Despre felul cum trebuie sa sada la rugaciune cel ce se linisteste

 

Al aceluiasi: despre felul cum trebuie sa sada la rugaciune cel ce se linisteste; si sa nu se ridice repede.

1. Uneori sa sezi pe scaun si anume cat mai mult, pentru osteneala; alteori si pe o rogojina, putin, pentru o vreme, pentru odihnire. Dar sederea ta sa fie cu rabdare, pentru cel ce a zis : "Staruiti in rugaciune" (Colos. IV, 2). Sa nu te ridici degraba, lenevindu-te pentru durerea ostenelii si pentru strigarea intelegatoare a mintii si pentru atintirea mintii. Caci "iata, zice proorocul, m-au cuprins dureri ca pe una care naste" (Ps. XXI, 3). Ci incovoindu-te in jos si adunandu-ti mintea in inima, de cumva s-a imprastiat, chiama pe Domnul Iisus in ajutor. Iar daca te dor adeseori umerii si capul, staruieste cu osteneala si cu dragoste in acestea, cautand in inima pe Domnul. Caci "imparatia lui Dumnezeu este a celor ce o silesc si cei ce o silesc, o rapesc pe ea" (Matei XI, 12). Domnul a aratat, prin aceste cuvinte, sarguinta in osteneli a acestora. Caci rabdarea si staruinta in toate pricinuiesc osteneli in trup si in suflet.

Despre felul cum trebuie sa se zica rugaciunea

2. Dintre parinti, unii o zic in intregime: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Altii, jumatate : "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", ceea ce este mai usor pentru neputinta mintii. Caci aceasta nu poate sa zica in chip tainic, singura de la sine "Domnul Iisus", intru curatie si in chip desavarsit, decat in Duhul Sfant (1 Cor. XII, 3). Altfel va face aceasta bilbiindu-se ca un copil, neputand sa o zica articulat. Dar nu trebuie sa schimbe des cuvintele rugaciunii, din nepasare, ci cu ragaz, fara intrerupere. [Schimbarea deasa a cuvintelor rugaciunii se face din nepasare, din lipsa efortului de concentrare, din lene. -Parintele Dumitru Staniloae]

Iarasi unii parinti invata sa se faca rugaciunea cu gura, altii cu mintea. Eu o zic cu amandoua. Caci uneori slabeste mintea a o grai, lenevindu-se ; iar alteori gura. De aceea trebuie sa ne rugam si cu gura si cu mintea. Dar trebuie sa o spunem linistit si fara zgomot, ca nu cumva glasul sa tulbure simtirea si atentia mintii si sa le impiedice. Aceasta pana ce mintea, obisnuindu-se cu lucrarea, va inainta in ea si va lua putere de la Duhul sa se roage in intregime si cu putere. Atunci nu mai e de trebuinta sa se rosteasca cu gura, dar nici nu se mai poate. Atunci ajunge sa se faca toata lucrarea numai cu mintea.

Despre felul cum trebuie tinuta mintea

3. Afla ca nimeni nu poate de la sine sa tina mintea, de nu va fi tinuta de Duhul. Caci este nestatornica, nu de la fire, pentru ca e pururea in miscare, ci fiindca si-a insusit obisnuinta imprastierii prin nepurtare de grija, deprinzandu-se de la inceput cu aceasta. Caci prin calcarea poruncilor Celui ce ne-a nascut pe noi a doua oara, ne-am despartit de Dumnezeu, pierzand simtirea intelegatoare a Lui si unirea cu El intru simtire.

[Ne intalnim iarasi cu "simtirea intelegatoare" sau "mintala", care e un contact nemijlocit al mintii cu Dumnezeu, deci si o unire cu El, care nu se face fara ca Dumnezeu insusi sa ni se deschida cand ne-am curatit de gandurile si de impatimirea de alte lucruri.Parintele Dumitru Staniloae]

Alunecand mintea de acolo si despartindu-se de Dumnezeu, e purtata in toate partile ca o roaba. Ea nu mai poate sa se opreasca altfel, decat numai daca se supune lui Dumnezeu si e oprita de El si se uneste cu El cu veselie, rugandu-se Lui neincetat si staruitor, marturisindu-I Lui, in fiecare zi, in chip intelegator toate cate am gresit ; atunci El iarta indata toate celor ce I se roaga cu smerenie si cu zdrobire de inima si cheama pururea numele Lui cel sfant. Caci zice : "Marturisiti-va Domnului si chemati numele cel sfant al Lui" (Ps. CIV, 7). Rasuflarea cu gura stransa tine mintea, dar numai in parte si iarasi se imprastie. Dar cand vine lucrarea rugaciunii, ea tine cu adevarat mintea la sine si o veseleste si o libereaza din robie. [Deci nu respiratia cu gura stransa aduna mintea din imprastiere, ci rugaciunea, sau legarea ei de gandul la Dumnezeu, adica pomenirea deasa a numelui Lui -Parintele Dumitru Staniloae]

Se intampla insa uneori ca mintea se roaga si sta in inima, dar cugetarea rataceste si se indeletniceste cu altele. Aceasta nu se supune nimanui, decat numai celor desavarsiti in Duhul Sfant, care au ajuns la neimprastierea in Hristos Iisus.

Despre alungarea gandurilor

4. Nici un incepator nu poate alunga vreodata vreun gand, daca nu-l alunga Dumnezeu. Caci numai cei puternici pot razboi si alunga gandurile. Dar si acestia nu de la ei alunga gandurile, ci impreuna cu Dumnezeu poarta razboiul impotriva lor, ca unii ce au imbracat toate armele Lui. Iar tu, venind gandurile, cheama pe Domnul Iisus, des si cu staruinta si vor fugi. Caci nerabdand caldura inimii izvorata din rugaciune, fug ca arse de foc [Caldura inimii e de ordin spiritual. E infocarea inimii pentru Dumnezeu. E o iubire fata de Dumnezeu, care covarseste, prin alipirea mintii la El, atractia oricarui alt gand. Dar ea produce o caldura curata si in inima sensibila.-Parintele Dumitru Staniloae]. -"Bate pe cei ce te razboiesc cu numele lui Iisus", zice Scararul, fiindca Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toata rautatea (Deut. IV, 24). Domnul cel grabnic la ajutor "va face indata dreptate celor ce striga din tot sufletul catre El, ziua si noaptea" (Luca VIII, 7).

Iar cel ce nu are lucrarea rugaciunii le biruie in alt chip, urmand lui Moise. Caci sculandu-se si intinzandu-si mainile si privirea la cer, le pune pe fuga Dumnezeu insusi. Pe urma, sezand iarasi, incepe rugaciunea cu staruinta. De acest mijloc se foloseste cel ce n-a dobandit inca putere in rugaciune. Dar si cel ce are lucrarea rugaciunii, ridicandu-se adesea, isi va intinde mainile pentru a cere ajutor impotriva patimilor trupesti, adica a trandaviei si a curviei, patimile cele mai cumplite si mai grele. Dar se ridica numai putin si iarasi se asaza, ca sa nu fie amagit de catre vrajmasul din vazduh, nalucindu-i mintii vreo plasmuire de adevar. Caci numai cei curati si desavarsiti pot pazi mintea nevatamata si fara greseala, fie ca o au in sus, fie in jos, fie in inima, si peste tot.

Cum trebuie sa se cante

5. Unii canta putin, altii mult, iar altii deloc. Tu nu canta nici mult, caci aceasta aduce tulburare, dar nici nu lepada cu totul cantarea, pentru moleseala si nepasarea care se naste din aceasta. Ci urmeaza celor ce canta putin. Caci in toate cea mai buna e masura, dupa cuvantul inteleptilor. Cantarea multa este a celor ce se indeletnicesc cu faptuirea, pentru necunostinta si pentru osteneala; nu a celor ce se linistesc, carora le ajunge sa se roage numai lui Dumnezeu, in inima, si sa se abtina de la ganduri. "Linistea, zice Scararul, este lepadarea intelesurilor sensibile si inteligibile". Caci, daca isi desarta mintea toata puterea in multa cantare, slabeste de nu se mai poate ruga cu tarie si cu sarguinta. "Noaptea, zice Scararul, da cele multe rugaciunii, iar cele putine can-tarii". Asa trebuie sa faci si tu. Cand vezi, sezand in scaunul tau, ca lucreaza rugaciunea si nu inceteaza de a se misca in inima, nu o parasi, ca sa te scoli sa canti, pana ce nu te va parasi ea cu bun rost, cand vine vremea. Caci, parasind pe Dumnezeu inauntru, pentru ca, ridicandu-te, sa-I vorbesti in afara, te cobori de la cele inalte la cele de jos. Ba iti tulburi prin aceasta si pacea mintii. Caci linistea (isihia), cum o arata numele, a dobandit, prin lucrare, obisnuinta de a petrece in pace si seninatate. Pentru ca Dumnezeu este pace (Efes. II, 14), dincolo de orice tulburare si strigare, trebuie ca si lauda noastra sa fie ingereasca si nu trupeasca, precum ne este si vietuirea. Cantarea cu strigare este semnul strigarii cu mintea. Ea ni s-a dat pentru lenevirea si nepriceperea noastra, ca sa ne aduca la cele adevarate. Caci cei ce nu cunosc rugaciunea, care este, dupa Scararul, izvorul virtutilor care uda, ca pe niste rasaduri, puterile sufletului, trebuie sa cante mult si fara masura si totdeauna in multe feluri, neincetand niciodata pana ce nu vor inainta de la faptuirea multa cu osteneala, la vedere. Iar aceasta le vine dupa ce au aflat rugaciunea care lucreaza in launtrul lor. Fiindca alta este fapta linistii (isihiei) si alta a vietii de obste. Dar fiecare se va mantui, staruind in ceea ce a fost chemat.

De aceea ma tem sa scriu pentru cei neputinciosi, vazandu-te umbland in mijlocul lor. Caci tot cel ce se indeletniceste cu rugaciunea, pe baza celor auzite sau invatate din carti, se pierde, ca unul ce nu si-a gasit povatuitor. Iar cel ce a gustat din har trebuie sa cante cu masura, dupa cum spun parintii, indeletnicindu-se cel mai mult cu rugaciunea; si cand se leneveste, sa cante, sau sa citeasca scrierile despre faptuire ale parintilor. Caci nu are corabia trebuinta de lopeti, cand vantul intinde pan-zele, daruindu-i suflare prielnica pentru plutire pe marea sarata a patimilor. Numai cand se opreste, trebuie ajutata de lopeti, sau trasa de o corabie mai mica.

Iar daca ne arata unii cu gand de gilceava pe sfintii parinti, sau chiar pe unii de aici, ca au facut priveghere toata noaptea in picioare, cantand neintrerupt, raspundem din Scripturi, ca nu le sunt date tuturor toate cele desavarsite, pentru lipsa de sarguinta si de putere. Cu toate acestea, cele mici nu sunt numaidecat mici la cei mari, iar cele mari nu sunt numaidecat si desavarsite la cei mici. Ci numai in cei desavarsiti se lucreaza toate cu usurinta. Caci nu toti sunt totdeauna, acum, sau au fost odinioara, in treapta lucratoare. Nici n-au umblat toti pe aceeasi cale, sau au tinut-o pana la sfarsit. Ci multi au trecut de la treapta lucratoare la vedere si s-au odihnit de la toate, af landu-se intr-o simbata a legii duhovnicesti (Iesire XX, 6). [. Sambata a fost folosita in scrisul ascetic ca simbol al odihnei de faptele si de gandurile legate de lumea aceasta creata (sfantul Maxim Marturisitorul, Capete gnostice II, 64-5 ; Filocalia rom. II, p. 190).

Sabatismul, sabatizarea e numele acestei odihne in Dumnezeu inca pentru sfantul apostol Pavel (Evr. IV, 9). Sfantul Grigorie Sinaitul vorbeste si el de aceasta "sabatizare" in Dumnezeu a celor scapati de robia patimilor care muncesc pe oameni. La el odihna ia sens de eliberare. El da o aplicare mai duhovniceasca sabatismului, ca la sfantul Maxim, avand mai mult intelesul trecerii dincolo de lumea creata.-Parintele Dumitru Staniloae] Ei se veselesc numai in Dumnezeu, saturati de desfatarea dumnezeiasca, care nu le ingaduie sa cante, sau sa cugete la altceva, decat la har, ajunsi la extaz pentru o vreme si la bunul cel mai din urma dintre cele dorite, primite in parte, ca o arvuna inca de aici. Altii insa s-au mantuit ramanand pana la urma in treapta lucratoare, ca adormind in ea sa primeasca rasplata in veacul viitor. Iar altii au primit implinirea in ceasul mortii si de aceea au raspandit o buna mireasma dupa moarte, spre aratarea mantuirii lor. Ei au avut harul botezului ca toti, dar mintea lor aflandu-se in robie si intru necunostinta, n-au comunicat tainic cu el cat erau inca in viata [ Karl Rahner vorbeste de o ajungere deplina a omului in stapanirea sa, ca si de o rotunjire a sa in ceasul mortii prin ajungerea la totala constiinta de sine (Theologie des Todes). Sfantul Grigorie Sinaitul vorbeste si de o implinire a omului in ceasul mortii prin Dumnezeu. Dar la el vedem ideea ca mintea sau constiinta celor mai multi a ramas in cursul vietii in oarecare robie si de aceea n-au putut comunica liber si deplin cu harul. Faptul acesta se realizeaza numai in ceasul mortii, cand, pe de o parte, se elibereaza deplin si ei insisi de robia patimilor, vazand desertaciunea lumii, pe de alta, ii face deplin stapani pe ei insisi harul cu care acum comunica deplin, neimpiedecati de lume.-Parintele Dumitru Staniloae]. Dar altii petrec in amandoua, adica si in cantare si in rugaciune, avand un har imbelsugat si pururea in lucrare si nefiind niciodata impiedicati de ceva. In sfarsit altii au tinut pana la sfarsit mai ales linistirea, desi erau neinvatati, indestulandu-se intelepteste numai cu rugaciunea, ca unii ce erau uniti numai cu Dumnezeu. Caci cei desavarsiti, cum am spus, toate le pot in Cel ce-i intareste pe ei, Hristos (Filip. IV, 13), a Caruia e slava in vecii vecilor. Amin.

Despre mancare

6. Iar despre pantece, imparatul patimilor, ce sa zic? Daca poti sa-l faci ca mort si sa-l amortesti, sa nu slabesti in aceasta lucrare. Pe mine m-a stapanit, iubitule, si-i slujesc ca un rob. El este impreuna-lucratorul dracilor si salasul patimilor. Prin el vine caderea noastra si prin el invierea, cand e pus in buna randuiala. Prin el am cazut din prima si din a doua cinste dumnezeiasca. Caci stricandu-ni-se cea de la inceput, am fost innoiti iarasi in Hristos (prin botez). Dar iata am cazut din nou de la Dumnezeu, pentru nepurtarea de grija de porunci, care pazesc si sporesc harul, cand inaintam. Am cazut, desi nestiind aceasta, ne mandrim, socotind ca suntem cu Dumnezeu.

Parintii au spus ca sunt multe deosebiri intre trupuri in privinta hranei. Unul are trebuinta de putina, altul de multa hrana, pentru tinerea puterii sale firesti, fiecare indestulandu-se dupa puterea si deprinderea lui. Dar cel ce se linisteste trebuie sa fie totdeauna in lipsire, nesaturandu-se. Caci ingreunandu-se stomacul si tulburandu-se prin aceasta mintea, nu mai poate zice rugaciunea cu tarie si curatie. Ci biruita de somn, din pricina aburului multelor mancari, doreste sa doarma degraba, din care pricina ii vin in minte in vremea somnului nenumarate naluciri. Drept aceea socotesc ca celui ce vrea sa dobandeasca mantuirea si se sileste sa vietuiasca pentru Domnul, intru liniste, ii ajunge o litra de paine, iar din apa si vin, trei sau patru pahare la zi. Sa se impartaseasca apoi din mancarile care se nimeresc, din toate cate putin, la vremea cuvenita, dar sa ocoleasca saturarea. Facand asa cu intelepciune, va putea scapa de infumurare, deoarece s-a impartasit din toate. Sa nu se scar-beasca de fapturile lui Dumnezeu, care sunt bune foarte, ci sa-I multumeasca pentru toate. Aceasta este socotinta celor intelepti. Dar celor slabi in credinta si la suflet, le este mai de folos sa se abtina de la unele mancari. Lor le-a poruncit apostolul sa manance legume, deoarece nu cred cu tarie ca-i pazeste Dumnezeu.

Dar ce sa-ti spun tie, care mi-ai cerut canon foarte greu, batran fiind ? Nu pot tine cei mai tineri cumpana si masura ; cum o vei tine tu ? De aceea ti se cuvine sa-ti pastrezi in mancare libertatea in toate. Iar daca esti biruit, mancand mai mult, caieste-te si incepe iarasi si sa nu incetezi a face asa pururea, cazand si ridicandu-te, invinovatindu-te totdeauna pe tine si nu pe altul. Astfel vei avea odihna (intel. Sir. XXII, 14), castigand intelepteste biruinta prin caderi, cum zice Scriptura. Dar nu trece hotarul, pe care ti l-am pus inainte, si-ti ajunge tie. Caci nu intaresc trupul celelalte mancari, cat il intareste impartasirea de paine si de apa. De aceea a zis proorocul, nedand nici un pret celorlalte : "Fiul omului, cu cumpana sa mananci painea ta si cu masura sa bei apa ta" (Iez. IV, 15).

Trei hotare are mancarea : infranarea, indestularea si saturarea. infranarea sta in a se scula cineva flamand de la masa ; indestularea, in a manca atata cat sa nu ra-mana flamand, dar nici sa nu se ingreuneze; iar saturarea sta in a se ingreuna putin. Iar daca mai mananca cineva dupa ce s-a saturat, a deschis poarta lacomiei pantecelui, prin care intra curvia. Tu, stiind acestea cu de-amanuntul, alege ce e mai bun dupa puterea ta, netrecand hotarele. Caci numai cei desavarsiti sunt in stare, dupa apostol, a si flamanzi si a se si satura (Filip. IV, 12) si a avea putere in toate.

Despre amagire si despre alte multe lucruri

As vrea sa stii cu de-amanuntul si despre amagire, ca sa te pazesti de ea, ca nu cumva dus de nestiinta sa te vatami foarte tare si sa-ti pierzi sufletul. Deoarece lesne inclina voia libera a omului spre cele contrare ; si mai ales a celor ce lucreaza ca de la ei. Caci dracii obisnuiesc sa fie aproape de ei si imprejurul celor incepatori si a celor ce se povatuiesc dupa regula proprie (idioritmici). Ei le intind acestora curse de ganduri si sapa gropi pentru caderi si plasmuiesc naluciri pierzatoare. Fiindca cetatea lor e sub stapanirea barbarilor si nu trebuie sa ne miram de s-a ratacit careva sau de si-a iesit din minti, sau de a primit sau primeste amagirea, sau vede si spune, din lipsa de cercare si din nestiinta, lucruri straine de adevar si necuvenite. Caci adeseori, vorbind cineva despre adevar fara sa aiba invatatura, spune, fara sa-si dea seama, unele in locul altora, nestiind sa spuna asa cum este. In chipul acesta a tulburat pe multi si a pricinuit multa ocara si batjocura celor ce se linistesc.

[ S-ar putea ca aci sa se faca aluzie la Varlaam, care a luat in ris pe isihasti si in a caror aparare a scris sfantul Grigorie Palama. Dar s-ar putea sa se faca aluzie si la cei ce din nestiinta infatisau rugaciunea pe care pretindeau ca o practica, intr-un mod care a provocat batjocurile lui Varlaam. Oare nu din cauza aceasta s-a retras Grigorie Sinaitul in muntii departati ai Paroriei, unde a putut predica netulburat rugaciunea mintii in modul cel mai autentic, atragand o multime de ucenici dornici sa o deprinda ?-Parintele Dumitru Staniloae]

Dar nu trebuie sa ne miram daca se rataceste vreun incepator, chiar dupa multa osteneala. Fiindca s-a intamplat aceasta multora si in vremea noastra si odinioara, dintre cei ce L-au cautat pe Dumnezeu. Caci pomenirea lui Dumnezeu, sau rugaciunea cu mintea, este mai inalta decat toate lucrarile. Ea este si capetenia virtutilor, fiind dragoste de Dumnezeu. Iar cel ce vrea sa intre la Dumnezeu cu nerusinare si cu multa cutezanta, si se sileste sa-L marturiseasca in chip curat si sa-L dobandeasca in sine fara sa se fi curatit, e lesne omorat de draci, de li se va ingadui. Caci cautand cu indrazneala si cu obraznicie cele ce trec de starea lui (intel. Sir. III, 21), urmareste cu ingimfare sa ajunga la ele inainte de vreme. Dar Domnul, privind adeseori cu milostivire cat suntem de cutezatori fata de cele inalte, nu ingaduie sa fim ispititi, ci voieste ca fiecare, recunoscandu-si mandria sa, sa se intoarca de la sine inainte de a se face ocara dracilor si de ris sau de plans intre oameni. Cu deosebire se milostiveste El de cel ce cauta acest minunat lucru cu indelunga-rabdare, cu smerenie si mai ales cu supunere si cu intrebare la cei incercati, ca nu cumva sa culeaga, fara sa bage de seama, in loc de grau, spini, si sa afle in loc de dulceata, amaraciune si in loc de mantuire, pierzanie. Caci numai cei puternici si desavarsiti pot sa lupte totdeauna cu dracii si sa intinda impotriva lor neincetat sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu (Efes. VI, 17). Iar cei neputinciosi si incepatori sa se foloseasca, cu evlavie si cu frica, de fuga, ca de o intaritura si sa nu primeasca razboiul, indraznind inainte de vreme, caci numai asa scapa de moarte. Deci tu, daca te linistesti bine, asteptand sa fii cu Dumnezeu, sa nu primesti niciodata orice ai vedea cu simturile, sau cu mintea, sau in afara, sau inauntru, fie chiar chipul lui Hristos, sau vreun inger, zice-se, sau al vreunui sfant, sau sa-ti nalucesti, sau sa intiparesti vreo lumina in mintea ta. Caci si mintea insasi are, de la sine, prin fire, puterea de a plasmui naluciri si usor poate plasmui inchipuirile celor dorite in cei ce nu iau aminte cu de-amanuntul la aceasta, aducandu-si vatamare ei insisi. Dar si amintirea unor lucruri bune sau rele obisnuieste sa se intipareasca in simtirea mintii si sa o faca sa faureasca naluci. Unul ca acesta a ajuns rob al nalucirilor (fantezist), nu isihast. De aceea, ia aminte sa nu te inerezi in ceva, incuviintand degraba, chiar daca e ceva bun, inainte de a intreba pe cei incercati si de multa cercetare, ca sa nu te vatami. Ramai mai bine greoi fata de acel lucru, pazindu-ti totdeauna mintea fara culoare, fara chip si fara forma. Caci adeseori se trimite ceva de felul acesta si de la Dumnezeu spre cercare pentru a lua cununa, dar multi se vatama. Fiindca Domnul nostru vrea sa cerce vointa noastra libera, sa vada in ce parte inclina.

Cel ce vede ceva cu intelegerea, cu simtirea, chiar de ar fi de la Dumnezeu, daca o primeste fara sa intrebe pe cei cercati, usor se amageste sau se va amagi, ca unul ce o primeste cu usurinta. incepatorul trebuie sa ia aminte la lucrarea inimii, care nu amageste, iar toate celelalte sa nu le primeasca, pana nu va dobandi pacea de la patimi. Caci Dumnezeu nu se supara pe cel ce ia aminte la sine cu de-amanuntul de teama amagirii, chiar daca acesta n-ar primi nici ceea ce trimite El, fara multa intrebare si cercetare ; ci mai degraba il lauda ca pe un intelept.

Dar nu trebuie sa fie intrebati toti, ci unul incercat si povatuitor al altora, cu viata luminata, care e sarac, dar imbogateste pe multi, dupa Scriptura (2 Cor. VI, 10). Caci multi necercati au vatamat pe multi lipsiti de minte, a caror osanda o vor avea dupa moarte. Caci nu tuturor le este dat sa povatuiasca si pe altii, ci numai celor carora li s-a daruit puterea dumnezeiasca de a deosebi, dupa apostol, duhurile (1 Cor. XII, 10), puterea prin care sa desparta raul de bine, cu sabia cuvantului (ratiunii). Fiecare are cunostinta si puterea sa de deosebire, fie de la fire, fie prin cercare, fie din invatatura. Dar nu o au toti pe cea a Duhului. De aceea a zis inteleptul Isus al lui Si-rah : "Cei ce sunt in pace cu tine, sa fie multi, dar sfatuitorii tai, unul dintr-o mie" (intel. Sir. VI, 6). insa nu putina osteneala se cere pentru a afla un povatuitor care sa nu greseasca, nici in lucruri, nici in cuvinte, nici in cugetari. Iar semnul ca nu greseste nu este altul decat sa aiba marturia Scripturii in ceea ce face si cugeta si sa fie cumpatat in ceea ce cugeta. Caci nu putina nevointa se cere pentru a ajunge cineva in chip invederat la adevar si a se curati de toate cele potrivnice harului. Fiindca si diavolul obisnuieste sa-si arate, mai ales in cei incepatori, amagirea lui sub chipul adevarului si sa dea indemnurilor lui rele infatisarea unor sfaturi duhovnicesti.

De aceea, cel ce se sileste sa ajunga la rugaciunea curata trebuie sa umble in liniste, cu multa frica, cu plans si cu povatuirea dobandita prin intrebarea celor cercati. Trebuie sa planga pururea pentru pacatele sale, intristandu-se si temandu-se ca nu cumva sa fie osandit si sa fie despartit de Dumnezeu, acum sau in veacul viitor. Cand diavolul vede pe cineva petrecand in plans, nu ramane acolo, infricosandu-se de smerenia ce se naste din plans.

[Smerenia infricoseaza pe diavol pentru taria ei intemeiata pe adevarul in privinta raportului intre micimea noastra si marimea coplesitoare a lui Dumnezeu. Dimpotriva, mandria n-are fermitate in afirmarea de sine a omului, pentru ca nu se bazeaza pe o cunoastere a adevarului pozitiei sale realle in raport cu Dumnezeu, iar adevarul acesta va darama pana la urma inaltarea lui neintemeiata pe nimic consistent. -Parintele Dumitru Staniloae]

Dar pe cel ce-si inchipuie ca va ajunge la cele inalte prin parerea de sine, purtat de un dor satanic si nu adevarat, il leaga cu usurinta in mrejele sale, ca pe o sluga a sa. De aceea trebuie sa tii plansul ca o mare arma in rugaciune, ca sa nu cazi din bucuria rugaciunii in parerea de sine, ci alegandu-ti intristarea bucuroasa ["intristarea bucuroasa" este o noua expresie paradoxala alaturi de "betia treaza", de "stabilitatea mobila" etc, venite de la Grigorie de Nisa. Expresia aceasta o gasim la Ioan Scararul sub forma "plansul pricinuitor de bucurie" .Ea e inrudita si cu "moartea sau crucea de viata facatoare", atat de frecventa in crestinism. intristarea aceasta e bucuroasa, pentru ca e impreunata cu iubirea lui Dumnezeu, cu simtirea intensa a puterii Lui. De aceea ea nu e intristarea fara nadejde a singuratatii, a sentimentului de parasire definitiva, a iesirii din legatura cu izvorul vietii adevarate, pe care o are cel ce nu se poate pocai. Totul in crestinism e o complexa "coincidentia oppositorum". A vedea acest caracter al realitatii e semnul unei maturitati de gandire, de intelegere, de experienta a realitatii spirituale in toata complexitatea ei, a unei maturitati pe care nu o are un rationalism simplificator de tipul lui sau-sau -Parintele Dumitru Staniloae], sa te pazesti nevatamat.

Rugaciunea neinselatoare, caldura impreunata cu rugaciunea lui Iisus, care a aruncat foc pe pamantul (Luca XII, 49) inimii noastre, este caldura care arde patimile ca pe niste scaieti, si sadeste veselie si pace in suflet. Ea nu se abate nici la dreapta nici la stanga, ci rasare in inima ca un izvor de apa din Duhul de viata facator. Doreste si tu sa o afli si sa o dobandesti si sa o ai numai pe aceasta in inima ta, pazindu-ti mintea fara naluciri si goala de intelesuri si de ganduri. Si nu te teme. Caci Cel ce a zis : -"indrazniti, Eu sunt, nu va temeti" (Matei XIV, 27), este si cu noi, daca-L cautam, ca sa ne sprijineasca totdeauna. Nu trebuie sa ne fie frica sau sa suspinam che-mand pe Dumnezeu.

Iar daca unii s-au ratacit, vatamandu-se la minte, baga de seama ca au patimit aceasta din ascultare de voia lor si din inaltarea cugetului. Cel ce cauta pe Dumnezeu intru supunere, cu intrebare si cu smerita cugetare, nu se va vatama niciodata, cu harul lui Hristos, care vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca (1 Tim. II, 4). Iar daca se intampla vreo ispita, ea vine pentru cercare si pentru cununa, si are dupa ea degraba ajutorul lui Dumnezeu, care a ingaduit-o pentru pricini pe care singur El le stie. Pe cel ce vietuieste drept si umbla fara prihana si leapada placerea de la oameni si cugetarea semeata, chiar daca toata multimea dracilor ar misca impotriva lui nenumarate ispite, nu-l vor vatama, cum zic parintii. Iar cel ce umbla cu obraznicie dupa sfatul lui, va suferi cu usurinta vatamare. De aceea, cel ce se linisteste e dator sa tina pururea calea imparateasca. Fiindca trecerea peste masura, in toate, e urmata cu usurinta de parerea de sine, din care se naste amagirea.

Infraneaza saltarea mintii, strangand putin gura in rugaciune, si nu rasuflarea narilor, ca cei neinvatati, ca sa nu te vatami, umflandu-te. [Prin infranarea "saltarii mintii" intelege tinerea mintii intr-o stabilitate, mentinerea cugetarii in pomenirea neincetata a lui Dumnezeu. Iar ca mijloc recomanda strangerea putin a gurii, nu a narilor, cum recomanda "metoda" care circula sub numeie sfantul Simeon Noul Teolog, in care se spune : "Strange deci si tragerea aerului pe nari ca sa nu respiri usor" Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca aceasta o faceau "cei neinvatati" (a(j.a9eic). Se vede si de aci ca "metoda" de sub numele lui Simeon a fost considerata chiar de Grigorie Sinaitul ca avand expresii interpolate de cei neinvatati. -Parintele Dumitru Staniloae]

Trei sunt virtutile linistii (isihiei) pe care trebue sa le pazim intocmai, si sa ne cercetam in fiecare ceas, daca petrecem totdeauna in ele, ca nu cumva furati de uitare sa umblam afara din ele. Iar acestea sunt : infranarea, tacerea si ocararea de sine, adica smerenia. Caci acestea le cuprind pe toate celelalte si se pazesc una pe alta. Din ele se naste rugaciunea si creste necontenit.

Iinceputul harului, care vine din rugaciune la cei ce se indeletnicesc cu ea, se arata in multe feluri, ca si impartirea Duhului, care se face aratat si cunoscut dupa voia Lui, cum zice apostolul (Evrei II, 4). El se arata si in noi dupa pilda lui Ilie Tesviteanul. In unii vine ca duh de temere, surpand muntii patimilor, zdrobind pietrele (3 Regi XIX, 11), adica inimile invartosate, incat cad de frica si trupul li se face ca mort. In altii se arata ca un cutremur (locul cit.), apoi ca o veselie, pe care parintii Bisericii au numit-o mai limpede si saltare. In cei dintai se arata nematerial si fiintial in cele dinauntru; caci neintialul si neipostaticul nici nu este.

[Harul se traieste ca o iradiere din Persoana Cuvantului, deci din fiinta Lui, nu ca ceva inconsistent, ca un accident fara temelie in Dumnezeu. Un har fara baza in fiinta si in ipostasul Cuvantului nici n-ar exista. -Parintele Dumitru Staniloae]

In altii, in sfarsit, Dumnezeu produce o adiere subtire si pasnica de lumina (locul cit.), mai ales in cei ce au inaintat in rugaciune. in acestia Hristos locuieste in inima, dupa apostol (Efes. III, 17), si Se arata tainic in Duh. De aceea a zis Dumnezeu catre Ilie in muntele Horeb, ca Domnul nu este nici in vifor, nici in cutremur, adica in lucrarile din parte din cei incepatori, ci in adierea subtire de lumina, ara-tand desavarsirea rugaciunii.

[In adierea subtire de lumina se arata desavarsirea rugaciunii, caci ea e semnul odihnei ferme a mintii in Dumnezeu. Unde mai e vifor si agitatie, sufletul inca nu s-a statornicit pe deplin in Dumnezeu.-Parintele Dumitru Staniloae]

Ce va face cineva, cand dracul se preface in inger de lumina (2 Cor. XI, 14) si amageste pe om ?

Intr-un asemenea caz, ii trebuie omului multa putere de deosebire, ca sa cunoasca despartirea intre bine si rau. Deci nu te increde repede si cu usurinta in astfel de aratari, ci ramai greoi si tine binele cu multa cercare, iar raul leapada-l (1 Tes. V, 21-22). Esti dator sa cerci si sa deosebesti si apoi sa crezi. Cunoaste ca roadele harului sunt vadite si chiar daca se preface dracul nu poate sa aduca blandete, ingaduinta, smerenie, ura fata de lume, nici nu face sa inceteze placerile si patimile. Toate acestea sunt roadele harului. Iar roadele aceluia sunt: infumurarea, mandria cugetului, lasitatea si tot pacatul. Din roade poti cunoaste, asadar, lumina ce lumineaza in sufletul tau, daca e a lui Dumnezeu sau a satanei. Salata este asemenea macrisului la vedere si otetul asemenea vinului, dar gatlejul le cunoaste din gustare si deosebeste pe fiecare (Intel. Sir. XXV, 18-19). Asa si sufletul, daca are puterea de a deosebi, cunoaste din simtirea mintii darurile Duhului Sfant si nalucirile satanei.

[Aci se termina textul paleogrec in Filoc. greaca (ed. III, voi. IV, p. 80-88). In voi. V, acest text, impartit de unele manuscrise romanesti in 7 capete, s-a repetat in limba neogreaca (p. 90-103), dar are si urmatoarea continuare pe care o traducem si noi in Filoc. rom.-Parintele Dumitru Staniloae]

Trebuie sa stii insa ca amagirea incepe din trei pricini : din mandrie, din pizma dracilor si din ingaduinta povatuitoare a lui Dumnezeu. Iar pricinile acestora sunt: a mandriei, usuratatea mintii; a pizmei dracilor, sporirea; a ingaduintei lui Dumnezeu, pacatul. Amagirea care vine din mandria noastra si din pizma dracilor se tamaduieste usor, cand omul se smereste. Dar cea care este din ingaduinta lui Dumnezeu ramane de multe ori pana la moarte.

Trebuie sa mai stii si aceasta, ca dracul mandriei prezice si prooroceste multe celor ce nu iau aminte bine la inima. De aceea, tu frate, sa fii totdeauna gata pentru razboiul dracilor. Si de vezi aratandu-se deodata vreo nalucire, sa nu te tulburi ; fie ca vezi vreo sabie scoasa ca sa te taie, fie vreun sfesnic aprins ca sa te arda, fie vreo fata salbatica si urata de arap sau de balaur, sau altceva de felul acesta, sa nu te tulburi si sa nu te infricosezi, ci stai cu curaj si marturiseste marturisirea cea buna, sau "Iisuse Hristoase" si usor vei vedea biruinta si fuga si disparitia vrajmasilor tai.

Sa mai stii si aceasta viclenie pe care o savarsesc de multe ori dracii. Ei se impart in doua. Si unii vin asupra ta ca sa te ispiteasca repede. Si daca te vad cerand ajutor, altii se arata ca ingeri, si alunga repede pe cei dintai si aceia se fac ca s-au speriat si fug, ca sa te insele sa te inchini ca unor sfinti ingeri celor ce au alungat, chipurile, pe draci. De multe ori iarasi iti arunca ganduri bune si te misca sa te inchini impotriva celor ce se arata ca sa te ispiteasca, sau sa li te opui. Si cand o faci, se prefac ca au fost alungati de cuvantul tau si fug ca sa te mandresti si sa crezi ca ai inaintat si ai inceput sa biruiesti gandurile si sa alungi pe draci.

[ Partea aceasta e luata ca idee din "Scara". De altfel, toata partea practica din Grigorie Sinaitul e influentata in mod principal de "Scara" lui Ioan Scararul.-Parintele Dumitru Staniloae]