Despre lucrarea cea ascunsa intru Hristos


Al aceluiasi Teolipt al Filadelfiei

Cuvant despre lucrarea cea ascunsa intru Hristos

1. Mintea care fuge de cele din afara si se aduna in cele din launtru revine la sine insasi. Pe urma se uneste cu cuvantul pe care-l are in chip firesc in cugetarea sa si, prin cuvantul pe care-l are in chip fiintial, se uneste cu rugaciunea, iar prin rugaciune urca la cunostinta de Dumnezeu, cu toata puterea si simtirea ei iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup si toata simtirea iubitoare de el isi inceteaza lucrarea, iar cele frumoase ale pamantului se arata neatragatoare. Caci sufletul, aruncand inapoia sa toate ale trupului, porneste pe urma frumusetii lui Hristos, [Teolipt este mereu preocupat de raportul mintii cu cugetarea si cu cuvantul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intra in relatie speciala cu diferitele obiecte sau subiecte. In acest rol cugetarea descopera intelesurile lucrurilor si aceste intelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual in cugetare si deci in minte, dar si imbogatesc mintea si cugetarea, prin specificarea exprimata a intelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relatiile exprimate ale mintii cu realitatile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indica realitatile, deci tin de realitati, dar intrucat intelesurile realitatilor sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti ca tinand fiintial de minte sau de cugetarea ei, indreptata spre realitatile specificate, sau cu vointa de a le specifica. Caci asa cum nu pot fi lucruri care sa nu poata fi intelese de cugetarea mintii, asa nu e cugetare a mintii fara capacitatea si necesitatea de a se actualiza prin descoperirea si exprimarea lucrurilor si persoanelor. Astfel se poate spune ca radacinile potentiale ale realitatilor sunt in minte ca chip al Mintii supreme, Care le are potential ca ultima origine a lor, si al Logosului sau Cuvantului suprem Care le cugeta specificat din eternitate si le exprima de cand le creaza si apoi in mod concret omenesc, de cand S-a intrupat. Dar mintea care e indreptata prin cugetare numai spre lucruri e oarecum in afara de sine. Numai mintea a carei cugetare e indreptata spre Dumnezeu si exprima prin cuvinte relatia cu El, specificand intelesurile Lui intr-un mod oarecum impropriu si analogic cu lucrurile create de El, dar mereu intr-un efort de depasire a acestei specificari, e o minte adunata in sine, care prin aceasta adunare in sine si reunificare a sa, se aseamana si se umple in mod superior de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis in afara de minte, irt lucrurile specificate, care impart insasi mintea in lucrarile ei, ci in interiorul unificat al mintii, care prin aceasta se uneste in mod superior cu El, neputand ca ea sa fie singura. De fapt, mintea e sau cu lucrurile, adica unita ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obarsia lor si a ei. insasi necesitatea de a fi macar cu lucrurile, dar nemultumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul ca nu afla in ele tot adevarul, sau implinirea pe care o cauta, arata ca mintea e facuta pentru Dumnezeu. De aceea nu e bine sa fie mintea singura, adica nu se simte bine singura, sau chiar nu poate sa fie singura. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de lucrurile specificate din afara si fata de ea singura, se iveste dragostea fata de adeva rata realitate complimentara a sa si fata de Mintea suprema Care o cuprinde si pe ea impreuna cu celelalte si in Care ea se regaseste. In unirea aceasta cu Dumnezeu, cuvantul ce tine in mod fiintial de cugetarea mintii e cuvant de rugaciune. Caci Dumnezeu sesizat in maretia Lui milostiva inspira ca atare rugaciunea si slavirea. In felul acesta rugaciunea e modul prin care cugetarea mintii urca la cunostinta lui Dumnezeu si in aceasta se actualizeaza puterea si dispozitia ei iubitoare, care in relatie cu alte persoane nu se actualizeaza decat in parte. Iubirea de Dumnezeu e asa de puternica, incat copleseste sau opreste simtirea placerilor trupului si pofta trupului dupa ele. Sufletul e atras neincetat de frumusetea lui Hristos si o cauta pe ea. De aceea il cheama numai pe El. Aceasta e rugaciunea neincetata a lui Iisus. - Parintele Dumitru Staniloae], umbland dupa ea cu faptele cuviintei si curatia cugetarii si cantand: "Aduce-se-vor imparatului fecioarele pe urma Lui" (Ps. XLIV, 16). Inchipuindu-si pe Hristos si vazandu-L, sufletul zice: "Am vazut de mai inainte pe Domnul inaintea mea, ca de-a dreapta mea este" (Ps. XV, 8). Lipindu-se de Hristos prin dragoste, el striga : "Doamne, inaintea Ta este toata dorirea mea" (Ps. XXXVII, 9). Atintindu-si privirea pururea la Hristos, striga : "Ochii mei pururea spre Domnul" (Ps. XXIV, 16). Si vorbind cu Hristos prin rugaciunea curata si indulcindu-se, se veseleste zicand : "Sa se indulceasca de El grairea mea, iar eu ma voi veseli de Domnul" (Ps. X, 35). Caci cautand Dumnezeu la vorbirea rugaciunii, ca Unul ce este iubit, numit si chemat intr-ajutor, daruieste sufletului care se roaga bucurie de negrait. Iar sufletul, pomenind pe Dumnezeu prin vorbirea rugaciunii, e veselit de Domnul. "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, si m-am veselit" (Ps. LXXVI, 3).

2. Fugi de simturi si ai oprit placerea pentru cele supuse simturilor. Fugi si de nalucirile celor placute din cugetare si ai oprit gandurile impatimite de placere. Iar mintea, ramanand fara naluciri, ca una ce nu primeste nici intiparirile diferitelor feluri de placeri, nici gandurile poftei, se afla in simplitate.

[ Prezenta a doua sau mai multe ganduri in minte imparteste mintea intre ele. Eliberarea mintii de ele si concentrarea ei intreaga spre Dumnezeu ii reface unitatea si simplitatea. Dar in simplitatea aceasta este o nesfarsita bogatie si largime de intelegere si o negrait de dulce simtire. Caci in simplitatea ei se afla simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.- Parintele Dumitru Staniloae]

Si ajungand deasupra tuturor celor simtite si a celor gandite, isi urca intelegerea la Dumnezeu, nemaifacand altceva decat sa strige din adanc numele Domnului prin pomenire neincetata, ca un prunc pe Tatal sau. "Caci voi chema cu numele Tau, pe Domnul inaintea mea" (Iesire XXXIII, 19). Si precum Adam, plasmuit de mana lui Dumnezeu, s-a facut suflet viu prin suflarea dumnezeiasca, asa si mintea, replasmuita prin virtuti, primeste o schimbare dumnezeiasca prin chemarea deasa a Domnului din cuget curat si cu simtire fierbinte, primind viata si indumnezeindu-se prin aceea ca cunoaste si iubeste pe Dumnezeu.

[Chemarea deasa a numelui lui Dumnezeu prin cugetarea neocupata de alte ganduri, deci cu toata intensitatea, si prin simtirea fierbinte indreptata numai spre El, unid mintea cu Dumnezeu prin iubire si cunoastere, o indumnezeieste, caci e strabatuta intreaga de prezenta dumnezeiasca. E departat orice gind care s-ar interpune intre mintea ce cheama pe Dumnezeu si Dumnezeu insusi.- Parintele Dumitru Staniloae]

3. De vei iesi din poftirea celor pamantesti prin rugaciune neincetata si curata si in loc de somn te vei odihni de orice gandire la cele de dupa Dumnezeu si te vei rezema in intregime numai pe pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi in tine ca o alta ajutatoare dragostea de Dumnezeu. Caci strigarea din inima a rugaciunii face sa rasara dragostea dumnezeiasca. Iar dragostea dumnezeiasca trezeste mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodeste intelepciunea si prin intelepciune da rostire celor tainice.

[ Dragostea premerge cunoasterea lui Dumnezeu ; dar ultima o si sporeste pe prima. N-ar putea cunoaste mintea pe Dumnezeu, daca nu L-ar iubi, asa cum nu poti cunoaste cu adevarat o persoana omeneasca, daca nu o iubesti. Dar din ce cunosti mai mult pe Dumnezeu, II iubesti mai mult. - Parintele Dumitru Staniloae]

Caci Dumnezeu-Cuvantul numit prin strigarea simtita a rugaciunii, luand intelegerea mintii ca pe o coasta, ii harazeste cunostinta, si umpland locul ei cu simtire, ii daruieste virtutea. Astfel zideste dragostea facatoare de lumina si o aduce la mintea ce si-a iesit din sine (ce a intrat in extaz) si doarme si se odihneste de toata pofta pamanteasca. Iar dragostea se afla ca o alta ajutatoare a mintii, care s-a odihnit de impatimirea nerationala dupa cele supuse simturilor. Ca urmare, trezeste mintea cea curata pentru cuvintele intelepciunii. Atunci mintea, cautand la ea si desfatandu-se, vesteste altora simtirile ascunse ale virtutilor si lucrarile ascunse ale cunostintei, iesind din ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor).

[E o explicare simbolica a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primeste ca ajutatoare iubirea, dar in iubire e implicata o alta persoana, intregitoare, cu care se uneste deplin. in sensul acesta nu este bine sa fie mintea singura. Dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de toate celelalte si chiar fata de sine, se poate naste dragostea. Dragostea e zidita in acelasi timp din adevarata intelegere a mintii, ca dintr-o coasta a ei, umpluta cu simtire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar aceasta o face Dumnezeu-Cuvantul, Care ne vorbeste cand il chemam numai pe El, dupa ce am uitat de toate si de noi insine, intrand cu noi in dialogui ziditor de dragoste. Dragostea cauzeaza dialogul si simtirea ei e sporita de dialog prin simtire. Dialogul realizandu-se prin cuvinte, acestea reprezinta extazul trait de minte in relatie cu cel iubit, in primul rand cu Dumnezeu-Cuvantul, Care i-a dat ei capacitatea si pornirea spre cuvant, sau spre celalalt prin cuvant, in primul rand spre Dumnezeu Cuvantul. Mintea (vous) e in greceste la masculin (Adam).- Parintele Dumitru Staniloae ]

4. Iesi din toate cele ale simtirii si paraseste legea trupului. Si legea duhovniceasca se va inscrie in cugetarea ta. Caci precum cel ce umbla in Duh nu implineste pofta trupului, dupa apostol, asa si cel ce a iesit din simturi si din cele ale simturilor, adica din trup si din lume, ajunge sa umble in Duh si in cele ale Duhului. invata aceasta din cele ce a facut Dumnezeu lui Adam inainte de neascultare.

5. Pe cel ce se nevoieste cu pazirea poruncilor si sta-ruieste in raiul rugaciunii si sade langa Dumnezeu prin pomenirea Lui neincetata, Dumnezeu il scoate din lucrarile iubitoare de placere ale trupului si din toate miscarile simturilor si, facandu-l mort patimilor si pacatului, il impartaseste de viata dumnezeiasca. Caci precum cel ce doarme se aseamana si cu mortul, dar e si viu, si cel dintai lucru se datoreste lucrarii trupului, iar cel de al doilea impreuna-lucrarii sufletului, asa si cel ce petrece in Duh. El este mort trupului si lumii, dar vietuieste cugetarii cu Duhul (adusa de Duhul).

[Se continua asemanarea mortii fata de patimi cu somnul lui Adam, din care acela se trezeste imbogatit la viata de comuniune in dragoste. Prin somnul fata de viata dupa trup, sau fata de viata in singuratatea lipsita de iubire, se ridica la viata dupa duh, sau in comuniunea iubirii. Viata aceasta ii vine omului odata cu Duhul lui Hristos, langa care sade statornic prin pomenirea Lui neincetata. Caci pomenirea Lui produce contactul si comuniunea reala cu Dumnezeu. Unde e dialog, nu mai e distanta si separatie, ci comunicare reala. Cuvantul aduce celui caruia i se adreseaza putere din viata celui care vorbeste.- Parintele Dumitru Staniloae]

6. De cunosti cele ce canti, primesti cunostinta; iar din cunostinta cistigi intelegere; din intelegere odrasleste lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodeste cunostinta prin deprindere; cunostinta din cercare naste vederea adevarata. Iar din aceasta rasare intelepciunea aratata in cuvintele harului, ce raspandesc lumina, caci intelepciunea umple vazduhul cugetarii si talcuieste celor din afara cele din launtru.

[Teolipt da aci treptele pe care urca sufletul care canta lui Dumnezeu. Ele nu sunt trepte ale urcusului general al credinciosului, ca cele date de sfantul Maxim Marturisitorul (Capete despre dragoste I, 2 ; Filocalia rom. II, p. 37): credinta, frica, infranarea, rabdarea, nadejdea, nepa-timirea, dragostea, ci treptele celui ce a ajuns la bucuria cantarii. Nu ni se spune de e vorba de cantarea in singuratatea chiliei, sau in obstea liturgica. Probabil ca ultima nu e exclusa, data fiind importanta acordata de Teolipt vietii in cadrul Bisericii rugatoare. Cunostinta se naste din bucuria descoperirii frumusetii Celui laudat prin cantare. De abea aceasta cunostinta plina de entuziasm da putere faptuirii. Faptuirea naste prin deprindere o cunostinta superioara, caci prin faptuire ai ajuns la o bunatate mai inalta si in ea ai o intalnire mai continua cu Dumnezeu. E o cunoastere prin experienta a bunatatii infaptuite, care e si o cunoastere a bunatatii lui Dumnezeu, lucratoare in noi, spre deosebire de cunostinta entuziasta dobandita prin aratarea de departe a bunatatii, dar necercata in realitatea ei intiparita in noi. Din aceasta cunostinta mai inalta se naste o vedere sau un sentiment permanent al prezentei lui Dumnezeu. Din aceasta se naste o intelepciune, oare umple de lumina intreaga fiinta si-ti aduce in intelegere cuvinte ale harului, sau expresii prin care talmacesti intuitia sau vederea permanenta a prezentei lui Dumnezeu care te invaluie.- Parintele Dumitru Staniloae]

7. Mintea cauta intai si afla ; apoi se uneste cu ceea ce a aflat. Cautarea o face prin ratiune, iar unirea, prin dragoste. Si cautarea prin ratiune se face pentru adevar, iar unirea prin iubire, pentru bine. [ Exista si o dragoste care sustine cautarea lui Dumnezeu prin ratiune. Dar pe masura ce s-a aflat Cel cautat prin ratiune, ca adevar, El trezeste o noua dragoste. Aceasta e o dragoste care uneste cu Cel cautat. Caci El e descoperit ca bine. Binele nu e deosebit de adevar, ci e chipul aratat de adevarul mai adine cunoscut.- Parintele Dumitru Staniloae ]

8. Cel ce s-a ridicat peste firea curgatoare a celor de fata si a trecut dincolo de poftirea celor trecatoare nu priveste spre cele de jos, nu doreste cele frumoase ale pamantului, ci are deschise vederile de sus, priveste frumusetile din ceruri si vede fericirea celor nepieritoare. Caci precum celui ce se tavaleste in cele ale pamantului si se apleaca spre placerile trupului, ii sunt inchise cerurile, avand ochii intelegatori intunecati, asa si cel ce dispretuieste cele de jos si se intoarce de la ele are mintea inaltata si vede slava celor vesnice si cunoaste stralucirea randuita celor sfinti. Acesta primeste si dragostea lui Dumnezeu care se coboara de sus peste el, se face biserica a Duhului Sfant, doreste voile dumnezeiesti, e purtat de Duhul lui Dumnezeu, se invredniceste de infiere si are pe Dumnezeu cautand cu bunavoire si cu buna placere spre el. Caci "cati sunt purtati de Duhul lui Dumnezeu, acestia sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14).

9. Sa nu parasesti rugaciunea din grija neputintei nici macar o singura zi pana ce mai rasufli, ci auzi pe cel ce zice : "Cand sunt slab, atunci sunt tare" (2 Cor. XII, 10). Caci facand asa, te vei folosi mai mult si rugaciunea te va ridica indata, cu impreuna-lucrare a harului. Fiindca unde este mangaierea Duhului, neputinta si trandavia nu raman.