Cum ia nastere rugaciunea in inima

Cum ia nastere rugaciunea in inima Mareste imaginea.

Prin rugăciunea neîncetată - raţională, pentru început - şi prin străduinţa de a ne aduna mintea în inimă, aflăm Harul Dumnezeiesc pe care l-am primit la Sfântul Botez şi care este prezent de atunci înlăuntrul inimii noastre. Potrivit învăţăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu pătrunde în adâncul inimii şi nu se mai pierde niciodată. Chiar şi săvârşirea păcatului nu duce la pierderea acestui Har, ci numai la o acoperire a sa. Aşadar, după cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, prin păzirea poruncilor lui Hristos, pe de o parte, şi prin rugăciune, pe de altă parte, ajungem să aflăm Harul lui Dumnezeu care este prezent de la Sfântul Botez înlăuntrul inimii. Mintea, asemenea unui burghiu, pătrunde „forând" înlăuntrul inimii, iar de aici se revarsă Harul, care îl inundă în întregime pe om.

Prin urmare, rugăciunea nu este o lucrare omenească, nu se întemeiază pe strădaniile omului şi nici nu este, totodată, o stare psihologică. Nu se poate dobândi prin eforturi omeneşti, deoarece întoarcerea minţii în inimă se săvârşeşte prin lucrarea Harului Dumnezeiesc, iar nu prin strădania omului, nici într-o atmosferă stăpânită de un duh antropocentric.

Descoperirea inimii şi, mai mult, a Harului lui Dumnezeu sălăşluit într-însa are multe urmări. Omul dobândeşte în chip limpede simţirea prezenţei Harului Dumnezeiesc. In vremurile noastre, numim acest fapt „trăire". Sfinţii Părinţi ai Bisericii întrebuinţează, însă, o expresie care cred că redă mai bine lucrurile. Vorbesc despre prezenţa Dumnezeiescului Har înlăuntrul nostru „intru simţire şi încredinţare". Sufletul dobândeşte cunoştinţă („vestire"), iar trupul, simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Primul lucru care ia naştere în om este ceea ce Părinţii numesc „fericita întristare", omul simţind, adică, bucurie pentru unirea minţii cu inima, care ani de-a rândul au fost despărţite. Bucuria este asemănătoare celei pe care o trăiesc doi fraţi, despărţiţi unul de altul ani îndelungaţi, în clipa când se reîntâlnesc. Simte, de asemenea, bucuria iubirii de Dumnezeu. In această stare, omul este covârşit de uimire şi neîncetat întreabă precum întreba şi Maica Domnului după cercetarea sa de către înger şi primirea veştii că îl va naşte pe Hristos: „Cum va fi [mie] aceasta?" (Luca 1:34), cu deosebirea că el nu spune: „Cum va fi?", ci „Cum este [mie] aceasta?".

Nu se cunoaşte pe sine vrednic de acest mare dar. Inima îi este cu totul străpunsă de iubirea pentru Dumnezeu. Totodată, ieşind la iveală patimile din-lăuntrul său, simte întristare şi pocăinţă. In lumina Harului Dumnezeiesc, care este prezent cu prisosinţă înlăuntrul inimii, omul îşi vede patimile, toate mişcările grosolane şi împotriva firii din suflet. Astfel, trăind deopotrivă bucuria şi întristarea, devine deosebit de simţitor. Se întâmplă, desigur, ca de multe ori, de îndată ce începe să rostească rugăciunea, ochii să-i devină două izvoare de lacrimi. Fie şi numai la amintirea rugăciunii sau a Numelui lui Hristos plânge, cuprins de dragoste. Iar aceasta se întâmplă adeseori. Inima îi devine nespus de simţitoare.

Totodată, la începutul lucrării rugăciunii minţii, se descoperă inima duhovnicească, omul ajungând, astfel, să înţeleagă bine existenţa şi prezenţa ei, care se vădeşte prin săltările şi, deopotrivă, prin bătăile acesteia. Imi dau seama cât de greu este să vorbim despre astfel de lucruri, dat fiind faptul că nu avem experienţa duhovnicească a unei asemenea vieţi şi, mai mult decât atât, în măsura în care confundăm trăirile duhovniceşti cu manifestările de natură psihologică. Cu toate acestea, vorbesc încredinţat fiind că cei care s-au împărtăşit fie şi într-o mică măsură de această viaţă vor înţelege despre ce este vorba şi vor cunoaşte adevărul celor spuse. Iar cei care se vor osteni să ajungă la această stare le vor înţelege mai târziu.

In orice caz, este o realitate faptul că în răstimpul rugăciunii, în adâncul inimii trupeşti se aud, deopotrivă cu bătăile fireşti ale acesteia, alte bătăi mai rapide, duhovniceşti, cu care rugăciunea minţii îşi potriveşte, de altfel, curgerea. Cu alte cuvinte, rugăciunea inimii începe să se lucreze de la sine. In această stare, omul cunoaşte limpede şi face deosebirea între cele două bătăi, care sunt de provenienţă diferită. Ajunge, chiar, să simtă că pe cât de departe este cerul de pământ, pe atât inima duhovnicească de cea trupească.

Dincolo de aceste bătăi, inima - şi cea duhovnicească şi cea trupească - saltă. Este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „săltarea inimii". In mod surprinzător, aceasta nu are, însă, urmări asupra organului trupesc, al inimii de carne. Omul nu ajunge să sufere de afecţiuni ale inimii, de vreme ce săltarea aceasta este de o cu totul altă natură. Trebuie notat că dacă totuşi apare vreo afecţiune a inimii, ea este urmarea modului în care omul lucrează rugăciunea, anume cu nelinişte şi strădanie omenească, cu mândrie, egoism şi întrebuinţând fără socotinţă metodele psihosomatice.

Când Harul lui Dumnezeu pătrunde, însă, în inimă, atunci săltarea este una, sfântă, binecuvântată, mântuitoare, are un duh sănătos. Astfel, viaţa aceasta, răspândindu-se în întreg trupul omului, nu are o înrâurire ce predispune spre boală. Vorbind despre inima duhovnicească trebuie să o înţelegem, desigur, potrivit Părintelui Teoclit Dionisiatul, în lumina întreitei sale alcătuiri, din cele trei puteri ale sufletului: raţională, poftitoare şi mânioasă. Această inimă duhovnicească este, în orice caz, legată de dragostea pentru Dumnezeu care se exprimă prin intermediul celor trei puteri sufleteşti. Venirea Harului Dumnezeiesc în inimă are drept urmare ivirea unei călduri, de asemenea, de o altă natură. La început, căldura aceasta este una duhovnicească, dar mai apoi se răspândeşte în tot trupul.

In această stare, omul trăieşte naşterea sa din nou. In Biserica Ortodoxă, nu înţelegem naşterea din nou cea duhovnicească la modul abstract şi sentimental, ci pragmatic şi duhovnicesc. Astfel, această naştere din nou este în primul rând una duhovnicească, mai apoi, însă, se împărtăşeşte şi trupului.

Este vorba mai întâi despre o naştere din nou duhovnicească. Odată cu aceasta, omul devine persoană. Iar prin persoană înţelegem omul adevărat. Dintr-o monadă cu caracter individual, biologic, omul devine persoană. în calitate de persoană, se eliberează şi se izbăveşte de orice tiranie venită din afară. Il iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu-şi mai adună toate puterile pentru împlinirea intereselor sale personale. Deşi înfruntă multe ispite - prigonire de la oameni, dispreţ din partea celor dragi, greutăţi materiale etc. -, nu simte apăsarea lor. S-a eliberat de orice înrâurire din afară.

In al doilea rând, naşterea din nou este şi una trupească. Lucru firesc, de altfel, deoarece sufletul omului se află într-o strânsă legătură cu trupul şi nu se poate despărţi de el câtă vreme se află în această viaţă. Sfântul Grigorie Palama spune că prin suflet Harul Dumnezeiesc se revarsă şi asupra trupului, care se înnoieşte şi el deopotrivă cu sufletul născut din nou. Simţim, atunci, şi transfigurarea trupului. Astfel, chipul lui Moisi strălucea, iar cel al întâiului Mucenic Ştefan era ca o faţă de înger. Mai mult decât atât, trebuie adăugat faptul că această transfigurare a trupului înseamnă, pe de o parte, eliberare de cugetul trupesc, iar pe de alta, simţirea acestui trup asemenea celui al unui prunc. In răstimpul rugăciunii, chiar şi trupul dobândeşte o subţirime. Devine deosebit de uşor şi gingaş asemenea trupului unui prunc nou-născut.

Această naştere din nou este legată de dragoste, de adevărata iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni. Fireşte, când vorbim despre dragoste, nu avem în vedere idolul ce ia locul celei adevărate, ci despre acel rod al curăţiei inimii. Omul îl iubeşte, atunci, pe Dumnezeu, întrucât pentru el Dumnezeu nu este o valoare sau o persoană din trecutul istoriei, ci Dumnezeul Cel Viu. Relaţia cu El este una personală şi ea îi dăruieşte, totodată, cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre întreita alcătuire a sufletului, spune că în ceea ce priveşte îndreptarea acestuia către Dumnezeu, se face distincţia între: minte (nous), dragoste (eros) şi cunoaştere (gno-sis). Când lucrarea ei este, desigur, după fire şi mai presus de fire, mintea curată dobândeşte, adică, dragostea de Dumnezeu, iar aceasta aduce cu sine cunoaşterea Sa adevărată şi personală.

Dobândind dragostea de Dumnezeu, omul îi îmbrăţişează în iubirea sa şi pe semenii săi. Iubirea aceasta nu este, însă, una omenească şi altruistă, ci una izvorâtă din şi prin Harul lui Dumnezeu. De vreme ce omul îl iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi ceea ce îi este iubit lui Dumnezeu. De altfel, persoana nu cunoaşte singurătate. Persoana, care este rodul naşterii din nou, trăieşte o împreună-perihoreză ipostatică cu ceilalţi. Omul vieţuieşte ipostatic, simte comuniunea cu semenii şi trăieşte drama lor, intră în ipostasul celorlalţi. Atunci ia naştere rugăciunea pentru toată lumea şi putem spune că omul trăieşte într-o oarecare măsură agonia şi rugăciunea lui Hristos din grădina Ghethsimani. Inima îi este deosebit de simţitoare şi în lumina acestei sensibilităţi duhovniceşti înţelege problemele mai însemnate ale celorlalţi, de îndată ce îi vede şi se roagă pentru ei. Poate cunoaşte chiar şi gândurile pe care aceştia le au într-un anumit moment.

In acest fel, omul dobândeşte harisma străvederii. Nu este, însă, lipsit de suferinţă. Suferă atât de mult pentru ceilalţi şi pentru întreaga zidire, chiar şi pentru animale, încât toate puterile sufletului şi ale trupului său se unesc în rugăciunea pentru ceilalţi. Atunci aceştia se vindecă cu adevărat, se tămăduiesc. Şi desigur, inima celui care se roagă are vestire de ajutorul pe care îl primeşte celălalt. Trebuie să adăugăm faptul că, pe cât sporeşte această rugăciune pentru ceilalţi, pe atât şi omul are putinţa de a simţi cercetarea lui Dumnezeu ca Lumină. Este grăitor faptul că celor care s-au învrednicit de această harismă a rugăciunii pentru ceilalţi li s-a dat marele dar al vederii-lui-Dumnezeu. Aceasta întrucât există, într-adevăr, o strânsă legătură între Ghethsimani şi Cruce, între Patimă şi înviere.

Chiar şi numai din cele spuse până acum se poate vedea caracterul social al rugăciunii. Noi credem de obicei că lucrarea socială constă într-o ajutorare exterioară a oamenilor. Fără să judecăm lucrurile la modul absolut, spunem că odată cu aflarea minţii, cu pogorârea sa în inimă şi cu începutul lucrării rugăciunii pentru sine şi pentru întreaga lume, omul devine prin excelenţă sociabil. De altfel, el însuşi îşi află tămăduirea iar apoi, odată tămăduit, îi poate vindeca şi pe ceilalţi. Iese arunci de sub cumplita tiranie a iubirii de sine şi dobândeşte adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni.

In inima în care se lucrează de la sine rugăciunea neîncetată izvorăsc înţelesuri duhovniceşti, iar aceste înţelesuri sunt, desigur, dezbărate de închipuire. Omul devine sălaş şi izvor al teologiei. Dobândeşte o minte teologică, de vreme ce teologia nu înseamnă tâlcuirea învăţăturii Sfintei Scripturi şi a Părinţilor prin prisma raţiunii, ci este rodul unei minţi curate care înţelege ceea ce pentru alţii este de necuprins şi de nepătruns. Omul devine teolog şi, totodată, un „organism viu". Iar astfel ajunge să poată dezvolta, la rândul său, un punct din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi devine purtător al Tradiţiei, sporind-o încă mai mult şi îmbogăţind istoria Bisericii. Spun aceasta deoarece unii susţin că Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat teologia isihastă.

A făcut, desigur, aceasta, însă nu prin prisma cugetării şi raţiunii sale, ci având o minte teologică, a dezvoltat experienţa pe care el însuşi o dobândise, de altfel, aceeaşi cu cea întâlnită în vieţile sfinţilor. După cum un medic cu o pregătire temeinică cunoaşte îndată, văzând schimbarea în exterior a trupului, ceea ce se petrece înlăuntrul lui, tot astfel şi Sfântul Grigorie Palama înţelegea din cuvântul unui sfânt, experienţa lui plină de sfinţenie, ca unul ce deţinea el însuşi aceeaşi experienţă. Aceasta se petrece cu orice om a cărui minte este luminată. La nevoie, unul ca acesta ar putea ţine piept cu izbândă unei noi erezii ce ar aduce vătămare mădularelor Bisericii. De aceea Sfântul Simeon Evlaviosul spunea: „Dobândeşte-L pe Dumnezeu şi nu vei mai avea nevoie de cărţi."

Indeletnicindu-se cu studiul Sfintei Scripturi, omul care a dobândit rugăciunea minţii vede, totodată, înţelesurile ce rămân ascunse celorlalţi. De aceea, singura metodă pertinentă, „ştiinţifică" de înţelegere a Sfintei Scripturi este cea mijlocită de tâlcuirea sfinţilor. Lectura Sfintei Scripturi îl mişcă adânc pe cel ce lucrează rugăciunea. Citirea unui cuvânt îi poate aduce un plâns îndelungat. Vede în lumina Harului Duhului Sfânt raţiunile făpturilor, adică lucra rea proniatoare şi chivernisitoare a lui Dumnezeu în întreaga zidire. Devine simţitor faţă de toate. Desigur, nu asemenea omului care le vede sentimental, ci ca un Proroc care trăieşte în Harul lui Dumnezeu. Iar această cunoaştere este, fireşte, început al contemplării, ce ajunge până la vederea slavei Sfintei Treimi în firea omenească a Cuvântului.

Atunci putem spune că omul trăieşte începutul învierii sale.

Toate acestea arată că adevărata dispoziţie sociabilă a omului trece în chip necesar prin rugăciunea minţii în inimă şi nu poate fi concepută în afara ei. De asemenea, arată faptul că rugăciunea minţii este strâns legată de naşterea din nou a omului şi de calea pe care acesta o are de străbătut pentru a ajunge la mântuire. De aceea, rugăciunea minţii nu este doar o lucrare a monahilor, ci a tuturor celor care vor şi se ostenesc să se mântuiască.

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului
Articol din cartea „Vremea lucrarii”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vremea lucrarii"

.

14 Octombrie 2014

Vizualizari: 5936

Voteaza:

Cum ia nastere rugaciunea in inima 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE