu trupul, Teolipt vede in cea din urma un mijloc de ascutire, de mentinere si de inviorare a atentiei mintii in rugaciune. De sigur, aceste miscari trupesti trebuie sa fie si ele manifestari ale relatiei de rugaciune a mintii cu Dumnezeu, ca si cuvantul. Prin ingenunchiere se exprima umilinta fata de Dumnezeu, prin ridicare fagaduinta unei vieti drepte, prin diferite lucrari savarsite cu miinile, vointa de a le face pentru intretinerea proprie si a altora si prin aceasta de a sluji lui Dumnezeu, asa cum l-a destinat Dumnezeu insusi pe om, creandu-l. Trupul isi actualizeaza rationalitatea prin toate destoiniciile cistigate prin diferite activitati. Dar se induhovniceste sau se pnevmatizeaza, adica actualizeaza rationalitatea in mod drept, deplin si curat, prin lucrari strabatute de amintirea lui Dumnezeu, care aduce in ele lucrarea Duhului dumnezeiesc insusi.).-Parintele Dumitru Staniloae]

Cand bate toaca, iesi din chilie, fiind atent cu ochii trupului la pamant, dar lucrarea din cugetare rezemand-o pe amintirea lui Dumnezeu; intrand apoi in biserica si intregind obstea, nu vorbi cu cel de langa tine, nici nu rataci cu mintea in desertaciuni, ci limba sa ti se ocupe numai cu cantarea, iar cugetarea fixeaz-o prin rugaciune. Iar facandu-se sfarsitul slujbei, du-te in chilie si apuca-te de canonul randuit tie. Mergand la trapeza, nu cauta la portiile fratilor, nici nu-ti imparti sufletul in banuieli urate. Ci vazand cele puse inaintea ta, da gurii mancare, iar urechii ascultarea celor ce se citesc si sufletului rugaciunea, ca hranindu-te cu trupul si cu duhul, sa lauzi in intregime pe Cel ce satura pofta ta cu cele bune. Sculandu-te de acolo, intra cu cuviinta si in tacere in chilia ta si, ca o albina harnica, ostenteste intru virtutile tale. Cand implinesti o ascultare cu fratii, miinile sa lucreze, dar buzele sa taca, iar mintea sa pomeneasca pe Dumnezeu. Si daca cineva s-ar misca vorbind fara rost, ca sa opresti neoranduiala, scoala-te si fa metanie.

Leapada gandurile pacatoase si nu le lasa sa umble si sa zaboveasca in inima ta. Caci zabovirea gandurilor patimase da viata patimilor si omoara mintea. indata ce gandurile te ataca, de la cea dintai vedere a lor, grabeste-te sa le imprastii cu sageata rugaciunii. Iar daca staruie lovindu-ti si tulburandu-ti cugetarea, uneori retragandu-se, iar alteori navalind, sa stii ca sunt intarite de voia ta ce le-a venit in intampinare. Ele tulbura si supara sufletul, avand drepturi asupra lui din pricina infrangerii pe care a suferit-o voia noastra libera. Drept aceea trebuie sa le tintuim la stalp prin marturisire ; caci biruite, gandurile rele fug. Precum cand apare lumina, intunericul se imprastie, asa lumina marturisirii sterge gandurile patimilor, fiind si ele intuneric.

[Marturisind gandurile rele, le tintuim la stalp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi insine daca le-am da salas in noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina in care sunt puse prin marturisire le arata in uriciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine in noi, inseamna a ne ascunde intr-un intuneric ; a le marturisi, inseamna a voi sa fim deschisi si a nu mai ocroti in noi ganduri pe care, din rusine, le tinem ascunse. ).-Parintele Dumitru Staniloae]

Caci slava desarta si trandavia pe care gandurile le-au avut ca culcus au fost nimicite, rusinate de marturisire si de greaua patimire a implinirii canonului. De aceea, vazand cugetarea slobozita de patimi prin rugaciunea neincetata si cu buna umilinta, fug cu rusine. Dar cand cel ce se nevoieste incearca sa taie cu rugaciunea gandurile care-l tulbura, le taie pentru scurta vreme si opreste lucrarea lor prin lupta cu ele, dar nu se izbaveste pentru totdeauna, daca mai ingaduie pricinile care-l supara, adica odihna trupului si iubirea lumeasca de cinstiri, din pricina carora nu se misca spre marturisire. Ca urmare, nu dobandeste nici pace, deoarece tine la sine lucrurile protivnicilor. Iar tinand la sine vase straine, nu i se vor cere de stapanii lor ? Si cerandu-i-se si neslobozind lucrurile pe care le tine pe nedrept, cum se va putea izbavi de vrajmasii sai ? Dar cand cel ce se nevoieste, intarit prin pomenirea lui Dumnezeu, va iubi dispretuirea si chinuirea trupului si isi va marturisi gandurile fara sa se rusineze, indata se vor departa vrajmasii, far cugetarea eliberandu-se va avea rugaciunea neincetata si gandul la cele dumnezeiesti neintrerupt.

[Numai patimile au interes sa tina nemarturisite gandurile rele care le hranesc. Sufletul eliberat de patimi nu mai are interes sa tina in sine gandurile rele. Dar numai rugaciunea neincetata, facuta cu parerea de rau a umilintei si a strapungerii inimii, tinand sufletul lipit de Dumnezeu, il dezlipeste de patimile in care stapaneste uitarea de El. Rugaciunea scurta, tinand sufletul lipit de Dumnezeu numai scurt timp, alunga si patimile si gandurile ce le hranesc numai pentru scurt timp. De aceea e necesara rugaciunea neincetata si fara sfarsit pentru a dezradacina patimile si a alunga gandurile rele pentru tot timpul.).-Parintele Dumitru Staniloae]

Leapada cu totul orice banuiala ce se misca in inima impotriva cuiva, ca pe una ce risipeste dragostea si pacea ; si primeste orice necaz ce-ti vine din afara, cu barbatie, caci prilejuieste rabdarea mantuitoare. Iar rabdarea daruieste locuinta si odihna in ceruri. Petrecand zilele astfel, vei trai in viata de aici cu multumire, veselindu-te cu nadejdile fericite ; iar la moarte te vei muta cu indraznire de la cele de aici si vei merge la locurile de odihna pe care ti le-a gatit tie Domnul, rasplatind ostenelile tale de aici, ca sa imparatesti impreuna cu El. Lui I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Cel fara de inceput al Sau Parinte si cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.