Roadele pocaintei

Roadele pocaintei Mareste imaginea.

Sfântul Siluan nu osteneşte să laude binefacerile pocăinţei şi mai ales îndreptarea pe care o aduce ea sufletului păcătos: „Prin pocăinţă totul se repară."

Căinţa alungă demonii din suflet: „Dacă începi să te pocăieşti cum se cuvine, (demonii) vor fi siliţi să plece."

Ea curăţeşte mintea şi inima: „Omul care a căzut se curăţeşte prin pocăinţă"; „Prin pocăinţă, mintea ta se va curaţi"; şi face aceasta mai ales pentru că înlesneşte iertata lui Dumnezeu: „Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcatelor." Pentru că iertarea păcatelor îl scapă pe om de povara păcatelor şi de nenorocitele lor urmări – pornirea spre rău şi cugetele rele -, căinţa este izvor al multor bunătăţi duhovniceşti.

Mai întâi ea face ca sufletul să-şi afle pacea şi odihna, pierdute din pricina păcatului: „Din pricina păcatului [...] toţi oamenii au pierdut pacea"; „Tot sufletul care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, şi Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria şi pacea vor domni din nou în suflet"; „Dacă cineva şi-a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască, şi Domnul îi va da pacea Sa"; „Pocăieşte-te [...] şi vei vedea pace în sufletul tău". Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru toate popoarele lumii: „Dacă un popor sau un stat suferă, să se pocăiască şi atunci toate se vor reaşeza de Dumnezeu." Pacea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu în urma pocăinţei noastre nu este simpla pace firească, ci odihna pe care ne-a făgăduit-o Hristos (Mt. 11, 28), „odihna în Duhul Sfânt, pe care sufletul o primeşte prin pocăinţă", „pacea dumnezeiască". Sfântul Siluan dă mărturie pentru aceasta prin propria sa experienţă: „De îndată ce spun: «Iartă-mă, Doamne, căci sunt slab şi neputincios şi dă-mi pacea Ta, pe care o dai slujitorilor Tăi!», sufletul meu îşi regăseşte numaidecât pacea."

Prin pocăinţă omul ajunge să-şi afle libertatea, cea adevărată: „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! [...] Cere iertare şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei dobândi iertarea păcatelor tale [...] vei zice: Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu."

Tot prin ea sufletul câştigă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele („Voi, toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte; si acolo unde e iertare, acolo domnesc libertatea şi iubirea ) „Prin pocăinţă [...] vei iubi pe toţi oamenii", care se pierde din pricina păcatului, a patimilor şi a gândurilor rele.
Ea este pentru om izvor de bucurie duhovnicească, mai cu seamă pentru că face să înceteze suferinţa pricinuită de păcat. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, atunci va fi bucurie şi săltare în sufletul tău."

Iertarea dobândită prin pocăinţă deschide poarta rugăciunii curate, în care se fac vădite în chip deosebit toate aceste roade ale căinţei despre care am vorbit: „Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele noastre, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată şi atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne în pace şi bucurie întru El. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate exista libertate, pentru că vrăjmaşii ne tulbură sufletul prin gânduri rele."

Prin pocăinţă, omul se înalţă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, cea pe care ne-o dă El însuşi: „Prin pocăinţă vine harul Duhului Sfânt şi astfel cunoaştem pe Domnul."

Pocăinţa este cel mai bun mijloc şi calea cea mai scurtă de mântuire şi, în ultimă instanţă, singura condiţie pentru a fi mântuit, însă cu totul indispensabilă. Sfanţul Siluan îşi întemeiază pe ea nădejdea mântuirii tuturor oamenilor: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fără excepţie. Numai cei care nu vor să se pocăiască nu se vor mântui." „Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos. Scriu adevărul, înaintea Feţei lui Dumnezeu: toţi cei păcătoşi ne vom mântui şi nici un suflet nu se va pierde dacă face pocăinţă."

Ca şi smerenia, după cum vom vedea mai jos, pocăinţa este mijloc sigur de păstrare a harului Duhului Sfânt, de câştigare sau regăsire a lui. Curăţind mintea şi inima omului, îl pregăteşte astfel să primească harul: „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă în dar harul Duhului Sfânt." „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale [...] harul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul tău". Dacă ne pocăim, „atunci vom vedea Slava Domnului"; „Cei care se pocăiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la ceruri, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru Slavă"; „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică şi Se dă chiar pe Sine însuşi". Avem pentru aceasta mărturia vieţii sfinţilor: „Sfinţii erau oameni asemenea nouă. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră în împărăţia cerurilor intră aici prin pocăinţă..." „Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, căci «Impărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru» (Lc. 17,21). Impărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt."

Pocăinţa este permanent necesară, până la sfârşitul vieţii
Pocăinţa trebuie să fie neîncetată. Se cuvine să ne pocăim. Omul se cuvine să aibă pocăinţă „în tot ceasul", până la moarte, căci pe urmă va fi prea târziu: „Căiţi-vă până când mai e vreme!"; „Chiar dacă păcatele noastre ne sunt iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să plângem, ca să păzim zdrobirea inimii"; „Nu am făcut aşa -mărturiseşte Sfântul Siluan - şi am pierdut căinţa, ceea ce mi-a adus multă suferinţă din partea demonilor."

Omul are nevoie de pocăinţă până în ultima clipă. Chiar dacă s-a învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, smerenia îl va îndemna la pocăinţa: „Chiar dacă Domnul l-ar înălţa în toate zilele până la ceruri şi i-ar arăta toată Slava cerească în care locuieşte [...], chiar şi atunci sufletul smerit, învăţat de experienţă, va spune: [...] „A Ta este Slava cerurilor, al meu însă este să plâng pentru pacatele mele"; „Domnul a arătat mare milă faţă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să-mi plâng toată viaţa pacatele mele. Aceasta este calea Domnului."

Indemn la pocăinţă universală
Aflăm la Sfântul Siluan repetate îndemnuri la pocăinţă adresate tuturor oamenilor. „Vă rog: pocăiţi-vă şi smeri-ţi-vă!"; „Voi toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte!"; „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai este vreme!"; „Ii rog fierbinte pe toţi oamenii să facem pocăinţă şi vom simţi milostivirea Domnului".

Sfântul Siluan socoteşte că este de datoria fiecărui păstor de suflete să îndemne la pocăinţă; dar şi o datorie a oricărui om conştient de importanţa şi binefacerile ei. De altfel, cel care a ajuns să cunoască bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu nu poate să nu dorească, din adâncul inimii sale, cu o dureroasă milă, pocăinţa tuturor oamenilor. „Domnul Cel milostiv dă sufletului când odihna în Dumnezeu, când o inimă dureroasă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai!"

Rugăciunea pentru pocăinţa tuturor oamenilor
Pentru toate aceste motive, Sfântul Siluan se roagă ca toţi oamenii să se pocăiască. „Doamne, întoarce (toate popoarele) de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta." „Doamne, zi lumii: «Iertate vă sunt vouă, tuturor, păcatele voastre!», şi ele vor fi iertate"; »Mă rog neîncetat lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi."

Jean-Claude Larchet

Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul"


 

11 Ianuarie 2016

Vizualizari: 730

Voteaza:

Roadele pocaintei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE