Rezolvarea conflictului intrapersonal începe cu ascultarea glasului conştiinţei. O astfel de întorsătură sufletească, petrecută cu tânărul care avea să devină stareţul Zosima, a fost descrisă de Dostoievski în romanul Fraţii Karamazov. Preistoria e următoarea. Tânărul trăia după placul inimii, „cu toată pornirea tinereţii". El a dobândit o oarecare „poleială", dar totodată „s-a preschimbat într-o fiinţă aproape sălbatică, crudă şi absurdă": „pe soldaţi îi socoteam drept dobitoace", „aproape că ne mândream cu beţia, cu dezmăţul, cu îndrăzneala nesăbuită". El s-a simţit atras de o fată, dar n-a cerut-o în căsătorie, nedorind să se despartă „de tentaţiile vieţii după bunul plac".

Amânând pasul hotărâtor, a plecat pentru o vreme. Intorcându-se din misiune, a aflat că fata s-a măritat. Această ştire l-a şocat şi i-a rănit orgoliul, deoarece bănuia că în afara lui toată lumea ştiuse că ea urma să se mărite, iar el îi făcuse curte. S-a simţit înjosit şi a simţit deodată „o furie de neîndurat". Imediat au apărut amintirile - de câte ori aproape că i-a mărturisit dragostea sa, iar ea nu l-a oprit: pesemne că râdea de el...

După aceea avea să-şi evalueze amintirile drept false, aducându-şi aminte că „ea nu râdea deloc, ci, dimpotrivă, întrerupea glumeţ discuţiile de acest fel"; în starea de orgoliu rănit, de furie, el a luat însă aceste false amintiri drept adevăr nestrămutat. I s-a format o anumită viziune asupra celor petrecute, o „dreptate" proprie. Supărarea lui a devenit tot mai puternică, a apărut setea de răzbunare, care a determinat comportamentul ulterior al eroului. Mânia şi dorinţa de răzbunare îi erau apăsătoare şi respingătoare, dar el le înteţea şi le sprijinea în mod artificial. Rezultatul a fost amplificarea lor: ele i-au determinat tot mai mult starea, şi eroul a devenit „dezgustător şi absurd". Aşteptând prilejul, el şi-a jignit cu dibăcie rivalul şi l-a provocat la duel, după care s-a întors „fioros şi dezgustător", înfuriindu-se pe ordonanţa sa, eroul l-a bătut cu cruzime... şi s-a culcat.

Dereglarea dialogului lăuntric, dezvoltarea conflictului intrapersonal sunt descrise cu exactitate şi în detaliu. A apărut bănuiala - sentimentul înjosirii - a apărut senzaţia ofensării - a urmat furia - apar amintirile false, care confirmau bănuielile, se formează o anumită imagine a ceea ce se petrece - supărarea şi furia se amplifică - apare mânia - e stârnită dorinţa de răzbunare pentru ofensă şi înjosire - urmează aprinderea mâniei şi răutăţii ca sentimente „justificate" şi „legitime" - apare năzuinţa spre răzbunare - omul îşi înfăptuieşte năzuinţa lăuntrică, şi urmează provocarea la duel. Starea de furie se intensifică şi urmează baterea cu sălbăticie a ordonanţei.

Trezindu-se noaptea, înaintea duelului, eroul a văzut: „Răsare soarele, cald, minunat, au dat glas păsările", şi a simţit în suflet „ceva ruşinos şi josnic". Această senzaţie de ruşinos şi josnic putea fi acceptată ca ceva cuvenit, căci mai devreme eroul îşi aţâţase singur mânia, dar el începe să îi caute cauzele. „Oare nu pentru că mă duc să fac vărsare de sânge? Nu, cred că nu de asta. Oare nu fiindcă mă tem de moarte, fiindcă mă tem să fiu ucis? Nu, nicidecum, nici măcar asta..."

Tocmai de la această alegere liberă a inimii, care nu este de acord cu starea sa, care n-a acceptat-o, începe întorsătura din sufletul eroului. „Şi dintr-odată mi-am dat seama unde era problema: în aceea că îl bătusem seara trecută pe Atanasie." El nu se mai justifică, aşa cum făcea înainte (aşa cum se justifică Goliadkin prin uneltirile vrăjmaşilor săi), ci se înspăimântă: „Parcă mi-a străpuns un ac ascuţit sufletul."

După cum înainte sentimentului furiei sălbatice îi urmaseră amintiri false, care îl susţineau, aşa şi acum, în urma „acului" conştiinţei, care a străpuns ceea ce era ruşinos şi josnic în sufletul eroului, apar amintiri. Eroul îşi aminteşte de fratele său, de cuvintele lui: „Dragii mei, scumpilor, pentru ce mă slujiţi, pentru ce mă iubiţi? Ce, merit eu să fiu slujit?"

In urma descoperirii nedreptăţii purtării sale, el descoperă falsitatea întregii sale „dreptăţi", care fusese construită şi consolidată în conştient. Se dezvoltă sensibilitatea faţă de conştiinţă, şi eroul devine capabil să privească situaţia cu alţi ochi, înţelegând altfel cele petrecute: „Şi mi s-a înfăţişat deodată tot adevărul, în toată luminarea sa: ce mă duc să fac? Mă duc să omor un om bun, nevinovat, nobil, care nu este cu nimic vinovat înaintea mea."

Refacerea dialogului lăuntric duce la refacerea capacităţii de a dialoga cu ceilalţi, la depăşirea înstrăinării de celălalt. După căinţă, el îşi cere iertare de la ordonanţă, şi starea eroului se schimbă radical.

Starea iniţială este aceeaşi la Goliadkin şi la Zosima: suspiciozitate, gelozie, furie. Amândurora le este caracteristic conflictul intrapersonal, amândoi aleg valori contrarii duhovnicescului, amândoi acţionează conform acestora, ceea ce duce în continuare la amplificarea conflictului. Capacitatea evaluării propriei stări este păstrată la amândoi, şi amândoi acceptă starea aceasta, construind o înţelegere corespunzătoare a celor ce se petrec, susţinând valorile ce se formează şi acţionând conform lor.

Cu Zosima se întâmplă însă pe urmă ceva ce nu se încadrează în cursul legic de dezvoltare a acestei stări, are loc întreruperea acestui curs şi construirea unei noi linii.
Zosima nu îşi acceptă starea, apreciind-o drept ruşinoasă, josnică, şi din acel moment încetează dezvoltarea conflictului intrapersonal şi începe rezolvarea lui. Fără acceptarea acestei prime împunsături a conştiinţei, care i-a arătat ruşinosul şi josnicul din sufletul lui, şi a frământării acute de conştiinţă ce a urmat, înţelegerea de sine la care a ajuns Zosima nu ar fi fost posibilă. Ar fi fost posibilă numai autojustificarea, ca la domnul Goliadkin. Totuşi, spre deosebire de Goliadkin, care vedea cauzele stării sale în „înverşunarea vrăjmaşului ce se răzbună pentru orgoliu şi ambiţie", Zosima descoperă cu totul alte cauze ale stării sale: propria fărădelege.

Căile lor se despart aici. Zosima nu se autojustifică; el îşi rezolvă conflictul lăuntric depăşind înstrăinarea de Dumnezeu şi de celălalt, şi vedem două deznodăminte diferite: calea de la anxietate la nesănătatea psihică şi calea de la anxietate la refacerea integrităţii, la pacea lăuntrică.

Când „aşezarea" lăuntrică nu e în pace, când lipseşte armonia sufletească, pacea lăuntrică devine haos lăuntric, dezbinare lăuntrică. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestei „aşezări" lăuntrice lipsite de pace este anxietatea.

In subtitlul cărţii am opus sentimentul anxietăţii stării de pace sufletească, de pace lăuntrică. După părerea noastră, aceste stări opuse, pe care omul le trăieşte dacă este în conflict cu conştiinţa sa (glasul lui Dumnezeu), respectiv dacă în sufletul lui se săvârşeşte dialogul lăuntric. Omul trebuie să aleagă, el e lipsit de posibilitatea de a rămâne pe „teren neutru", fără a lua parte la lupta dintre bine şi rău. Dacă ne plecăm urechea nu la glasul conştiinţei, ci la glasul egoismului, ne vom îndepărta de Dumnezeu. Aceasta este aceeaşi ispită veche: alegerea egoismului promite bunăstare, sărbătoare a vieţii, dar în locul bunăstării şi plinătăţii vieţii pe care el le făgăduieşte primim stări infernale, una dintre care şi este anxietatea, legată de nădăjduirea peste măsură şi neîndreptăţită a omului în el însuşi. Nădejdea doar în propriile puteri şi în ajutorul celorlalţi e însoţită de sentimentul lipsei de nădejde şi de îndoieli chinuitoare; un astfel de om se va afla, inevitabil, într-o anxietate continuă.

Dacă plecăm urechea la glasul conştiinţei, în suflet va avea loc lupta lăuntrică cu răul. Cititorul are dreptul să întrebe: „Dar cum rămâne atunci cu pacea lăuntrică, cum se împacă ea cu războiul lăuntric?" Nouă ni se pare adeseori că pacea lăuntrică e o stare de tihnă, o autoliniştire confortabilă. Adeseori auzim: „Eu nici nu înţeleg ce e aceea pace lăuntrică..." în fapt, nu există, practic, nimeni care să nu cunoască starea aceasta. Nu vom vorbi de culmile lui, ce sunt caracteristice pentru oamenii de mare credinţă. Vom aminti numai de experienţa împăcării sufleteşti, care există practic la fiecare.

Această împăcare sufletească ne poate cuprinde şi primăvara într-o pădure, însoţită de „săltare" lăuntrică şi de bucurie, dar poate avea şi nuanţa de întristare lină şi totodată de recunoştinţă... Ea este şi trăirea unităţii cu lumea, trăirea apropierii de celălalt. Ea poate avea loc şi la o cină de familie, când nimeni nu se grăbeşte nicăieri, şi fiecare se bucură de ceilalţi, şi lumina este atât de intimă, şi cerul care se vede pe fereastră este de un albastru atât de neobişnuit şi atât de frumos... Poate fi şi aşteptarea unei sărbători şi pregătirea pentru ea, şi starea de pace şi de bucurie pe care le trăim când ne întoarcem în casa părintească, în locurile natale...

Vorbind despre pacea lăuntrică, despre împăcarea lăuntrică, câteodată comparăm acest sentiment cu starea de relaxare, dar nu este corect. Pacea lăuntrică nu este dobândire a confortului, nu este dormitare sufletească, nu e indiferenţă, nu e „tocire" emoţională. Ea e stare de concentrare înaintea unei lucrări importante, înaintea unei încercări, mărturia că suntem gata să primim ceea ce trebuie să primim. Este plinătate a sufletului, îndrăznire fără răzvrătire şi fără patos, ci cu mare încredere în Proniator.

După cum spune Mitropolitul Antonie al Surojului, „când intrăm în starea de pace lăuntrică - de pace cu Dumnezeu, de pace cu conştiinţa, cu oamenii, a căror judecată preînchipuie judecata dumnezeiască -, din acel moment începe smerenia. Aici e vorba de împăcare cu toate împrejurările vieţii simultan, de starea omului care primeşte ca din mâna lui Dumnezeu orice i se întâmplă. Asta nu înseamnă că ceea ce se întâmplă reprezintă voia pozitivă a lui Dumnezeu, însă, orice s-ar întâmpla, omul se vede în situaţia respectivă drept colaborator al lui Dumnezeu... Şi în acest sens Părinţii Bisericii, marii asceţi, vedeau în toate situaţiile în care se găseau voia lui Dumnezeu - nu fiindcă Dumnezeu ar fi provocat situaţia proastă, ci fiindcă locul lor era acolo".

După spusele Sfinţilor Părinţi, pacea lăuntrică e curăţia inimii. Pentru curăţirea acesteia este nevoie de eforturi şi de necazuri. Omul cu inimă curată este plin de milostivire şi de compasiune faţă de ceilalţi. Starea de pace lăuntrică este posibilă doar în condiţiile păcii adânci şi puternicei nădejdi în Pronia dumnezeiască.

In esenţă, ne e menit să fim liberi de anxietate. Dacă desăvârşita încredere în Pronia dumnezeiască a fost atinsă, nu va fi loc pentru anxietate. Pacea lăuntrică e starea de încredere, simţirea nemijlocită a faptului că totul este în mâinile lui Dumnezeu.

MARIANNA KOLPAKOVA
DEPĂŞIREA ANXIETĂŢII, Editura Sophia

Cumpara cartea "DEPĂŞIREA ANXIETĂŢII"

• Pacea, antidot al dezbinarii
  Publicat in : Editoriale