Multumirea pentru luminare si contemplatie

Multumirea pentru luminare si contemplatie Mareste imaginea.

A sfântului şi marelui părintelui nostru Simeon cel Nou. Mulţumire către Dumnezeu pentru binefacerile făcute lui de către El, in care se vorbeşte şi despre rugăciunea duhovnicească şi progresul în aceasta. Şi despre luminarea vederii dumnezeieşti şi iubirea nerătăcită faţă de Dumnezeu.

Simeon mulţumeşte lui Dumnezeu pentru destinul său supranatural
Iţi mulţumesc Ţie, Stăpâne, Doamne al cerului şi al pământului [Mt 11, 25], Care ai hotărât încă mai înainte de în-temeierea lumii [Ef 1, 4] să mă aduci de la nefiinţă la fiinţă, îţi mulţumesc că, înainte de a fi venit ziua şi ceasul în care ai poruncit să fiu adus la existenţă, Tu însuţi, Cel singur nemuritor, Cel singur atotputernic, Cel singur bun şi iubitor de oameni, pogorând din înălţimea cea sfântă fără a ieşi din sânurile Tatălui, întrupându-Te şi născându-Te din Sfânta Fecioară Măria, m-ai replăsmuit şi m-ai făcut viu mai înainte şi m-ai slobozit din căderea strămoşului şi mi-ai pregătit urcarea la ceruri. Apoi, aducându-mă de la nefiinţă la fiinţă şi facându-mă să cresc câte puţin, Tu însuţi m-ai înnoit prin Sfântul Botez al replăsmuirii Tale şi m-ai împodobit cu Duhul Sfânt şi m-ai aşezat drept păzitor un înger de lumină [Tit 3, 5] şi până la vârsta maturităţii m-ai păzit nerănit de lucrurile potrivnice şi de cursele vrăjmaşului.

Pentru că a fost smuls din primejdiile lumii
Dar pentru că ai socotit drept să ne mântuieşti nu cu de-â sila, ci prin hotărâre liberă, ai îngăduit ca şi eu să fiu cinstit.
cu libertate ca să arăt din păzirea poruncilor Tale iubirea liberă faţă de Tine; eu însă, cel nerecunoscător şi dispreţuitor, ca un cal [Ps 31, 9; Sir 30, 8] dezlegat din legături, aşa socotind demnitatea libertăţii mele, m-am aruncat pe mine însumi în prăpastie sărind departe de stăpânirea Ta. Şi zăcând eu acolo şi rostogolindu-mă fără simţire şi zdrobindu-mă încă şi mai mult, nu Te-ai întors, n-ai îngăduit să zac şi să mă întinez în noroi, ci prin milostivirea milei Tale [Lc 1, 78] m-ai scos de-acolo şi m-ai cinstit într-un chip încă şi mai strălucit; şi, dat fiind că împăraţii şi nobilii doreau să se folosească de mine ca de un vas de necinste [Rm 9, 21; 2 Tim 2, 20] spre slujirea voilor lor, m-ai răscumpărat prin negrăitele Tale judecăţi; şi măcar că eram iubitor de argint, nu m-ai lăsat să primesc daruri de aur şi de argint, şi mi-ai dat să socotesc ca pe o urâciune slava şi strălucirea vieţii date mie spre vânzarea sfinţirii Tale. Dar toate acestea, mărturisesc Ţie, Doamne Dumnezeul cerului şi al pământului [Mt 11, 25], socotindu-le iarăşi drept nimic, m-am aruncat din nou în groapa şi în tina adâncului gândurilor şi faptelor de ruşine eu ticălosul, şi coborându-mă acolo am căzut pradă tâlharilor celor ascunşi în întuneric, din mâinile cărora nu numai eu singur pe mine însumi, dar nici întreaga lume n-a putut să mă facă să urc de acolo şi să mă smulgă din mâinile lor.

Pentru că a găsit o călăuză duhovnicească
Insă pe când eram ţinut încă acolo în chip vrednic de milă, târât, sufocat şi batjocorit în chip ticălos de către ei, Tu, Stăpânul Cel milostiv şi iubitor de oameni, nu m-ai trecut cu vederea, n-ai ţinut minte răul, nu Te-ai întors de la voinţa mea nerecunoscătoare şi nu m-ai lăsat pentru multă vreme să fiu tiranizat de bunăvoie de către tâlhari. Ci chiar dacă în inconştienţa mea mă bucuram să fiu târât împreună cu ei, Tu însă nu ai suportat, Stăpâne, să mă vezi spre ruşinea mea târât şi îmbrâncit, ci, milostivindu-Te, ai trimis la mine, păcătosul şi ticălosul, nu un înger, nu un om, ci Tu însuţi, pus în mişcare de bunătatea şi mila Ta, plecându-Te spre groapa aceea foarte adâncă şi întinzându-mi preacurata Ta mână mie, celui ce eram îngropat şi şedeam în adâncul acelei gropi, chiar dacă eu nu Te vedeam pe Tine — căci unde şi cum aş fi putut să-mi arunc privirile, fiind acoperit şi sufocat de noroi? —, m-ai apucat de perii capului meu [Dn 14, 36] şi m-ai smuls de acolo târându-mă cu de-a sila, iar eu, simţind durerile şi purtarea mea neaşteptată spre cele de sus, şi cum mă înălţăm, nu ştiam de cine eram ridicat sau cine era cel ce mă ţinea şi mă ridica. Dar Tu, ridicându-mă şi aşezându-mă pe pământ, m-ai predat robului şi ucenicului Tău pe mine, care eram cu totul murdar şi aveam ochii şi urechile şi gura astupate de noroi şi nici aşa nu vedeam cine eşti, ştiind numai că eşti bun şi iubitor de oameni, şi aşa m-ai scos din groapa aceea foarte adâncă şi plină de noroi. Deci spunându-mi: „Ţine-te şi urmează omului aceluia alipindu-te de el, căci acesta ridicându-te te va spăla", dăruindu-mi o credinţă tare în el, Te-ai dus. Dar unde Te-ai dus, nu ştiu.

Pentru că a descoperit cu acesta izvoare de ape curăţitoare
Aşadar, urmând rară întoarcere după porunca Ta, Stăpâne Preasfmte, celui ce mi-a fost arătat de către Tine, acela mă mâna cu multă osteneală spre fântâni şi izvoare, căci eram orb şi eram împins de la spate de mâna credinţei în acela dat mie de către Tine şi, silit să-i urmez, acela, văzând bine, îşi ridica picioarele şi trecea prin pietre şi gropi depăşind toate obstacolele, mie însă mi se întâmpla să mă lovesc şi să cad în ele, şi aşa am răbdat multe chinuri şi multe lucruri rele şi necazuri. Fiindcă la fiecare izvor şi fântână acela se curăţa şi se spăla de la sine însuşi, eu însă, nevăzând nimic, cel mai adeseori treceam pe lângă ele. Căci dacă acela n-ar fi ţinut mâna mea şi nu m-ar fi oprit la izvor şi n-ar fi călăuzit mâinile minţii mele, n-aş fi putut vreodată găsi ţâşnirea apei. Arătându-mi el apa şi îngăduindu-mi de multe ori să mă spăl, împreună cu apa curată ridicam în palme şi lutul şi noroiul de pe fundul izvorului şi-mi mânjeam faţa, şi adeseori pipăind în căutarea ţâşnirii apei, ridicam ţărână şi tulburam noroiul şi, nevăzând nimic, îmi mânjeam cu noroi faţa ca şi cum ar fi fost apă, socotind că mă spăl curat.

Pentru că a scăpat din descurajare
Cum voi povesti însă iarăşi constrângerea şi sila venite de aici? Şi nu numai aceasta, ci şi faptul că adeseori mulţi protestau şi-mi sugerau zicându-mi în fiecare zi: „Ce te osteneşti în zadar ca un nebun şi urmezi acestui înşelător şi amăgitor aşteptând zadarnic şi fără folos să vezi? Fiindcă acum acest lucru e cu neputinţă. De ce-ţi loveşti picioarele şi sângerezi urmându-i? De ce nu mergi mai degrabă la oameni milostivi, care te îndeamnă să te odihneşti şi să te hrăneşti şi să te îngrijeşti frumos? Fiindcă acum nu este cu putinţă să te eliberezi de lepra sufletească, nici să vezi cândva. Şi de unde s-a arătat acum acest făcător de minuni şi şarlatan, care-ţi făgăduieşte cele ce sunt cu neputinţă tuturor oamenilor din generaţia de acum? Vai ţie, că, pe de o parte, pierzi grija arătată ţie de către bărbaţi iubitori de Hristos, iubitori de fraţi şi compătimitori, iar, pe de altă parte, suporţi răutăţile şi necazurile la care te expui pentru nădejdi deşarte şi vei cădea într-adevăr din cele făgăduite ţie de amăgitorul şi înşelătorul acela. Căci ce poate face acela? Oare fără noi nu poţi să reflectezi în tine însuţi, nici să gândeşti? Dar ce? Oare nu vedem noi toţi? Sau suntem orbi, aşa cum îţi spune amăgitorul acela? Cu adevărat vedem cu toţii şi nu este altă vedere mai bună decât aceasta, să nu te amăgeşti!" Dar de la toţi aceştia, care sunt cu adevărat înşelaţi şi rătăciţi, care adapă pe aproapele lor cu o răsturnare tulbure [Ave 2, 15], Tu, Cel milostiv şi îndurat, m-ai smuls prin credinţa şi nădejdea care mi-au fost date de către Tine, prin care am putut răbda cele zise şi multe altele.

Pentru primele haruri mistice
Căci stăruiam în toate acestea fără să mă depărtez de ele, spălându-mă în fiecare zi, chiar dacă în chip tulbure şi pe pipăite, şi părându-mi-se că mă curăţ, aşa cum mă învăţa apostolul şi ucenicul Tău, o dată când mergeam şi alergam spre izvor, iarăşi Tu însuţi, Care m-ai scos afară din noroi, ai venit în întâmpinarea mea pe cale. Şi atunci pentru întâia dată mi-ai fulgerat ochii mei neputincioşi cu fulgerarea neprihănită a feţei Tale, şi am pierdut lumina pe care mi se părea că o am, neputând să Te recunosc pe Tine. Şi cum aş fi putut să Te văd sau să Te cunosc, cum erai, neavând puterea nici de a vedea fulgerarea feţei Tale, nici de a o afla sau înţelege? De atunci adeseori, stând eu lângă izvorul acesta, Tu, Cel lipsit de trufie, n-ai socotit lucru nevrednic să Te pogori, ci venind şi ţinându-mi mai întâi capul, îl cufundai în ape şi-1 făceai să vadă mai curat lumina feţei Tale [Ps 4, 7]. Dar de îndată Te depărtai, nelăsându-mă să înţeleg cine eşti Cel ce faci acestea, sau de unde veneai sau unde Te întorceai, fiindcă acest lucru nu-mi fusese dat încă. Venind şi plecând de la mine timp de un an, după puţină vreme Te-ai arătat tot mai mult şi m-ai umplut de aceste ape şi mi-ai dăruit harul de-a vedea o lumină tot mai curată.

Pentru lumina dumnezeiască a apelor curăţitoare
Făcând eu timp îndelungat acest lucru, m-ai învrednicit să văd un lucru şi o taină înfricoşătoare. Căci venind la mine şi spălându-mă cu ape, precum mi se părea, inundându-mă şi cufundându-mă adeseori în acestea, am văzut fulgerările strălucind în jurul meu şi razele feţei Tale amestecate cu apele şi mi-am ieşit din mine însumi văzându-mă spălat de o apă luminoasă. Dar unde, de unde era, sau cine era Cel ce dăruia această apă nu ştiam, ci numai, spălat fiind, mă bucuram sporind în credinţă, într-aripat de nădejde şi ridicat până la cer, iar pe rătăciţii aceia, care-mi sugerau cuvintele amăgelii şi minciunii, urându-i foarte şi fiindu-mi milă de rătăcirea lor, nu mergeam niciodată să discut sau să vorbesc cu ei, ci fugeam de vătămarea vederii lor, dar pe împreună-lucrătorul şi ajutorul meu, pe sfântul Tău ucenic şi apostol, îl cinsteam ca pe Tine însuţi, Care m-ai plăsmuit pe mine, iubindu-1 din suflet, căzând la picioarele lui ziua şi noaptea şi rugându-mă de el:„Dacă poţi, ajută-mă!" [Mc 9, 22], având încredinţare că el poate la Tine toate câte vrea.

Pentru răpirea în Slavă
Deci petrecând aşa îndeajuns timp prin harul Tău, am văzut iarăşi o altă taină înfricoşătoare. Căci luându-mă şi înăl-ţându-Te la cer, m-ai luat împreună cu Tine, fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, Tu singur ştii [2 Co 12, 2], Cel care ai făcut aceasta. Căci fiind eu acolo o oră împreună cu Tine, Cel Care m-ai făcut, şi izbit de măreţia slavei — a Cui însă nu ştiu — şi uimit de înălţimea nemăsurată, tremuram cu totul, însă iarăşi m-ai lăsat singur pe pământ, pe care stăteam şi mai înainte, şi m-am aflat jelind şi înfricoşat de ticăloşia mea. Apoi, după nu multă vreme petrecută jos, sus în ceruri, care s-au deschis [FA 7, 56], m-ai învrednicit să-mi arăţi faţa Ta ca un soare fără chip [hos helion amorphon]. Şi Cine erai atunci Tu nu mi-ai dat să cunosc încă — căci cum aş fi putut, dacă nu-mi grăiai? — ci de îndată Te-ai ascuns, iar eu rătăceam căutându-Te pe Tine, pe care nu Te cunoşteam, şi doream să văd chipul Tău [morphen sou] şi să cunosc în chip conştient cine eşti. De aceea, din pricina multei siliri şi a focului iubirii Tale plângeam mereu, neştiind Cine eşti Tu, Cel ce m-ai adus dintru nefiinţă la fiinţă şi m-ai scos din noroi şi mi-ai făcut toate cele zise.

Pentru apropierile slăvite ale lui Dumnezeu de el
Aşadar, după ce Te-ai arătat iarăşi de multe ori şi iarăşi de multe ori Te-ai ascuns negrăind cu mine, nici lăsându-Te văzut, văzând însă fulgerările şi strălucirea feţei Tale, ca odinioară în ape, învăluindu-mă iarăşi şi de multe ori, dar fără să fiu în stare să le ţin, îmi aduceam aminte unde Te-am văzut sus pe Tine şi, bănuind fără minte că eşti un altul, iarăşi căutam cu lacrimi să Te văd pe Tine. Deci aşa mă chinuiam pe mine însumi în multă întristare, necaz şi strâmtorare, uitându-mă pe mine însumi şi toată lumea şi cele din lume [1 In 2, 15], şi negândindu-mă nici la o umbră, nici la orice altceva ar putea exista sau ar putea fi văzut, Tu însuţi, Cel nevăzut pentru toţi, Cel nearătat şi neatins, Te-ai arătat şi mi s-a părut că-mi curăţeşti mintea mea şi lărgeşti puterea văzătoare a sufletului meu şi, dându-mi să văd mai mult slava Ta, mai degrabă Tu însuţi creşteai şi Te lărgeai strălucind mai mult, iar pe măsura retragerii întunericului dădeai de ştire că Te apropii şi vii, precum pătimim adeseori în cele sensibile. Fiindcă atunci când se arată luna şi norii par că umblă, luna se vede şi pare că aleargă foarte repede, fără să adauge însă nimic alergării sale obişnuite sau să schimbe mersul ei dintru început. Deci aşa, Stăpâne, Tu, Cel nemişcat, păreai că vii, Tu, Cel neschimbat, păreai că Te măreşti; şi Tu, Cel fără chip [amorphos], păreai că iei chip [morphousthai].

Pentru strălucirea vederii lui Dumnezeu
Căci aşa cum orbul care începe să vadă puţin câte puţin şi desluşeşte silueta omului, reprezentându-şi puţin câte puţin din aceasta cine este, nu silueta se preface sau se preschimbă o dată cu vederea, ci mai degrabă puterea văzătoare a ochilor lui, fiind curăţită, vede silueta aşa cum este, amprenta ei înti-părindu-se oarecum în întreaga sa putere văzătoare şi prin aceasta pătrunzând şi modelându-se şi gravându-se ca pe o tăbliţă în mintea şi memoria sufletului, aşa Te-ai arătat Tu însuţi, curăţind cu totul mintea mea în chip limpede prin lumina Duhului Sfânt. Şi aceea făcându-se mai limpede şi văzând mai curat, Tu însuţi îmi păreai că vii şi Te faci mai strălucitor, şi-mi dădeai să văd întipărirea unui chip fără de chip [charaktera morphes amorphou] şi atunci mă făceai să fiu în afara lumii — şi mi se pare că aş putea spune şi în afară de trup, dar nu mi-ai dat să cunosc exact acest lucru [2 Co 12,2-3] —; fulgerând deci în chip covârşitor mi Te-ai arătat în chip frumos şi întreg, mie celui ce mi se părea că văd în întregime totul; şi când am zis: „O, Stăpâne, Cine ai putea fi?", atunci pentru întâia dată m-ai învrednicit de un glas pe mine, desfrânatul, şi cu blândeţe ai grăit către mine, cel ce-mi ieşisem din mine însumi şi eram înfricoşat şi tremuram şi cugetam şi grăiam în mine însumi în acest chip: „Oare ce vrea această slavă şi măreţia acestei străluciri? Cum sau de unde m-am învrednicit eu de asemenea bunătăţi?" — „Eu, zicea ea, sunt Dumnezeu, Care pentru tine M-am făcut om şi pentru că M-ai căutat din tot sufletul, iată de acum eşti frate al Meu [Mt 12, 49-50] şi comoştenitor al Meu [Rm 8, 17] şi prieten al Meu [In 15, 14-15]". Deci la acestea, fiind eu lovit, sufletul meu revărsându-mi-se şi tăria lui risipindu-se, am răspuns: „Cine sunt eu sau ce am făcut eu, ticălosul şi nenorocitul, Stăpâne, că m-ai făcut vrednic de asemenea bunătăţi şi m-ai făcut copărtaş şi comoştenitor al unei asemenea slave?"; şi socotind eu că această slavă şi bucurie sunt mai presus de minte, Tu, Stăpânul, grăind iarăşi ca un prieten cu prietenul său [Iş 33, 11] prin Duhul Tău Care grăieşte întru mine [Rm 8, 11], mi-ai spus: „Acestea ţi le-am dăruit şi ţi le voi dărui numai pentru intenţia, hotărârea şi credinţa ta. Căci, întrucât ai fost adus la existenţă gol [Iov 1, 21], ce alt lucru al tău ai sau ai avut ca, primindu-1 pe acela, să ţi le dau pe acestea în schimbul acelora? Căci dacă nu te-ai desfăcut de trup, nu vei vedea ceea ce e desăvârşit, nici nu te vei putea desfată frumos de acesta întreg." Iar spunând eu: „Dar ce este mai mare sau mai strălucitor decât aceasta? Căci pentru mine îmi e de ajuns să fi aşa şi după moarte", ai zis: „Eşti foarte mic la suflet, mulţumindu-te cu unele ca acestea. Căci faţă de cele viitoare acestea sunt ca un cer desenat pe hârtie faţă de cerul ţinut în mâini; şi pe cât e mai prejos cerul de pe hârtie de cerul adevărat, pe atât de incomparabil mai mult se va descoperi slava viitoare mai presus de cea văzută acum [Rm 8, 18]".

Pentru o vedere înaintea icoanei Maicii Domnului
Zicând acestea, ai tăcut şi, puţin câte puţin, Tu, dulce şi bun Stăpân, Te-ai ascuns de la ochii mei, fie eu îndepărtându-mă de Tine, fie Tu depărtându-Te de mine, nu ştiu. Am ajuns iarăşi întreg în mine însumi, crezând că vin de undeva, şi am intrat din nou în cortul cel dintâi [al trupului]. După care, aducându-mi aminte de frumuseţea slavei şi cuvintelor Tale, fie că umblam, şedeam, mâneam, beam şi mă rugam, plângeam şi petreceam în bucurie negrăită, recunoscându-Te pe Tine, Făcătorul a toate. Şi cum nu m-aş fi bucurat? Dar iarăşi întristându-mă şi dorind să Te văd din nou aşa, cum m-am dus o dată să sărut preacurata icoană a Născătoarei Tale şi am căzut înaintea ei, Tu însuţi, înainte ca eu să mă scol, mi Te-ai arătat înăuntrul ticăloasei mele inimi, făcând-o ca o lumină, şi atunci am cunoscut că Te am în chip conştient [gnostos] întru mine. De atunci Te-am iubit nu aducându-mi aminte de Tine şi de cele din jurul Tău plecând de la amintirea unora ca acestora, ci am crezut avându-Te cu adevărat în mine însumi pe Tine, Iubirea enipostatică. Fiindcă iubirea cea adevărată eşti Tu, Dumnezeule [1 In 4, 8. 16].

Pentru încercări şi înaintări
Aşadar, sădită fiind în această credinţă, şi în aceasta fiind adăpată de căinţă şi de lacrimi, iar mai apoi luminată de lumina Ta, nădejdea a prins rădăcini şi a crescut frumos. Apoi Tu însuţi, Meşteşugarul şi Ziditorul Cel bun, venind cu cuţitul, adică cu smerenia încercărilor şi ispitirilor, tăind ramurile de prisos ale gândurilor ce se ridicau în înalt, numai pe nădejde, ca pe rădăcina unui pom, ai altoit iubirea Ta sfântă [In 15, 1-10; Rm 11, 17-24]. Deci pe aceasta văzând-o crescând şi grăind pururea cu mine, sau mai degrabă Tu însuţi învă-ţându-mă şi luminându-mă pe mine prin ea, mă bucuram ca unul care am ajuns deja mai presus de orice credinţă şi nădejde, cum strigă şi Pavel zicând: „Căci la ce ar mai nădăjdui cineva ceea ce vede?" [Rm 8, 24]. Deci dacă Te am pe Tine, ce voi nădăjdui mai mult?

Pentru avertismentul de a stărui neclintit
„Ascultă — ai zis iarăşi, Stăpâne —, aşa cum vezi soarele în ape, dar nu pe acela îl vezi când te pleci asupra lor, tot aşa înţelege-mi că este şi ceea ce se petrece în tine; asigură-te pe tine însuţi şi râvneşte pururea să Mă vezi înăuntrul tău în chip curat şi limpede cum vezi soarele în ape curate; şi aşa te vei învrednici să Mă vezi, precum ţi-am spus, şi după moarte. Dar dacă nu faci aceasta, tot ocolul ostenelilor şi cuvintelor tale bune nu-ţi va folosi la nimic, ci mai degrabă vei fi osândit încă şi mai mult şi ţi se va face necaz încă şi mai mare, dacă, aşa cum auzi, «Cei puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie» [Sol 6, 6]. Fiindcă sărăcia nu se face pricină de ruşine pentru cel sărac din naştere, iar întristarea care vine din aceasta nu întristează atât de mult pe unul ca acesta ca pe cel care a fost bogat, slăvit şi înălţat şi a locuit în palatele împărăteşti, iar mai apoi, căzând din toate acelea, coboară la o sărăcie desăvârşită, măcar că atunci când este vorba de cele pământeşti şi văzute lucrurile nu stau la fel ca atunci când este vorba de lucrurile duhovniceşti şi nevăzute; fiindcă celor ce dintr-o pricină oarecare au căzut din prietenia şi serviciul împăratului pământesc le este îngăduit să rămână stăpâni ai averilor lor şi să se desfăteze de ele în această viaţă; dar dacă cineva cade din iubirea şi prietenia Mea, nu mai poate trăi în genere — fiindcă viaţa lui sunt Eu [In 11, 25; 14, 6] —, ci este dezbrăcat numaidecât de toate şi predat ca rob vrăjmaşilor Mei şi ai lui, care, punând mâna pe el, pentru bunăvoinţa şi iubirea sa de mai-nainte pe care le-a avut faţă de Mine, îl atacă încă şi mai nebuneşte, râzând de el şi bătându-şi joc de el."

In final, o rugăciune smerită
Da, împărate Preasfinte, şi eu cred întru Tine, Dumnezeului meu, că aşa stau lucrurile şi, căzând înaintea Ta, Te implor păzeşte-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul, pe care l-ai miluit, şi întăreşte cu puterea Ta răsadul iubirii Tale, pe care l-ai altoit în pomul nădejdii mele. Să nu fie clătinat de vânturi, smuls de furtună, să nu fie tăiat de vreun vrăjmaş, să nu fie ars de focul nepăsării, să nu se veştejească de trândăvie şi împrăştieri, să nu piară desăvârşit şters de pe pământ de către iubirea de slavă. Fiindcă Tu, Cel ce ai dăruit şi ai lucrat aceasta întru mine, ştii că din pricina acestui lucru nu găsesc ajutor la nici un om, pentru că ajutorul şi colaboratorul meu, apostolul Tău, s-a depărtat de la mine trupeşte, precum ai voit Tu însuţi. Tu ştii boala mea, Tu ştii ticăloşia mea şi toată neputinţa mea. De aceea, Preaîndurate Doamne, îndură-Te de acum înainte încă şi mai mult de mine. Din inimă cad la Tine, ca să nu mă laşi în voia mea, Tu, Cel ce ai făcut atât de multe lucruri bune cu mine, ci în iubirea Ta întăreşte sufletul meu şi înrădăcinează neclintit în el iubirea Ta, ca, potrivit făgăduinţei Tale preacurate, sfinte şi nemincinoase, să fii întru mine şi eu întru Tine [In 14, 20], să fiu adăpostit de ea şi să o adăpostesc şi păzesc în mine, iar Tu, Stăpâne, să mă vezi în ea şi eu prin ea să mă învrednicesc să Te văd pe Tine, acum ca într-o oglindă şi într-o ghicitură [7 Co 13, 12], iar atunci în toată iubirea pe Tine întreg, Care eşti iubire şi ai socotit vrednic să fi numit aşa. Că Ţie se cuvine toată mulţumirea, tăria, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în nesfârşiţi veci de veci. Amin.

Cateheze. Scrieri II - Sfantul Simeon Noul Teolog; Editura Deisis

Cumpara cartea "Cateheze. Scrieri II"

 

25 August 2016

Vizualizari: 145

Voteaza:

Multumirea pentru luminare si contemplatie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE