Razboiul cu Dumnezeu

Razboiul cu Dumnezeu Mareste imaginea.

Nimeni nu a exprimat mai limpede decat Nietzsche "revelatia" nihilista. "Revelatia" aceasta in forma ei filosofica, se reduce la propozitia "adevarul nu exista". Forma alternativa, mai explicit teologica, in care Nietzsche o expri­ma, este tema recurenta a "profetului" (insasi folosirea acestui cuvant este semnificativa) inspi­rat, Zarathustra; iar prima ei aparitie in scrierile lui este in cuvintele "extaziate" ale unui nebun: "Dumnezeu este mort!" Aceste cuvinte exprima un oarecare adevar: desigur, nu despre fi­rea lucrurilor, ci despre starea omului modern; ele constituie o incercare de a descrie un fapt pe care, fara indoiala, nici un crestin nu il va nega.

Dumnezeu este mort in inima omului modern: acesta este intelesul "mortii lui Dumnezeu", fapt adevarat atat in cazul ateilor si satanistilor care se bucura de el, cat si in cazul multi­milor de oameni simpli dinauntrul carora simtul realitatii spirituale a disparut pur si simplu. Omul si-a pierdut credinta in Dumnezeu si in Adevarul dumnezeiesc care il sustinea odinioara; apostazierea la lumesc, caracteristica pentru epoca moderna inca de la inceputurile ei, devine la Nietzsche constienta de sine si gaseste cuvin­te pentru a se exprima. "Dumnezeu este mort": adica "ne-am pierdut credinta in Dumnezeu"; "adevarul nu exista": adica "am devenit nesiguri de tot ceea ce este divin si absolut."

Dar la un nivel mai profund decat cel al fap­tului subiectiv exprimat de "revelatia" nihilista se afla o vointa si un plan care merg mult mai departe decat o simpla acceptare a unui "fapt". Zarathustra este "profet"; cuvintele sale sunt in chip limpede menite sa fie o contrarevolutie in­dreptata impotriva Revelatiei crestine. Intr-ade­var, pentru cei care accepta noua "revelatie" -adica pentru cei care o simt ca fiind o marturisire despre ei insisi sau care vietuiesc ca si cum ea ar fi o asemenea marturisire - se deschide un univers spiritual cu totul nou, in care Dumnezeu nu mai exista, in care, si mai semnificativ, oamenii nu doresc ca Dumnezeu sa existe. "Nebunul" lui Nietzsche stie ca oamenii L-au "ucis" pe Dum­nezeu, ca si-au omorat propria credinta.

Prin urmare, este neindoielnic gresit sa il pri­vim pe nihilistul modern, in orice forma ar fi el, ca fiind "agnostic". "Moartea lui Dumnezeu" nu este ceva ce i s-a intamplat pur si simplu, ca un fel de catastrofa cosmica, ci, mai degraba, el a do­rit-o in mod activ - nu direct, desigur, dar, in mod la fel de eficient, prin faptul ca a preferat altceva Dumnezeului celui adevarat. Nihilistul nici nu este cu adevarat ateu, sa remarcam. insasi exis­tenta "ateismului" poate fi pusa la indoiala, caci toti cei care Il neaga pe Dumnezeul cel adevarat se dedica slujirii unui dumnezeu fals; ateismul care este posibil pentru filosof (desi filosofia lui, bineinteles, este o filosofie proasta) nu este posi­bil pentru omul obisnuit.

Anarhistul Proudhon (a carui doctrina o vom cerceta mai indeaproa­pe in capitolul urmator) si-a dat seama desul de bine de acest lucru si s-a declarat a fi nu ateu, ci "anti-teist"; "Revolutia nu este ateista, in sensul strict al cuvantului [...] ea nu neaga absolutul, ci il elimina [...]”. "Prima datorie a omului, dupa ce devine inteligent si liber, este sa goneasca me­reu ideea de Dumnezeu din mintea si din constiinta lui. Caci Dumnezeu, daca exista, este in mod esential ostil fata de natura noastra[...]. Fi­ecare pas cu care inaintam este o victorie in care zdrobim Divinitatea." Omenirea trebuie sa fie facuta sa vada ca "Dumnezeu, daca exista, ii este dusman". Albert Camus invata aceeasi doctri­na atunci cand ridica "razvratirea" (si nu "necre­dinta") la rangul de principiu prim. Nici Bakunin nu s-a multumit sa "dovedeasca falsitatea" existentei lui Dumnezeu; "Daca Dumnezeu chiar ar exista, credea el, ar fi necesar sa fie nimicit". Iar "ateismul" bolsevic din secolul nostru a fost, foarte evident, un razboi pe viata si pe moarte impotriva lui Dumnezeu si a tuturor lucrarilor Lui.

