Impacarea cu Dumnezeu

Impacarea cu Dumnezeu Mareste imaginea.

Postul este clipa în care ar fi potrivit să luăm mai adânc aminte la sine, cu seriozitate, de vreme ce putem face aceasta numai în măsura în care nu ne preocupă ceea ce pot alţii să gândească despre noi. Este clipa în care ne gândim numai la ceea ce noi înşine ştim despre noi şi la ceea ce Domnul ştie şi crede despre noi. Şi iată că în cuvântul de astăzi aş dori să vă atrag atenţia asupra câtorva aspecte ale postirii, aspecte la care nu mereu ne oprim să cugetăm.

Ajunarea favorizează un timp de reflecţie, iar ţelul ei este întâlnirea şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. Iar aici aş vrea să ne oprim atenţia la ceva ce uităm cel mai adesea: anume faptul că împăcarea presupune să ne primim unii pe alţii, primirea întreolaltă a celor două părţi. Atunci când ne-am certat cu cineva, îi putem cere iertare, pe care ar trebui să o primim, dar şi cel către care ne întoarcem cu cererea de iertare ar trebui să-şi pună întrebarea: „Dar care este şi partea mea de răspundere în aceea că acest om a gândit atât de urât despre mine, atât de urât a vorbit despre mine, cu atâta amărăciune şi durere gândeşte despre mine, încât sunt clipe când nu vrea să mă primească deloc?". Pentru că, dacă cel care are dreptate cu cearta care s-a iscat nu îşi pune această întrebare, atunci o împăcare adevărată nu poate avea loc. Va fi doar o iertare mărinimoasă din partea celui care simte că are dreptate, iar aceasta nu întotdeauna va fi pentru el un lucru bun. Şi pentru aceasta, în primul rând, aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că noi toţi, într-o măsură sau alta, suntem vinovaţi unul faţă celălalt. Vinovaţi în aceea că ar fi trebuit sa fi fost unul pentru altul lumină în întunericul sau semiîntunericul în care trăieşte lumea, să fi fost ajutor sufletesc sau trupesc, să fi fost bucurie atunci când pe unul dintre noi l-a biruit durerea, întristarea, să fi fost sprijin atunci când, dintr-odată, toate puterile omului au secat, fie ele cele ale trupului, fie ale sufletului. Dar noi, unul faţă de celălalt, nu ne arătăm a fi astfel sau suntem numai faţă de câţiva aleşi, care ne sunt dragi, apropiaţi. Dar inima noastră nu este deschisă pentru toţi, înţelegerea noastră nu este deschisă pentru toţi, nu faţă de toţi suntem noi gata să ne deschidem în aşa fel încât celălalt să poată să sape în sufletul nostru şi să ia ceea ce el nu are.

Imi amintesc acum de un sfânt, al cărui suflet ardea de credinţă. Şi-l iubea mult pe un prieten de-al său, care se pierdea din cauza necredinţei, iar el s-a întors către Domnul Şi I-a zis: „Doamne, eu Te cunosc pe Tine. Eu Te cred pe Tine. Credinţa mea niciodată nu se va clătina, chiar dacă eu nu o voi mai simţi înlăuntrul meu. Ia-mi, dar, mie credinţa, ia de la mine credinţa mea şi dă-o prietenului meu, astfel ca el să creadă, iar pe mine să mă laşi cu deşertul sufletului, aşa cum îl are el, cu necredinţa lui, cu deznădejdea lui!". Iar Domnul i-a împlinit rugăciunea: într-o clipită, în el s-a stins credinţa, bucuria credinţei, credincioşia. Una singură i-a mai rămas: încrederea în Dumnezeu, încredere născută tocmai din aceea că Domnul îi ascultase rugăciunea, îi împlinise cererea, i-a luat ce avea el mai scump, după cererea pe care el însuşi I-o făcuse. Pentru aceea, încrederea lui nu s-a clătinat, iar credincioşia, pe undeva, mai rămăsese, deşi simţirea credinţei, trăirea, experienţa credinţei, bucuria credinţei, care nu este un efort al gândirii, ci îl cuprinde pe om până în străfundurile fiinţei sale, îi fuseseră luate. Dar prietenul său credea! Iată măsura la care noi, fireşte, nu putem ajunge, la care noi nici măcar să visăm nu suntem în stare, dar care ne arată cum poate fi prietenia, fidelitatea omului şi dragostea. Aşa încât, atunci când ne vom gândi la noi înşine în perioadele de tăcere care au întotdeauna loc în timpul acestor întâlniri ce ne cheamă la reflecţie, să ne punem înainte şi această problemă: în ce suntem noi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi în ce suntem vinovaţi înaintea oamenilor. Se înţelege de la sine că, pentru aceasta, trebuie şi să facem pocăinţă, dar să ne punem înainte aceste întrebări despre care tocmai am pomenit.

Dar mai este o latură a împăcării: pentru ca cei doi să se împace, este de trebuinţă ca, unul altuia, să-şi spună ceea ce au pe suflet, ceea ce îi desparte pe unul de celălalt, ce îi răneşte, tot ceea ce îi împinge spre mânie, ceea ce îi lasă în nedumerire din ceea ce face celălalt, ceea ce subminează încrederea şi credinţa. Iar aici aş vrea să vă aşez înainte o problemă pe care nu am mai ridicat-o niciodată în acest context. Noi întotdeauna venim la Spovedanie căindu-ne pentru păcatele noastre mai mult sau mai puţin nedesăvârşit, dar, oricum, cu sinceritate, în tot cazul, cu intenţia de a fi sinceri şi deschişi. Dar este o latură pe care aproape nu o atingem niciodată la Spovedanie. Acel sentiment pe care adesea îl încercăm, care uneori trăieşte în noi timp îndelungat şi care ne pătrunde până în adâncul fiinţei: „Nu pot, Doamne, să Te înţeleg! Cum poţi să procedezi cu oamenii în felul în care o faci, cu mine, cu lumea, cum procedezi Tu cu facerea lumii şi a omului?!".

Vi se poate părea că aceste cuvinte ale mele sunt un pic cam prea îndrăzneţe, poate chiar hulitoare, dar aş vrea sa va citesc, ca un fel de îndreptăţire de sine, două pagini din cartea Părintelui Sofronie despre Stareţul Siluan, pentru a vă arăta că oamenii mari ai duhului pot să se aşeze în faţa acestei întrebări şi să îl întrebe apoi pe Dumnezeu: „Cum poţi, Doamne, să faci astfel?". Eu ridic această întrebare tocmai pentru că, aşa cum v-am spus de la început, împăcarea presupune două părţi. Şi iată, mai departe, felul în care însuşi Dumnezeu răspunde la întrebare.

Iată ce scrie Părintele Sofronie: „Revelaţia ne spune: «Dumnezeu este iubire», «Dumnezeu este Lumină şi nu este întuneric întru El» (I In. 4, 8; 1,5).

Cât de greu ne este nouă, oamenilor, să primim aceste cuvinte! Ne este greu, fiindcă propria noastră viaţă şi viaţa lumii întregi din jurul nostru mărturisesc mai degrabă contrariul.

Intr-adevăr, unde este acea lumină a iubirii Tatălui dacă, ajunşi în amurgul zilelor noastre, suntem cu toţii siliţi să recunoaştem împreună cu Iov amărăciunea inimii noastre: «Zilele mele s-au scurs, socotinţele mele s-au sfărâmat, la fel şi dorinţele inimii mele... Mai pot să nădăjduiesc? Impărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama mea şi fraţii mei! Atunci unde mai este nădejdea mea şi cine a mai văzut norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână" (Iov 17,11-16).

Hristos însuşi dă mărturie că, în purtarea Sa de grijă, Dumnezeu veghează cu luare-aminte asupra întregii făpturi: îşi aduce aminte de cea mai mică pasăre, se îngrijeşte până Şi de podoaba ierbii câmpului. Iar pentru oameni purtarea Lui de grijă este atât de mare, încât «până şi perii capului vostru sunt număraţi» (Mt. 10, 30).

Dar unde este această purtare de grijă care veghează chiar şi asupra lucrurilor celor mai neînsemnate? Priveliştea dezlănţuirii nedomolite a răului în lume ne mâhneşte pe toţi. Milioane de vieţi, adeseori abia înfiripate şi înainte chiar de a dobândi conştiinţă de sine, sunt smulse cu o incredibilă cruzime.

Atunci de ce ne este dată această viaţă absurdă? Şi atunci sufletul caută cu nesaţ să-L întâlnească pe Domnul şi să-I zică: «De ce mi-ai dat viaţă?... Sunt beat de suferinţe, întunericul mă înconjoară. De ce Te ascunzi de la mine?... Ştiu că eşti bun, dar de ce eşti aşa de nepăsător faţă de durerea mea? De ce eşti atât de crud şi de nemilos faţă de mine? Nu pot să Te înţeleg!»".

Iată întrebarea pe care a pus-o Părintele Sofronie, fiind deja un om matur duhovniceşte, stareţ, trăind deja ani şi ani la Athos. Şi unde este de găsit la el răspunsul? Iată ce scrie despre Stareţul Siluan: „Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu, bărbat de o putere uriaşă a duhului. Numele lui era. Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilitej şi zicând: «Miluieşte-mă!»

Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune, până ce puterile sufletului său au secătuit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: «Eşti de neînduplecat!». Şi când, odată cu aceste cuvinte, în sufletul său strivit de deznădejde s-a mai rupt ceva, dintr-odată, în scânteierea unei clipe, II vede pe Hristos Cel Viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic, încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, nu i-ar mai fi putut supravieţui. De atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce aveau să se scurgă de atunci încolo, el a dat neobosit mărturie ca Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, copleşitoare, de necuprins în cuvinte".

Am avut oare noi vreodată îndrăzneala (şi când folosesc acest cuvânt nu mă refer la neruşinare, ci la îndrăznirea aceea impetuoasă) de a sta înaintea Domnului şi a-I spune: „Doamne, nu Te pot înţelege! Da, toata Sfânta Scriptură ne spune că Tu eşti dragoste, dar ce văd eu în vieţile oamenilor şi în viaţa lumii întregi: milioane de oameni pier de foame, milioane mor de sabie şi de foc, de boli şi de ura celorlalţi sau de nepăsarea lor, milioane de oameni mor, şi aceasta nu numai în lumea păgână de demult, ci şi în lumea noastră. Lumea noastră creştină există deja de două mii de ani şi cât de înfricoşător este să te gândeşti că noi ne numim pe noi înşine creştini, dar că îngrozitoarele războaie, ura, vânzarea de frate, trădările, minciunile nu încetează a exista între noi. Unde, dar, eşti Tu, Doamne? Tu ne-ai făcut şi ştiai ce va fi. Tu ştiai că omul nu va rămâne în acea dintâi a lui stare de curăţie, care i-a fost dată la început. Ştiai că întreaga lume avea să se clintească de la căderea omului, ştiai că răul avea să fie ca şi triumfător, că biruinţa lui se va năpusti parcă în faţa oamenilor, în timp ce biruinţa binelui de abia dacă va atinge pe câţiva, şi numai pentru câteva clipe. Doamne, eu vreau să mă împac cu Tine! Doamne, vreau să fie pace între noi! Te rog să mă ierţi, dar nu pot să Te înţeleg!".

Iar mie mi se pare că răspunsul Dumnezeu ni-l dă prin întrupare. Domnul a făcut lumea şi a dat acesteia dreptul şi puterea înfricoşătoare de a se autodetermina. Nimeni nu poate deveni sfânt în chip mecanic, silit. Sfinţenia ca alipire de Dumnezeu este aceeaşi minune ca dragostea între doi oameni, care atât de mult se iubesc unul pe celălalt, încât această dragoste îi face să fie una, o singură fiinţă în două trupuri. Iar Domnul ne spune: „Da, Eu v-am dat libertatea pentru ca dragostea cea care biruieşte toate să se arate a fi triumfătoare, dar este nevoie ca voi să o alegeţi pe ea dintre mai multele lucruri care vi se îmbie, este nevoie ca voi să alegeţi credincioşia, să alegeţi adevărul, este nevoie ca voi să alegeţi curăţia, este nevoie să vă daţi înapoi de la tot ceea ce înseamnă nerecunoaşterea, respingerea celuilalt" Dar atunci noi zicem: „Doamne, dar Tu? Tu ne-ai făcut, Tu ne-ai trimis în lume cu putere, cu înfricoşătoarea putere de a ne autodetermina.

Dar Tu ce ai făcut pentru ca această autodeterminare să nu ne ducă spre pierzanie?". La care Domnul răspunde: „Eu vi L-am dat pe Fiul Meu". In aceste împrejurări atât de cumplite, Eu L-am dat pe Cuvântul! Fiul a fost dat la moarte pentru că ştia Domnul că oamenii nu au crescut şi nu ar fi putut creşte fără ca Fiul Său să nu fi venit în lume şi fără să fi făcut arătată desăvârşita, de neatins, frumuseţe a omului, a Omului împlinit de dumnezeire, fără să ne fi arătat calea pe care fiecare dintre noi poate să păşească pentru a ajunge la capătul ei, la sfinţenie. Nimeni nu poate aduce o jertfă mai mare decât jertfirea nu de sine, pentru că până la urmă aceasta este, într-un fel, mai uşor, fiindcă atunci când te omoară pe tine, nu mai rămâne nimic, eşti liber; dar să-ţi trimiţi fiul la moarte -aceasta înseamnă să iei hotărârea ca el să se nască în această viaţă pentru a pieri, şi a pieri din cauză că noi această viaţă am transformat-o în cale către moarte, în loc să o fi transformat în cale către viaţa veşnică. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pentru a trăi nu deplina viaţă dumnezeiască, ci păgubita, scâlciata viaţă a făpturii, păgubita din aceea că ea încă nu a crescut până la plinătatea ei, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că s-a desfigurat prin păcat. Iar Fiul a trecut prin toate cele despre care citim m Evanghelii, prin tot ceea ce putem să înţelegem când ne uităm la oamenii din jurul nostru, la cei care vin, se nasc in această lume, care sunt vrednici de viaţa aceasta şi care încetul cu încetul sau brusc, se pierd într-o moarte grea. V-am povestit cândva istoria acelui ofiţerului, care, în vremea războiului, şi-a trimis propriul fiu în prima linie, ştiind că este probabil să nu se mai întoarcă. Acestui ofiţer şi tată i-au spus ceilalţi: „Cum poţi să-ţi trimiţi feciorul acolo? Oare nu-l iubeşti?". Iar el a răspuns: „Propriul meu fiu... să-l trimit la moarte, asta mai pot să o fac, pe al altuia însă nu pot!". Aşa a procedat şi cerescul nostru Tată cu noi. El ne-a dat libertate: „Alegeţi calea şi, dacă vă veţi rătăci, vă scot Eu din ea".

Dar din nou punem o întrebare, de data aceasta una personală, nu obştească, nu una teologică sau care ţine de cele ale credinţei, ci o întrebare absolut personală: „Doamne, câtă durere şi suferinţă este în viaţa mea... şi frică, şi groază, şi pierdere, şi boli, şi pierderea nădejdii! Doamne, pot eu oare să am atâta încredere în Tine încât să nu Te mai întreb cum, cum poţi sta nepăsător, şi nu doar faţă de mine, ci faţă de întreaga groază care stăpâneşte lumea aceasta?". Iar această întrebare ar trebui să avem îndrăzneala şi onestitatea de a o pune Domnului în taina inimii noastre, iar în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, să ne gândim ce poate răspunde Domnul referitor la viaţa mea (care cuprinde poate un număr mic de oameni, dar în care poate că se află, în mic, toată durerea acestei lumi), cu ce Se poate îndreptăţi pe Sine, cum pot eu să mă împac cu El mai înainte de a-I cere eu Lui iertare pentru mine. Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să-I pună această întrebare, pentru că, deşi în mod deschis nu o facem, ne mirăm cum se poate ca milioane de oameni să moară de foame, cum este cu putinţă ca milioane de oameni să piară în războaie, cum se poate ca în două mii de ani să fi fost mai mult de trei mii de războaie între creştini, cărora li s-a spus: „Să vă iubiţi unii pe alţii"?

Iar noi ar trebui (poate ca acesta să vi se pară un cuvânt ciudat, poate prea plin de îndrăzneală) să ne învăţăm să II înţelegem pe Dumnezeu, să îl iertăm, nu înţelesul că îi vom spune de sus: „Te iert, Doamne, pentru toate nedesăvârşirile Tale". Nu! Ci a ierta, în sensul de a ne împăca până în adâncul cel mai adânc, de a primi întreaga tragedie a propriei vieţi. Iar aceasta, noi adesea nu o facem. îmi amintesc de o bătrână doamnă în Franţa, al cărei nepoţel murise la vârsta de 11 ani, după o boală care l-a chinuit întreaga lui viaţă. Şi ea mi-a spus: „Eu în Dumnezeu nu mai cred. L-am rugat ca micuţul să se facă bine sau măcar să nu moară, iar El nu a dat nici un fel de semn la rugăciunea mea, la rugăciunea bunicii, a mamei mamei lui". Eram tânăr pe atunci şi i-am zis un cuvânt aspru, poate prea aspru cuvânt i-am zis: „In război, mii şi mii de copii s-au pierdut, în vremea Primului Război Mondial, apoi a Revoluţiei, în vremea emigraţiei, în vremea celui de-al Doilea Război, în lagăre, de foame, pe drumuri, în braţele mamelor lor, care nu aveau cu ce să îi hrănească şi, cu toate acestea, tu ai continuat să mai crezi în Dumnezeu?". Atunci această femeie mi-a răspuns poate cu cel mai cumplit cuvânt pe care mi-a fost dat să-l ascult în viaţă: „Aceşti copii nu erau nepotul meu. Ce treabă aveam eu cu ei?". Gândiţi-vă la asta! Pentru prima dată în viaţa ei a ajuns până la ea faptul că Domnul pare că este responsabil pentru grozăvia care se petrece în lume şi ea nu se putea descurca cu aceasta. Apoi s-a îndreptat, în sensul că furia aceea, respingerea lui Dumnezeu s-au transformat într-o durere şi o tristeţe amarnice, care niciodată nu au părăsit-o, numai că a început să iubească şi alte mame, cu alţi copn care se pierdeau de boală...


Inaintea noastră se află această problemă mai mult sau mai puţin acută. Când mergem să ne împăcăm cu Domnul, ar trebui să fim pregătiţi să-I spunem: „Doamne, eu îmi doresc ca Tu să mă primeşti pe mine, dar eu nu ştiu cum să te primesc pe Tine". Siluan, care pe atunci se numea încă Simeon, ani îndelungaţi a strigat către Domnul, spunându-I că el, fără Dânsul, nu poate trăi. Şi Domnul tăcea. Şi, într-un anumit moment, Domnul i S-a arătat şi i-a pătruns cu dumnezeiasca Sa lumină întreaga făptură. Mulţi ani, Siluan s-a aflat în deznădejdea de a nu-L putea întâlni pe Domnul, pentru că trebuia să ajungă la aşa o maturitate, la o aşa pârguire, încât întâlnirea cu Domnul să fie pentru el nu doar un început al unei vieţi noi, ci o schimbare la faţă, când el pe de-a întregul a fost pătruns de lumină, când el însuşi a devenit apoi lumină între oameni, lumină pentru cei din jurul lui şi lumină pentru mii şi mii dintre noi care, într-un chip sau altul, ne-am apropiat de el prin scrierile lui sau prin istorisirile celor care l-au cunoscut direct.

Iată deci ce vreau să vă rog: când vom avea perioada de tăcere, întrebaţi-vă dacă aveţi în voi înşivă ceva împotriva lui Dumnezeu, gândiţi-vă dacă şi în ce îi vedeţi Lui vină în cele întâmplate pe parcursul vieţii voastre, în moartea celor pe care i-aţi iubit şi pe care continuaţi să-i iubiţi cu toată puterea inimii voastre, în lucrurile cutremurătoare prin care a trecut istoria poporului rus, mai cu seamă în ultima sută de ani. Pentru toate acestea, uneori te gândeşti cum poate Dumnezeu, de vreme ce El este dragoste - sau şi dragoste să nu fie, dar măcar cu puterea de a birui răul -, cum poate răbda toate acestea şi cum poate ca o asemenea greutate de nepurtat să o pună pe umerii noştri? Răspuns la aceasta poate veni numai prin luminarea propriului nostru suflet, pentru că, pentru a-L întâlni pe Hris-tos, după modelul lui Siluan, pentru a ne umple de Duhul Sfânt, trebuie ca una după alta să cadă stavilele care mă despart pe mine de Dumnezeu, pe mine de oameni. Câtă vreme mai există o oprelişte între mine şi fie şi măcar un singur om, până ce nu voi putea spune: „Iartă, precum şi eu iert; lasă mie păcatele mele, precum şi eu las păcatele celor care au păcătuit faţă de mine", nu suntem pregăti pentru aceasta! Şi atunci ar trebui să mărturisim înainte Domnului că stăm înaintea Lui fără să-L înţelegem, invinuindu-L pe El de lucrurile pe care noi nu suntem preeă tiţi să le înţelegem. Iar Domnul rabdă nu doar neînţelegerea noastră, dar şi înverşunarea noastră împotriva Lui adesea şi aversiunea, şi lehamitea noastră, şi tăgăduirile, şi lepădările... Rabdă. Rabdă pe Cruce şi în inima Lui de Părinte. Pentru că a muri pe Cruce a fost îngrozitor pentru Fiul lui Dumnezeu, dar cum Ii va fi fost Tatălui să îl dea şi, în tăcere, să vegheze cum moare Fiul dumnezeiesc moartea unui om pe care noi, cu gurile noastre păcătoase, L-am fi numit un Străin...

Şi atunci devine de înţeles că unii oameni - ca Sfântul Siluan, ca Sfântul Serafim de Sarov, ca Sfântul Serghie de Radonej, ca mulţi, mulţi alţii, mii de oameni - au putut să continue să creadă fără nici cea mai mică îndoială în Dumnezeu, adică, mai bine zis, să se încreadă în El până la sfârşit, fără să pună la îndoială cuvântul acela: „căile Mele nu sunt pecum căile voastre", şi că, până la urmă, omenirea întreagă Il va îndreptăţi pe El, că va veni vremea, aşa cum spune în Apocalipsă, când se vor ridica oamenii, cei care au trecut prin chinurile vieţii, şi vor spune Domnului: „Doamne, Tu ai fost drept în toate căile Tale!...".

Dar acum noi am venit la Spovedanie în această zi de reflecţie, cu gândul de a ne împăca nu numai cu propria conştiinţă, dar şi cu Domnul. Cu Domnul, Cel care ne-a deschis căile acestei vieţi, calea bunătăţii, calea adevărului, iar în această clipă a împăcării ar trebui să ne punem întrebarea, pe care am pus-o cu stângăcie în toată această vreme, cu nepricepere: „Pot eu oare până Ia sfârşit să-L primesc pe Dumnezeu, aşa cum este El, şi până la capăt să ma împac cu El, mai înainte de a-L ruga pe El să Se împace cu mine?". Uneori ne întrebăm noi de ce oare Dumnezeu ne arată ceea ce ar fi putut fi pentru noi pace, şi mângâiere, şi încredere, şi bucuria biruinţei? Pentru că noi încă nu n-am copt. Nu avem loc, nu avem adâncime. Aduceţi-va aminte de Siluan: multă vreme, cât încă mai era Simeon, el a strigat către Domnul. Şi Domnul tăcea; tăcea, pentru că era nevoie ca o oarecare ultimă barieră pe care o mai avea să cadă, să se sfărâme, ca un ultim zid care să se prăbuşească, pentru ca apoi, dumnezeiasca lumină să poată pătrunde în sufletul lui. Este o poezie rusească ce, poate într-un chip mai simplu, vorbeşte despre acest lucru:

Din noianurile veşniciei din ale firii hotare ce par dezmărginite, Ca jăraticul arzând se-nalţă îndoieli muşcând din tine, adânc nerostuite; Şi muritorule, nu poţi decât să porunceşti bezmetic, fără întârziere, Cerului, cuvânt, plângând şi plin de fiere, Certându-l că, la strigătul sufletului tău Tăcând, nu i-a trimis de sus nici un răspuns. Iar ceru-atunci priveşte-n jos la tine, cu un zâmbet suav, ; Ca mama ce-şi priveşte, iubindu-l, copilul ei firav, Surâzând, căci ştie, nimic nu-i e ascuns Şi ştie încă şi că, pentru tine, timpul nu-i ajuns.

Aşadar, vom pune întrebările noastre înaintea Domnului, pentru că aceste întrebări arată faptul că în noi s-a copt - sau, mai bine zis, se coace - încetul cu încetul putinţa de a înţelege. Ii vom pune Lui înainte aceste întrebări şi I le vom pune cu încredere. Dacă noi doar ne-am atins de veşmântul Domnului, dar am zărit doar o mică strălucire din dumnezeiasca Sa lumină, putem spune: „Doamne, nu pot să înţeleg, dar pot să Te cred şi să mă încredinţez Ţie, ştiind de la alţii, de la sfinţi, chiar şi de la oameni păcătoşi, că Tu eşti dragoste şi că Tu pe mine nu m-ai lepădat, că Tu cu mine nu Te lepezi niciodată, că tu nu eşti indiferent la suferinţa mea. Şi, de aceea, eu pot veni înaintea Ta şi iti zic: «Doamne, vreau să-mi deschid sufletul înaintea Ta şi să-Ţi spun tot-tot, să-Ţi spun că nu sunt vrednic nici de Tine, nici de mine, nici de lumea aceasta pe care Tu ai făcut-o... Să spun tot, ca Tu să mă ierţi. Iar eu, Doamne cred. Ajută necredinţei mele! Mă încredinţez Ţie, chiar dacă încă mă mir de multe. Dar eu nu sunt vrăjmaşul Tău Doamne, ci pur şi simplu nu am crescut la măsura lui Siluan»". Cu acestea pun sfârşit celui dintâi cuvânt al nostru, nădăjduind că el va avea un sens oarecare pentru voi, pentru că, pentru mine, aceste gânduri au o importanţă uriaşă. Acum vă invit să vă gândiţi la acestea şi să vedeţi ce se naşte în sufletul vostru, cum puteţi sta înaintea Domnului şi cum vă puteţi împăca cu El, cum adică, vorbind mai îndrăzneţ, II puteţi ierta, în nădejdea că şi El vă va putea ierta pe voi.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete"

01 Septembrie 2015

Vizualizari: 669

Voteaza:

Impacarea cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE