Despre linistire si despre cele doua feluri ale rugaciunii


Ale aceluiasi: despre linistire si despre cele doua feluri ale rugaciunii, in 15 capete

1. Sunt doua feluri ale unirii, mai bine zis cate o intrare din fiecare parte la rugaciunea mintii, care se lucreaza prin Duhul in inima. Sau mintea o ia inaintea ei, lipindu-se acolo de Domnul (1 Cor. VI, 17), cum zice Scriptura, sau miscandu-se mai intai lucrarea in chip treptat atrage mintea in locul veseliei si o leaga de chemarea Domnului Iisus si in unirea cu El. Caci desi Duhul lucreaza deosebit in fiecare, precum voieste, cum zice apostolul (1 Cor. XII, 11), dar o data premerge una, alta data alta, in cele doua feluri pomenite mai inainte. [ In rugaciunea pe care mintea o face in inima, cateodata precede mintea lipindu-se prin gandirea ei iubitoare de Domnul si apoi aceasta lipire provoaca rugaciunea ; alte dati precede rugaciunea si apoi ea atrage mintea in bucuria ei, legand-o de chemarea numelui lui lisus si unind-o cu El.-Parintele Dumitru Staniloae]

Uneori lucrarea se iveste in inima, se intelege, dupa imputinarea patimilor, prin chemarea continua a lui lisus Hristos, care face sa se arate caldura dumnezeiasca ; caci Dumnezeul nostru este foc ce mistuie patimile, cum zice Scriptura (Deut. IV, 24). Alteori Duhul atrage mintea la sine, strangand-o in adancul inimii si oprind-o de la imprastierea obisnuita. Atunci mintea nu mai e dusa din Ierusalim in robie la asirieni, ci-si muta locuinta din Ba-bilon in Sion, la loc mai inalt. Atunci poate zice si ea cu proorocul : "Tie se cuvine cantare, in Sion, si Tie se va da rugaciune in Ierusalim" (Ps. IV, 2) ; sau iarasi : "Cand a intors Domnul robia Sionului" (Ps. CXXV, 1); sau iarasi: "Bucura-se-va Iacob si veseli-se-va Israel" (Ps. LII, 7) ; adica mintea lucratoare si vazatoare care cu Dumnezeu, prin lucrare, biruie patimile si-L vede pe El prin contemplatie, pe cat ii este cu putinta. Mintea aceasta, chemata atunci ca la o masa preaimbelsugata, canta veselindu-se intr-o desfatare dumnezeiasca: "Gatit-ai inaintea mea masa, impotriva celor ce ma necajesc" (Ps. XX, 5), adica impotriva dracilor si a patimilor.

Cum trebuie facuta rugaciunea ?

2. "Dimineata sa semeni samanta ta", zice Solomon, adica samanta rugaciunii. "Iar seara sa nu inceteze mana ta" (Eccl. XI, 6), ca nu cumva sa fie o vreme care sa desparta rugaciunea ta continua si sa nu nimeresti ceasul in care sa fie auzita. Fiindca nu cunosti, zice, care va ajunge la tinta, aceasta sau aceea. Sezand deci de dimineata pe un scaun ca de-o palma, aduna-ti mintea din partea conducatoare, in inima, si tine-o in ea. Aplecandu-te apoi cu incordare, ca sa simti durere in piept, in umeri si in grumaz, striga staruitor cu mintea, sau cu sufletul: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma !". Pe urma, pentru ingustimea, osteneala si greutatea lucrului, ca unul ce e facut continuu, (fiindca cele trei cuvinte nu sunt o man-care care sa se poata manca continuu, iar "cei ce Ma mananca pe Mine vor flamanzi inca" (intel. Sir. XXIX, 21), muta-ti mintea la cealalta jumatate si zi : "Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma !". Dar zi mult fiecare jumatate, caci nu trebuie sa le schimbi necontenit, din lene, fiindca plantele ce se rasadesc continuu nu prind radacina. infranea-za-ti si miscarea plamanilor, ca sa nu rasufli in voie, caci suflarea plamanilor, care porneste de la inima, intuneca mintea si risipeste cugetarea, rapind-o de acolo. Ca urmare, sau o preda roaba uitarii, sau o face sa cugete unele in locul altora, indreptandu-se, fara sa simta, spre cele ce nu trebuie.

[Sfantul Grigorie aduce mai intai ca elemente noi sederea celui ce savarseste aceasta rugaciune pe un scaun ingust si aplecarea incordata a capului, pentru ca aceasta durere mentinuta cu hotarare tine atentia la rugaciunea pe care o savarseste. Dar nici el, cum nici Nichifor din singuratate, nu cerea ca sa se alterneze continuu cele doua parti ale rugaciunii lui Iisus, ca sa nu se risipeasca atentia mintii. Cugetarea trebuie tinuta continuu concentrata in inima. Legarea rugaciunii de respiratie era recomandata numai in general ca prilej de a nu se uita rugaciunea. Foarte interesunta e explicarea lui Grigorie Sinaitul ca miscarea plamanilor trebuie facuta mai rar - deci si respiratia - intrucat aceasta respiratie porneste de la inima, si daca ea se face prea des, se departeaza prea des de la inima si cugetarea concentrata acolo. Nichifor vorbise si el de rolul inimii in respirarea plamanilor dar numai pentru a-si tine prin plamani o temperatura potrivita, nici prea calda si nici prea rece. El nu a dat o explicare spirituala a acestui rol al inimii in retinerea respiratiei plamanilor. Totusi sfantul Grigorie Sinaitul nu vorbeste de o ritmare a rugaciunii cu respiratia. Sunt aici niste probleme care cer un studiu mai aprofundat de caracter fiziologic-spiritual. -Parintele Dumitru Staniloae]

Iar de vezi ivindu-se sau luand chip in mintea ta necuratiile duhurilor sau ale gandurilor, sa nu te sperii. Chiar daca ti se arata intelesuri bune de ale lucrurilor, nu le baga in seama. Ci infranandu-ti rasuflarea, pe cat e cu putinta, si incuind mintea in inima si savarsind neincetat si staruitor chemarea Domnului Iisus, sa le arzi si sa le opresti pe acestea, iar pe ei sa-i biciuiesti in chip nevazut prin dumnezeiescul nume.

[Nu trebuie primite in cugetare in vremea chemarii numelui lui Iisus nici macar intelesuri nepacatoase ale lucrurilor. Caci si prin ele duhurile rele incearca sa distraga cugetarea de la numele lui Iisus, sau de la rugaciunea curata, fara alte ganduri.-Parintele Dumitru Staniloae] Caci zice Scararul : "Biciuieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, fiindca nu e arma mai puternica decat aceasta, in cer si pe pamant".

Despre rasuflare

3. Ca trebuie sa-ti infranezi rasuflarea, e martor Isaia Pustnicul si multi altii. Acela zice : "Tine-ti mintea cea nestatornica", adica impinsa si imprastiata de puterea potrivnica ce s-a intors din nou dupa Botez pentru nepurtarea ta de grija, impreuna cu alte duhuri mai rele, in sufletul lenes, cum zice Domnul, facandu-le pe cele din urma mai rele decat cele dintii (Matei XII, 45). Iar altul zice : "Monahul trebuie sa aiba pomenirea lui Dumnezeu in loc de rasuflare". Altul iarasi ii cere ca dragostea de Dumnezeu sa ia inaintea rasuflarii lui. Noul Teolog zice : "Strange-ti narile nasului ca sa nu rasufli in voie". Iar Scararul cere : "Pomenirea lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistirii" (Scara, cap. 27). Apostolul de asemenea marturiseste, ca nu el, ci Hristos traia in el (Galat. II, 19), lucrand si facandu-l sa rasufle viata dumnezeiasca. Iar Domnul zice : "Duhul sufla unde voieste" (Ioan III, 8), slujindu-se de chipul suflarii vantului sensibil.

Caci am ajuns curati, primind arvuna Duhului si cuvantul cel inauntru sadit ca o samanta, cum zice Iacob, fratele Domnului (Iacob I, 21), sadita si intarita prin impartasirea cea neimpartasita, care ne indumnezeieste in chip neamestecat si fara sa se micsoreze Cel preaplin de bunatate. Dar nepurtand grije de porunci, ca pastratoare ale harului, am cazut iarasi in patimi, si in loc de rasuflarea Duhului Sfant, ne-am umplut de suflarea duhurilor rele. Si e vadit ca de la acestea vine cascatul si lenea, cum zic parintii. Dar cel ce a dobandit Duhul si a fost curatit de catre El, e incalzit si primeste de la El suflarea vietii dumnezeiesti si de la El graieste, prin El cugeta si se misca, dupa cuvantul Domnului : "Ca nu voi sunteti cei ce graiti, ci Duhul Tatalui Meu, Care graieste in voi" (Matei X, 20). Dar cel ce are pe cel dimpotriva si e sta-panit de el, face si graieste cele dimpotriva.

Cum trebuie sa cantam ?

4. "Ostenind, zice Scararul, scoala-te si te roaga ; si iarasi sezand, tine-te cu barbatie de lucrarea de mai inainte". Desi a vorbit despre minte, ca trebuie sa le faca acestea cand ajunge sa-si pazeasca inima, dar nu e nepotrivit sa fie spuse acestea si despre cantare. Caci se zice ca marele Varsanufie, fiind intrebat despre cantare, cum si ce trebuie anume sa se cante, a raspuns : "Ceasurile si canoanele sunt predanii bisericesti si intelepteste s-au dat pentru frumusetea lor. Iar cei de la schituri nu canta cea surile si nu au canoanele, ci lucrul mainilor si cugetarea in singuratate si rugaciunea cate putin. Stand la rugaciune esti dator sa zici Sfinte Dumnezeule si Tatal nostru si sa rogi pe Dumnezeu sa te izbaveasca de omul cel vechi.

Dar sa nu zabovesti in ea. Caci toata ziua mintea ta este in rugaciune". Batranul a aratat astfel ca rugaciunea inimii este rugaciunea in singuratate, iar rugaciunea facuta cate putin este ridicarea la cantare. Dar zice limpede si marele Ioan Scararul : "Lucrul linistii este lipsa de grija in toate, rugaciunea fara lenevire (aceasta este ridicarea), si al treilea, lucrarea nefurata a inimii (aceasta este ruga ciunea sederii sau a linistii" (Scara, cap. 27).

Despre deosebirea dintre cei ce canta

5. De unde vine deosebirea, ca unii cer cantare multa, altii putina, iar altii deloc, ci numai rugaciunea si osteneala, poate lucrarea mainilor, sau a pocaintei, sau alta lucrare ostenitoare ? Dezlegarea acestora este urmatoarea : cei ce au aflat harul dupa faptuire, prin multe osteneli si vreme indelungata, invata si pe altii ceea ce au aflat ei. Ei nu primesc sa asculte de cei ce au ajuns acolo intru cunostinta, din mila lui Dumnezeu, degraba, prin caldura credintei, cum zice sfantul Isaac. De aceea ii ocarasc pe unii ca acestia, furati de nestiinta si de parerea de sine si asigura pe altii ca ceea ce este altfel este inselaciune si nu lucrarea harului. Ei nu stiu ca este usor in ochii Domnului, dupa Scriptura, sa imbogateasca dintr-odata pe cel sarac (intel. Sir. XI, 21), si ca proverbul zice ca "inceputul intelepciunii este a dobandi harul intelepciunii" (Pilde IV, 7). Iar apostolul mustra pe ucenicii de atunci care nu cunosteau harul, zicand : "Nu stiti ca Iisus Hristos locuieste in voi ? Afara numai daca nu san-teti cercati" (2 Cor. XII, 5), adica daca nu sunteti inaintati, pentru negrija voastra. Din aceasta pricina si cei de care am vorbit mai sus nu primesc nici insusirile minunate ale rugaciunii lucrate in chip deosebit in unii de Duhul, in inima, respingandu-le cu necredinta si cu mandrie.

[Tot acest cap este o pledoarie pentru putinta ca cineva sa ajunga la rugaciunea inimii si fara a trece prin lungi osteneli de curatire prin fapte-Parintele Dumitru Staniloae]

Impotrivirea lui (Grigorie Sinaitul)

6. Spune-mi, tu care sustii altfel : Daca posteste cineva, se infraneaza, privegheaza, sta in picioare, face pocainta, plange, petrece in saracie, toate acestea nu sunt oare fapte ? Cum zici deci ca fara faptuire este cu neputinta sa se tina rugaciunea, dar tii seama numai de can-tare ? Oare acestea nu sunt fapte ? [De aci incepe in manuscrisele romanesti care cuprind mai multe texte din sfantul Grigorie Sinaitul, cap. 7, cu titlul: Dezlegare. De aceea eie impart aceasta lucrare nu in 15, ci in 16 capete. Dar in titlu spun si ele ca lucrarea are 15 capete. In aceste randuri sunt intrebati cei ce declara ca sunt necesare faptele inainte de rugaciunea curata, dar socotesc numai cantarea fapta ; de ce nu socotesc fapte, postirea, priveghierea etc ? Deci sfantul Grigorie Sinaitul considera si el necesare aceste fapte, dar nu da ca fapta exclusiva cantarea prea multa de psalmi. Aceasta o arata in randurile ce urmeaza sub titlul: Dezlegare. Dezlegare. Daca se roaga cineva numai cu gura, iar mintea ii rataceste, ce-a folosit ? Daca unul zideste si altul darama, nu ramane nimic, fara numai osteneala (intel. Sir. XXXIV, 23). Ci, precum lucreaza cu trupul asa e dator sa lucreze si cu mintea, ca sa nu se afle in ce priveste trupul, drept, iar cu inima, plin de toata trandavia si necuratia. Aceasta o intareste si apostolul, zicand: "Daca ma rog cu limba, adica cu gura, duhul meu sau glasul meu se roaga, dar mintea mea e neroditoare. Ma rog deci cu gura si cu mintea" (1 Cor. XIV, 15) ; si "vreau sa zic mai bine cinci cuvinte... (1 Cor. XIV, 19). Ca despre aceasta vorbeste, e martor Scararul, care zice in "Cuvantul despre rugaciune": "Marele lucrator al marii si desavarsitei rugaciuni zice acestea : vreau sa zic mai bine cinci cuvinte cu mintea mea... si celelalte. Sunt multe lucrari, dar sunt din parte. Rugaciunea inimii insa este larga si cuprinzatoare, ca una ce este izvor al virtutilor", cum zice Scararul. Prin ea se afla tot binele. Nu este, spune sfantul Maxim, lucru mai infricosator ca gandul mortii, dar nici mai maret ca pomenirea lui Dumnezeu, aratand prin aceasta insemnatatea covarsitoare a ei. Unii insa nici nu vor sa auda ca este har in vremea de acum, fiind intunecati si putin credinciosi, din multa nesimtire si nestiinta. [Sfantul Grigorie Sinaitul considera ca in rugaciunea inimii se cuprind toate faptele : ea presupune adunarea mintii din imprastiere, pocainta care a zdrobit inima, iubirea de Dumnezeu, smerenia, simtirea etc. - Parintele Dumitru Staniloae]

7. Iar cei ce canta putin socotesc ca bine fac, cinstind masura. Caci toata masura este buna, cum zic cei intelepti. Ei nu-si desarta toata puterea sufletului in faptuire. Caci prin aceasta mintea aflata in rugaciune, obosind, isi pierde vigoarea in ea. Ci, cantand putin, staruieste cea mai mare parte din vreme in rugaciune. Dar se intampla uneori ca mintea, obosind de strigarea intelegatoare continua si de atintirea staruitoare, sa trebuiasca sa-si ia putina odihna. Atunci slobozeste-o la largul cantarii de la stramtoarea linistirii. Aceasta e cea mai buna randuiala si invatatura a barbatilor preaintelepti.

8. Iar cei ce nu canta de loc bine fac, daca sunt in sporire. Caci acestia nu au trebuinta sa zica psalmi, ci de tacere, de rugaciune neincetata si de vedere, daca au ajuns la luminare. Ei, fiind uniti cu Dumnezeu, nu au nevoie sa-si desfaca mintea de la El si s-o arunce in tulburare. Caderea celui ce se afla in ascultare, zice Scararul, sta in implinirea voii sale ; iar a celui ce se linisteste, in departarea de la rugaciune. Mintea unora ca acestia preacurveste cand se desparte de pomenirea lui Dumnezeu, ca de Mirele ei, si-si indreapta dragostea spre lucruri neinsemnate.

[El admite putina cantare, pentru oboseala mintii, dar cere mai multa rugaciune a inimii. Dar celor desavarsiti le recomanda rugaciunea neintrerupta. Pacatul lor consta in departarea de la rugaciune, precum al celor care au o ascultare consta in implinirea voii lor proprii. -Parintele Dumitru Staniloae]

Dar a invata si pe altii aceeasi randuiala, nu se potriveste in toate. Se potriveste celor ce sunt ascultatori simpli si neinvatati, deoarece ascultarea se impartaseste de toata virtutea prin smerenie. Dar aceasta randuiala nu li se da celor nesupusi, ca sa nu se rataceasca, cu usurinta, fie ca sunt simpli, fie ca sunt invatati. Deoarece cel ce asculta numai de sine nu poate scapa de parerea de sine, din care obisnuieste sa se nasca ratacirea, cum zice sfantul Isaac.

[Nu trebuie indemnati toti sa faca rugaciunea mintii in mod neincetat. Pot fi indemnati la ea cei ascultatori, chiar daca sunt simpli, pentru ca cel ce asculta se impartaseste prin smerenie de toata virtutea. In ascultarea lui se cuprinde vointa de a implini tot ce i se recomanda ca bun. Dar nu trebuie indemnati cei neascultatori, chiar daca sunt invatati, pentru ca acestia sunt obisnuiti sa faca numai voia lor si din aceasta se naste parerea de sine, din care vin toate ratacirile.-Parintele Dumitru Staniloae ]

Unii, neluand aminte la vatamarea viitoare, invata pe oricare s-ar nimeri sa implineasca numai aceasta lucrare, pentru a obisnui, zic, mintea sa iubeasca pomenirea lui Dumnezeu. Aceasta nu-i un lucru potrivit, mai ales pentru cei ce vietuiesc dupa voia lor. Caci mintea lor, fiind necuratita din pricina negrijii si a mandriei, daca nu se curateste mai inainte prin lacrimi, isi naluceste mai degraba chipuri rusinoase de ganduri (idoli), si nu rugaciunea. Fiindca duhurile necurate din inima lor, tulburate de infricosatul nume, umbla racnind sa rapuna pe cel ce le biciuieste. De va auzi, sau de va fi invatat cel ce vietuieste dupa voia sa, despre lucrarea aceasta si va vrea sa o tina, va patimi una din acestea doua: de se va sili, se va rataci si va ramane netamaduit ; de nu se va ingriji de ea, va ramane nesporit in toata viata lui.

9. Vorbesc si eu ca unul ce a invatat putin din cercare. Cand vei sedea ziua sau noaptea linistindu-te, rugandu-te des lui Dumnezeu fara ganduri, intru smerenie, si va slabi mintea sa strige, iar trupul si inima te vor durea de fixarea puternica a chemarii dese a lui Iisus, incat nu vei mai simti caldura si nu te vei mai veseli si deci nu vei mai avea ravna si rabdarea ce se naste din aceasta stare, ridica-te in picioare si canta singur sau cu ucenicul care e cu tine, sau indeletniceste-te cu meditarea vreunui cuvant, sau cu pomenirea mortii, sau cu lucrul mainilor, sau cu celelalte, ca sa pricinuiesti trupului osteneala. Cand stai si canti singur, zi si : Sfinte Dumnezeule. Pe urma fa iarasi rugaciunea cu sufletul sau cu intelegerea, mintea luand aminte la inima. Iar daca te apasa lenea, zi si doi sau trei psalmi si doua tropare de pocainta, fara cantare. Fiindca nu vor canta unii ca acestia, zice Scararul. Le ajunge lor spre inveselire osteneala inimii facuta pentru evlavie, cum zice sfantul Marcu si caldura duhului, data lor spre bucurie si veselie. Zi dupa psalmi si rugaciunea cu mintea sau cu sufletul, fara imprastiere ; asemenea si aliluia. Caci aceasta este randuiala sfintilor parinti, a lui Varsanufie si Diadoch si a celorlalti. Si cum zice dumnezeiescul Vasile, trebuie sa se schimbe psalmii in fiecare zi, pentru a atita ravna si ca sa nu-si piarda mintea placerea, cantand mereu aceleasi ; caci de i se va da aceasta libertate, se va intari si mai mult in ravna. Iar daca stai la cantare cu un ucenic credincios, acela sa zica psalmii, iar tu, luand aminte intru ascuns la inima si rugandu-te, fii atent la tine ; si dispretuieste toate gandurile, fie sensibile, fie mintale care rasar din inima, cu ajutorul rugaciunii. Caci linistea (isihia) este lepadarea gandurilor ce nu sunt de la Duhul si dumnezeiesti, pana la o vreme, ca nu cumva luand aminte la ele, ca bune, sa pierzi lucrul mai mare.

Despre amagire

10. Ia aminte, deci, cu de-amanuntul, iubitorule de Dumnezeu, intru cunostinta : daca implinindu-ti lucrul, vei vedea o lumina sau un foc, din afara sau din launtru, sau un chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui inger, sau al altcuiva, sa nu le primesti, ca sa nu suferi vreo vatamare ; ca nu cumva dandu-le atentie sa lasi mintea sa se intipareasca de acestea. Caci toate aceste chipuri se plasmuiesc din afara, cand nu se cuvine, ca sa amageasca sufletul. Caci inceputul adevarat al rugaciunii este caldura inimii, care arde patimile si'naste in suflet pace si bucurie, asigurand inima, printr-un dor si printr-o incredintare lipsita de orice indoiala. Caci orice vine in suflet, zic parintii, fie din cele supuse simturilor, fie din cele gandite cu mintea, daca se indoieste inima in privinta lui, sa nu-l primesti, fiindca nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul. Iar de vei vedea mintea atrasa de afara, sau de sus, de vreo putere nevazuta, sa nu-i crezi, nici sa o lasi sa fie atrasa, ci strange-o indata la lucrul ei. Cele ale lui Dumnezeu, zice sfantul Isaac, vin de la sine, fara sa stii tu vremea. Vrajmasul firesc din launtrul cingatoarei se preface in cele ale duhului precum voieste, aducand prin nalucire unele in locul altora si in loc de caldura aprinderea dezordonata, incat se ingreuneaza sufletul de aceasta amagire ; iar in loc de veselie, o bucurie dobitoceasca si o dulceata viscoasa, din care se naste parerea de sine si infumurarea. Dar desi acela se sileste prin acestea sa se ascunda pentru cei necercati, ca ei sa socoteasca amagirea lui drept har lucrator, vremea, cercarea si simtirea il descopera celor ce nu sunt cu totul necunoscatori ai vicleniei lui. Caci gitlejul, zice Scriptura, deosebeste mancarile (Intel. Sir. XXXVI, 18-19), adica gustarea duhovniceasca le arata fara greutate pe toate cum sunt.

Despre citire

11. Sa citesti, de esti lucrator, zice Scararul, cele ce-ti sunt de folos la lucru. Caci implinirea lor face de prisos citirea celorlalte. Citeste pururea cele despre linistire si rugaciune, de pilda : din Scara, din sfantul Isaac, cele ale sfantului Maxim, ale Noului Teolog, ale ucenicului sau Stithatul, ale lui Isichie, ale lui Filotei Sinaitul si ale celorlalti asemenea lor, cate sunt ca acestea. Iar celelalte lasa-le pana ce ai vreme, nu fiindca sunt de lepadat, ci fiindca nu ajuta scopului, mutand mintea de la rugaciune la tot felul de istorii. Citirea sa o faci de unul singur ; sa nu te mandresti cu rasunarea glasului, nici cu sarguirea rostirii frumoase, sau cu buna-intocmirea cuvintelor, sau cu rasunarea placuta a lor ; nu te lasa furat cu patima, lipsind sau fiind de fata, de dorinta de a face placere vreunora. Nu fii nesaturat la citire, fiindca in toate cea mai buna e masura; nu citi cu apasare, nici cu lene si cu nepasare, ci cu cuviinta, cu blandete, cu buna randuiala, cu intelegere, cu ritm, cu mintea si cu sufletul, sau si cu ratiunea. Caci imputernicindu-se mintea prin acestea, se intareste in deprinderea de a se ruga cu staruinta. Iar prin cele potrivnice acestora, pomenite mai sus, dobandeste intunecare si slabanogire, incat vei simti si durere de cap si vei slabi si in rugaciune.

12. Ia aminte si la aplecarea ta din fiecare ceas, cer-cetand amanuntit, in care parte inclini. Daca spre Dumnezeu, pentru binele insusi, de dragul folosului sufletesc, sezi linistindu-te sau cantand sau citind sau rugandu-te sau lucrand orice alta virtute, ca sa nu fii furat fara sa stii ; ca nu cumva sa te afli cu infatisarea lucrator, iar cu felul lucrarii si cu cugetarea sa vrei sa placi oamenilor si nu lui Dumnezeu (Gal. I, 10). Caci multe sunt cursele vicleanului si vede in ascuns inclinarea intentiei, fara sa fie bagat de seama de cei multi; si pururea vrea sa fure lucrul in chip nestiut, ca ceea ce se face sa nu se faca dupa voia lui Dumnezeu. Deci, chiar daca te razboieste fara slabire si se napusteste asupra-ti fara rusine, tu tine-ti luarea aminte intarita catre Dumnezeu si nu te lasa furat des, oricat ar fi silita de acela inclinarea vointei sa se imprastie fara sa vrea. in felul acesta, chiar daca ar fi biruit careva fara voie, din neputinta, este iertat si laudat de Cel ce cunoaste intentiile si inimile.

Dar patima slavei desarte nu-l lasa pe monah sa sporeasca in virtute, ci rabda ostenelile si ajunge la batranete fara rod. Ea ii asalteaza pururea pe toti trei si-i jefuieste de lucrarea virtutilor: pe incepatori, pe cei de la mijloc si pe desavarsiti.

Spun ca unul ce am invatat, ca monahul nu sporeste niciodata fara aceste virtuti : post, infranare, priveghere, rabdare, barbatie, linistire, rugaciune, tacere, plans, smerenie. Ele se nasc si se pazesc una pe alta. Caci veste jindu-se pofta din postul continuu, naste infranarea ; infranarea, privegherea si rabdarea ; rabdarea, barbatia ; barbatia, linistirea ; linistirea, rugaciunea ; rugaciunea, tacerea ; tacerea, plansul ; plansul, smerenia ; smerenia, plansul ; si asa mai departe, pe calea intoarsa, vei afla, cercetand cu de-amanuntul, ca fiicele nasc pe maici. Drept aceea, nu se afla in virtuti un lucru mai minunat ca aceasta nastere a unora din altele. [De sigur, maicile nascute de fiice sunt fiice de un nivel duhovnicesc sporit. Plansul nascut din smerenie e de o calitate superioara celui ce naste smerenia. E asa cum la Dionisie Areopagitul curatia care se naste din desavarsire e superioara celei care prin luminare a dus la desavarsire. [Ierarhia cereasca). Fiecare virtute le poarta pe toate in sine si le promoveaza pe toate.-Parintele Dumitru Staniloae ]

13. Trebuie sa insiram aci si ostenelile si durerile lucrarii, si sa infatisam limpede cum trebuie savarsita fiecare lucrare, ca nu cumva calatorind cineva fara durere, numai din auzite, sa nu dobandeasca roade si sa ne invinovateasca pe noi sau pe altii ca nu e cum am zis. Caci numai durerea inimii si osteneala trupului stiu sa faca lucrul adevarului. Prin ele se face aratata lucrarea Duhului Sfant, data tie si fiecarui credincios, prin Botez. Lucrarea aceasta a fost ingropata prin patimi pentru nepurtarea de grija de porunci si asteapta pocainta noastra, pentru mila Lui negraita, ca nu cumva sa auzim la sfarsit din pricina nerodirii noastre : "Luati talantul de la el" si "Ceea ce se pare ca are se va lua de la el" (Matei XXV, 28-29) si sa ne trimita in muncile vesnice, la suferintele din gheena. Caci nici o lucrare trupeasca si duhovniceasca nu da roada, daca nu e savarsita cu durere sau cu osteneala. Fiindca "imparatia cerurilor se ia cu sila si cei ce o silesc, o rapesc pe ea" (Matei XI, 12). Iar sila a numit simtirea dureroasa a trupului, in toate. Caci altfel sunt poate multi care au lucrat sau lucreaza ani indelungati, dar fiindca nu au pus osteneala si durere prin ravna fierbinte a inimii, s-au lipsit de curatie si de impartasirea Sfantului Duh, lepadand asprimea durerilor. Cei ce lucreaza fara grija si cu moleseala ostenesc poate mult, la aratare, dar niciodata nu vor culege roada, din pricina ca nu au pus durere in ea, ramanand in adancul lor lipsiti de ea. Martor este cel ce zice (Scararul) : "De-am avea toata petrecerea noastra minunata, dar daca n-am dobandit inima indurerata, ea este mincinoasa si zadarnica. Caci calatorind fara durere, suntem impinsi uneori de trandavie la imprastieri fara folos si ne intunecam. Si socotind ca gasim in acestea putina odihna, ne amagim. Caci ajungem legati in chip nevazut cu lanturi de nedezlegat, fara putinta de miscare si nelucratori, inmultindu-se in noi moleseala. Aceasta mai ales cand suntem incepatori, fiindca celor desavar-siti toate le sunt de folos, dandu-li-se cu masura". Aceasta o marturiseste si marele Efrem, zicand : "Ostenind, osteneste cu durere, ca sa scapi de durerile ostenelilor desarte". "De nu va slabi mijlocul nostru, zice proorocul, de slabiciunea din osteneala postului si nu vom naste rodul in dureri de facere si in statornicirea inimii" (Isaia XXI, 3), nu vom dobandi duh de mantuire pe pamantul inimii, cum ai auzit, ci ne vom mandri numai cu anii, cu postirea fara folos, cu slabanogirea si cu linistirea, socotind a fi cineva. insa la vremea iesirii vom cunoaste toti, fara putinta de indoiala, toata roada noastra".

15. Nu e cu putinta sa invete cineva prin sine stiinta virtutilor, chiar daca s-au folosit unii de cercare ca de un invatator. Caci a lucra de la sine si nu dupa sfatul celor ce au calatorit mai inainte inseamna a fi plin de parerea de sine, sau mai bine zis a o naste pe aceasta. Caci daca : "Fiul nu face de la Sine nimic, ci precum L-a invatat pe El Tatal, asa face" (Ioan XIV, 30), iar "Duhul nu va grai de la Sine" (Ioan XVI, 30), cine a ajuns la o asa de mare inaltime a virtutii, ca sa nu mai aiba trebuinta de altcineva sa-l invete ? Nu se amageste, socotind ca are virtute, dar fiind mai degraba lipsit de minte ? De aceea trebuie sa ascultam de cei ce cunosc ostenelile virtutii lucratoare si asa sa purcedem la fapta, adica la postul impreunat cu foamea, la infranarea lipsita de placeri, la privegherea staruitoare, la ingenuncherea dureroasa, la starea neclintita si obositoare in picioare, la rugaciunea intinsa, la smerenia nemincinoasa, la zdrobire si suspinare neincetata, la tacere chibzuita, dreasa cu sare (Colos. IV, 6) si la rabdarea in toate. Caci nu trebuie sa petrecem totdeauna in odihna, nici sa staruim totdeauna numai sezand inainte de vreme, sau de batranete sau de neputinte. Pentru ca "ostenelile virtutilor tale vei manca" (Ps. CXVII, 2), zice Scriptura, sau "imparatia cerurilor este a celor ce o silesc" (Matei XI, 12). Drept aceea cel ce se sarguieste in fiecare zi sa implineasca cu osteneala lucrarile mai sus amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, si roada lor.