Nihilismul revolutionar sta impotriva lui Dumnezeu in mod irevocabil si explicit; dar ni­hilismul filosofic si existentialist - fapt care nu intotdeauna este la fel de limpede - este la fel de "antiteist", prin faptul ca presupune ca viata moderna trebuie sa continue de acum incolo fara Dumnezeu. Armata vrajmasilor lui Dumnezeu este recrutata in aceeasi masura din randul celor multi, care isi accepta pasiv pozitia din ariergar­da, si din cel al entuziastilor activi, putini la nu­mar, care stau in frunte. Este insa mai important sa remarcam ca randurile antiteistilor sunt ingrosate nu numai de "antiteisti" activi si pasivi, ci si de multi care se considera "persoane religi­oase" si se inchina unui "dumnezeu" oarecare. Robespierre a intemeiat un cult al "Fiintei supre­me", Hitler recunostea existenta unei "forte su­preme", un "dumnezeu dinauntrul oamenilor", si toate formele de vitalism au un "dumnezeu" asemanator cu al lui Hitler. Razboiul impotriva lui Dumnezeu este capabil de diferite stratage­me, printre care se numara folosirea numelui lui Dumnezeu sau chiar a numelui lui Hristos. Dar, fie ca este in mod explicit "ateist" sau "agnos­tic", fie ca ia forma venerarii unui "dumnezeu nou", la temelia nihilismului se afla o declaratie de razboi impotriva adevaratului Dumnezeu.

Ateismul formal este filosofia unui nebun (daca ne este ingaduit sa parafrazam in acest fel cuvintele Psalmistului); antiteismul insa este o boala mai profunda. Fara indoiala, literatura an-titeismului este tot atat de plina de neconcordante si de contradictii ca si literatura oficial ateista; insa, in vreme ce aceasta din urma rataceste fi­indca este copilareasca (omul cel mai sofisticat in­tr-o anumita disciplina poate foarte usor sa fie un copil in ceea ce priveste teologia si viata duhov­niceasca) si pentru ca este pur si simplu nesim­titoare fata de realitatile spirituale, mistificarile celei dintai provin dintr-o patima adanc inradacinata, care, recunoscand aceste realitati, doreste sa le distruga. Argumentele marunte ale lui Ber-trand Russel (cu toate ca si ateismul lui este pana la urma, bineinteles, un fel de antiteism) pot fi ex­plicate si respinse cu usurinta si nu constituie o primejdie pentru o credinta neclintita; insa atacul profund si hotarat al lui Proudhon este altceva, caci el nu izvoraste dintr-o argumentatie sofistica apatica, ci dintr-o mare inflacarare.

Ajunsi in acest punct, trebuie sa privim in fata un fapt pe care l-am sugerat deja, dar pe care nu l-am cercetat inca pe deplin: nihilismul este insu­fletit de o credinta la fel de puternica, in felul ei, si cu radacini spirituale ca si credinta crestina pe care el incearca sa o distruga si sa o uzurpe; reu­sita si exagerarile lui nu pot fi explicate altfel.

Credinta crestina, dupa cum am vazut, este contextul spiritual in care Dumnezeu, Adeva­rul si Autoritatea capata inteles si inspira acor­dul oamenilor. In mod asemanator, credinta nihilista este un context, un spirit specific care sta la temelia doctrinei nihiliste si ii confera inteles si putere. Reusita nihilismului din vremea noas­tra a depins de raspandirea acestui spirit si poa­te fi masurata dupa ea; argumentele lui par a fi convingatoare nu in functie de adevarul lor, ci in functie de masura in care acest spirit i-a pregatit pe oameni sa le accepte.

Prin ce se caracterizeaza, atunci, credinta nihi­lista? Ea este opusul desavarsit al credintei crestine si, de aceea, nici nu este corect sa fie numita "credinta". In vreme ce credinta crestina este pli­na de bucurie, de siguranta, este senina, iubitoa­re, smerita, rabdatoare, supusa in toate voii lui Dumnezeu, replica ei nihilista este plina de in­doiala, banuiala, dezgust, invidie, gelozie, man­drie, nerabdare, razvratire, hula - una sau mai multe dintre aceste trasaturi fiind predominante in orice personalitate data. Ea este o atitudine de nemultumire: de sine, de lume, de societate, de Dumnezeu; nu stie decat un lucru: ca nu va ac­cepta lucrurile asa cum sunt, ci trebuie sa isi inchi­ne energia fie schimbarii lor, fie fugii de ele. Ea a fost descrisa bine de Bakunin ca fiind "sentimen­tul razvratirii, aceasta mandrie satanica, ce res­pinge cu dispret supunerea fata de orice stapan, fie el de natura divina sau umana."

Razvratirea nihilista, asemenea credintei cres­tine, este o atitudine spirituala ireductibila, fun­damentala, care isi are izvorul si puterea in sine insasi - precum si, desigur, in creatorul suprafi­resc al razvratirii. Nu vom putea intelege natu­ra sau succesul nihilismului, nici existenta unor reprezentanti sistematici ai lui precum Lenin si Hitler, daca nu ii cautam izvorul in vointa sata­nica originara de a nega si de a se razvrati. Majo­ritatea nihilistilor, bineinteles, socotesc ca aceas­ta vointa este ceva pozitiv, o sursa de "indepen­denta" si de "libertate"; insa chiar limbajul pe care oameni precum Bakunin il considera nece­sar pentru a se exprima tradeaza intelesul mai profund al cuvintelor lor, pentru oricine este dis­pus sa le ia in serios.

Asadar, respingerea nihilista a credintei si in­stitutiilor crestine reprezinta nu atat o urmare a pierderii credintei in ele si in originea lor divi­na (cu toate ca si acest scepticism este prezent, fiindca nici o forma de nihilism nu este pura), ci, mai degraba, o urmare a razvratirii impotri­va autoritatii pe care o reprezinta ele si impotri­va supunerii pe care o impun. Tema permanenta a literaturii umanismului, socialismului si anar­hismului din secolul al XlX-lea este non serviam: Dumnezeu-Tatal, impreuna cu toate institutii­le si toti slujitorii Lut trebuie sa fie detronat si zdrobit, iar Omul triumfator trebuie sa se urce pe tronul Lui, pentru a domni cu de la sine pu­tere. Aceasta literatura, mediocra din punct de vedere intelectual, isi datoreaza forta si influenta continua indignarii ei "drepte" fata de "nedrep­tatile" si "tirania" Tatalui si a reprezentantilor Sai de pe pamant: cu alte cuvinte, inflacararii ei, iar nu faptului ca ar fi adevarata.

Deoarece aceasta razvratire, aceasta inflacara­re mesianica ce insufleteste pe cei mai mari re­volutionari, este o credinta inversata, ea este mai putin preocupata de a distruge temelia filosofica si teologica a Vechii Ordini (aceasta sarcina poa­te fi lasata sufletelor mai putin inflacarate) si mai mult de a nimici credinta potrivnica ei, care i-a dat viata acestei temelii. Doctrinele si institutiile pot fi "reinterpretate", golite de continutul lor crestin si umplute cu un continut nou, nihilist; insa credinta crestina, sufletul acestor doctrine si institutii, singura in stare sa perceapa aceasta "reinterpretare" si sa i se impotriveasca in mod eficient, trebuie sa fie distrusa intru totul inainte de a putea fi ea insasi "reinterpretata". Aceasta este o necesitate de ordin practic, daca se vrea ca nihilismul sa triumfe; mai mult, este o necesita­te psihologica si chiar spirituala, caci razvratirea nihilista simte nelamurit ca Adevarul se afla in credinta crestina, iar invidia si constiinta ei ne­impacata nu se vor domoli pana cand nimicirea totala a credintei nu ii va justifica pozitia si nu va "dovedi" ca este adevarata. La scara mica, aceas­ta este psihologia celui care a apostaziat de la credinta crestina; la scara mare, este psihologia bolsevismului.

Campania bolsevica sistematica de distruge­re a credintei crestine, continuata si atunci cand aceasta in mod clar a incetat a mai constitui un pericol pentru stabilitatea statului ateist, nu are nici o explicatie rationala; ci ea face parte dintr-o lupta pe viata si pe moarte cu singura forta ca­pabila sa stea impotriva bolsevismului si sa-i do­vedeasca falsitatea. Nihilismul a esuat atata vre­me cat mai exista credinta crestina adevarata in­tr-un singur om; caci acel om va fi o pilda vie a Adevarului, care va dovedi desertaciunea tu­turor realizarilor lumesti impresionante de care este capabil nihilismul si va dovedi false, prin propria sa persoana, toate argumentele impo-triva lui Dumnezeu si imparatiei cerurilor. Min­tea omeneasca este maleabila si poate fi facuta sa creada orice lucru spre care inclina vointa omu­lui, intr-o atmosfera imbibata cu inflacarare nihi­lista, precum inca mai este cea din Uniunea So­vietica, argumentul cel mai concludent nu poate face pe cineva sa creada in Dumnezeu, in nemu­rire, in credinta; insa un om credincios, chiar si in aceasta atmosfera, poate vorbi inimii oameni­lor si poate arata, prin propriul exemplu, ca ceea ce este cu neputinta lumii si celor mai bune in­tentii ale omului este cu putinta lui Dumnezeu si credintei.

Razvratirea nihilista este un razboi impotri­va lui Dumnezeu si impotriva Adevarului; dar prea putini nihilisti sunt constienti de acest lu­cru. Nihilismul teologic si filosofic explicit este rezervat numai catorva suflete singulare; pentru majoritatea celorlalti, razvratirea nihilista ia for­ma imediata a unui razboi impotriva autoritatii. Multe persoane a caror atitudine fata de Dum­nezeu si fata de Adevar poate parea ambigua isi dezvaluie foarte clar nihilismul prin atitudinea lor fata de "principiul blestemat si fatal al autori­tatii", ca sa folosim cuvintele lui Bakunin.

Astfel, "revelatia" nihilista declara, in mod imediat, anihilarea autoritatii. Unora dintre apo­logetii ei le place sa vorbeasca despre "corup­tia", "abuzurile" si "nedreptatile" din Vechea Ordine, ca justificare pentru razvratirea impotri­va ei; insa aceste lucruri - a caror existenta nu o va nega nimeni - au constituit adesea un pretext, dar niciodata o cauza, pentru dezlantuirile nihi­liste. Atacul nihilistului este indreptat impotriva autoritatii insesi. In sfera politicului si in cea so­ciala, nihilismul se manifesta in forma unei Re­volutii, al carei scop nu este o simpla schimbare a stapanirii sau o reforma mai mult sau mai pu­tin raspandita a ordinii existente, ci intemeierea unei conceptii cu totul noi despre telul si mijloa­cele guvernarii. In sfera religiosului, nihilismul nu urmareste o simpla reforma a Bisericii si nici chiar infiintarea unei "biserici" sau "religii" noi, ci o remodelare completa a ideii de religie si de traire spirituala. In arta si in literatura, nihilis­tul nu este preocupat nici de schimbarea vechi­lor canoane estetice privitoare la subiectul ope­rei sau la stil, nici de crearea unor noi genuri sau traditii, ci de o abordare cu totul noua a proble­mei "creatiei" artistice si de o noua definitie a "artei".

Parintele Serafim Rose

(Extras din carte "Nihilismul", Editura Sophia)

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 993

Voteaza:

Razboiul cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE