Spiritualitatea ortodoxa ca traire in Hristos - TRASATURI

Indrumator de doctorat:
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu
Doctorand: Pastin Antoniu-Catalin

C U P R I N S

INTRODUCERE
I. DEFINIRE
II. TRASATURA TRINITARA
III. TRASATURA HRISTOLOGICA
IV. TRASATURA PNEVMATOLOGICA
V. TRASATURA COMUNITAR-ECLEZIALA
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Viata pamanteasca a crestinului ortodox are ca scop desavarsirea la care nu poate ajunge decat in Hristos si cu Hristos, realizand valorile morale intr-un dialog al iubirii cu semenii si cu Dumnezeu Cel in Treime, mai ales astazi, in contextul secularizant si secularizat al vietii omului. Toate valorile pe care acesta le realizeaza in existenta sa sunt implicate in relatia dialogica specifica cu Dumnezeu cel intreit, ca existenta personala absoluta, ca Adevarul infinit, Binele suprem, Frumosul prin excelenta si Sfintenia inepuizabila.

De aceea, Dumnezeu Cel in Treime este izvorul, temelia, puterea si modelul vietii crestine autentice si al slujirii aratate noua prin Fiul Sau intrupat, „la plinirea vremii” (Gal. 4,4) Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos (Mc. 10,45).

Aceste valori pe care crestinul ortodox le realizeaza in raport cu Dumnezeu, Care este o treime de persoane, trebuie aratate prin lucrarea Duhului Sau, in raport cu semenii, de aproape si de departe, ca si acestia sa se bucure de ele si in acest mod, sa devina valori depline.

De aceea fiecare crestin are constiinta ca aceste valori ii apartin ca atare numai in masura in care este vrednic de a le primi si a se bucura de ele si se afla pe punctul de a le impartasi semenilor sai. Bucuria crestinului pe drumul desavarsirii sta in capacitatea de a impartasi aceste valori, ca daruri ale lui Dumnezeu si astfel sa le inmulteasca spre progresul spiritual si material al semenilor sai, in contextul intregii sale responsabilitati, pe care o are in raport cu sine insusi, cu lumea si cu Dumnezeu. Astfel, valorile specifice omului, ca persoana de relatie cu Dumnezeu si cu semenii, sunt raportate la valoarea religioasa si morala absoluta – Dumnezeu Cel intreit in Persoane: Tatal, Fiul si sfantul Duh si implica valoarea vietii umane, de care depinde in cea mai mare masura realizarea lor.

Tinta sau finalitatea vietii omului pe pamant este mantuirea si indumnezeirea lui, deci cresterea in Hristos. Viata persoanei umane nu are numai o dimensiune pamanteasca, ci si una eshatologica. Faptura umana, ca fiinta spirituala, traieste in timp si spatiu, dar nu numai pentru acest veac, ci si pentru cel viitor, adica pentru comuniunea vesnica si plenara cu Dumnezeu sau, departe de El,ca osanda vesnica.

Astfel, viata crestinului pe pamant nu se manifesta numai ca o simpla existenta biologica, ci ca o traire spirituala specifica persoanei umane, cu o finalitate legata de calitatea lui de fiinta spirituala personala, in timp, inzestrata cu ratiune, simtire si vointa libera, purtatoare si creatoare de valori materiale si spirituale. Spiritualitatea ortodoxa nu face abstractie de intreaga fiinta a crestinului si nici de ceea ce implica viata omului, sanatatea si conditiile materiale necesare si chiar bunastarea materiala, ca suport al sustinerii si desfasurarii ei rodnice, pentru fiecare ins in parte si pentru colectivitatea si societatea carora acesta apartine.

Viata crestinului ortodox are sens si valoare numai in masura in care ea este si o preocupare importanta pentru propria lui mantuire si o dobandire reala a acesteia prin comuniunea deplina in iubire cu Mantuitorul Hristos, in calitate de madular al Trupului Sau – Biserica, prin credinta si fapte bune, ajutat de harul dumnezeiesc. De aceea, mantuirea inteleasa ca eliberare din robia pacatului si a mortii si ca impreuna-vietuire cu Hristos si in Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant in noi, este problema cea mai importanta si vitala care confrunta crestinismul tuturor timpurilor.

Ca chip si asemanare a lui Dumnezeu, omul coronament al creatiei si glasul si sinteza acestuia, este deschis lui Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul si Mantuitorul sau, cat si semenilor sai, oamenii, inaintand in acelasi timp pe drumul cunoasterii propriului sau eu si destin comunitar-sobornicesc. Spiritualitatea si slujirea sunt expresiile concrete ale acestei deschideri ontologice a crestinului spre Dumnezeu, spre semeni si spre societatea semenilor sai.

Fiind, in primul rand, deschidere spre Dumnezeu, spiritualitatea crestina isi pune pecetea sa pe cultura, literatura si arta celor care au creat aceasta spiritualitate si se concretizeaza in atitudini si actiuni de slujire a semenului si a societatii acestuia, in duhul slujirii omului de catre Hristos, in vederea mantuirii si desavarsirii lui.

Crestinatatea veacurilor primare se considera pe sine „un singur neam mare”, iar sfintenia este vazuta mai mult decat o virtute, o stralucire a perfectiunii divine. Al doilea caracter, fara de care spiritualitatea este de neconceput in Ortodoxie, priveste aspectul liturgic al spiritualitatii. Adevaratul subiect al vietii spirituale nu este individul izolat, ci este e-ul sau liturgic. In esenta ei, spiritualitatea este doxologica. De asemenea, ea se defineste printr-o participare la lucrarea cea tainica a lui Dumnezeu in lume, prin sfintele slujbe, lucrarea care uneste lumea vazuta si cea nevazuta, aducand real pe Dumnezeu oamenilor si mentinand real pe oameni in harul Sfantului Duh, in Dumnezeu. In perspectiva unitatii caracterului traditional si a caracterului liturgic, despre care vorbim, spiritualitatea apare ca o lucrare a Sfantului Duh care face din devenirea istorica si cosmica un eveniment al intruparii, o miscare imensa a instaurarii imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Despre Mangaietorul le-a spus Hristos ucenicilor sai nu numai ca „ramane la voi si va fi in voi”, ci si ca „ramane cu voi in veac”. (In. 14,16-17).

Prin prezenta Sfantului Duh in veac sau in istorie, Dumnezeu insusi paseste ca subiect in fata omului, patrunzand si umbland intreaga lui existenta; prin interventia Sa, viata lumii dobandeste o directie noua; prin lucrarea Sa intemeiaza Biserica, dupa cum creeaza tot ce este nou pe pamant. Spiritualitatea, asadar, nu poate insemna o evaziune in afara istoriei, fiind vorba despre un dinamism care anima istoria si o conduce spre zarile vesnice. Nu de putine ori in istoria teologiei notiunea de spiritualitate a fost marginita de ideea de taina sau mister, iar aria ei redusa la o legatura intima dintre Dumnezeu si om, prin care era vizata o comuniune de natura mistica. Aceasta ultima unire era privita drept un secret al intelepciunii divine, un plan al destinului vesnic al omului, fara nici o implicatie in viata sociala. Cu alte cuvinte, spiritualitatea era considerata numai ca viata religioasa traita personal sau ca o religiozitate experimentata la un neobisnuit de inalt grad de tensiune sufleteasca. Spiritualitatea a ajuns, de asemenea, sa fie desfacuta in doua compartimente distincte, in mistica si teologie, in experienta personala a Tainelor divine si dogma marturisita de Biserica.

Crestinul zilelor noastre isi urmareste scopul vietii intr-un anume context social si cultural-spiritual, marcat printr-un mare numar de noutati in toate domeniile activitatii umane, ceea ce constituie un apel puternic pentru recunoasterea unei norme morale universale. Exista in lume o aspiratie generala spre mai multa dreptate sociala intre indivizi, intre popoare, intre natiunile sarace si bogate, manifestata prin ideea de dezvoltare umana, integrala si solidara. Tocmai o astfel de aspiratie spre dreptate, intr-o lume care cauta unitatea sa, presupune ca exista ceva comun si universal intre toti oamenii si prezent in fiecare, dincolo de orice particularitate. Acel conime si universal inseamna ca toti oamenii vor si trebui sa se bucure de viata in contextul dat. De aceea, ei nu se pot rupe de comunitatea in care traiesc si nici nu pot face abstractie de semenii lor, fata de care trebuie sa-si manifeste faptele bune in perspectiva eshatologica. Existenta umana este insasi o proexistenta, atat in fata lui Dumnezeu cat si a semenilor. In aceasta este data insasi legatura stransadintre spiritualitatea ortodoxa si slujirea sociala. Spiritualitatea crestina ortodoxa inseamna viata de comuniune a crestinului cu Hristos si in Hristos, trairea in Hristos si constiinta prezentei si lucrarii lui Hristos. Crestinul induhovnicit se simte ca apartinand lui Hristos cu toata fiinta si viata sa. Iar aceasta apartenenta plina de puterea Duhului Sfant, care vine din comuniunea cu Hristos, il face tot mai disponibil pe crestin pentru slujirea semenului sau cu care Hristos insusi se identifica. (Mt. 25, 40-45)

I. DEFINIRE

Spiritualitatea ortodoxa urmareste si exprima desavarsirea credin-ciosului in Hristos, ca madular al Trupului Sau tainic, Biserica. Si intrucat desavarsirea nu se poate dobandi in Hristos decat prin participarea la viata Lui divino-umana, tinta spiritualitatii ortodoxe, mantuirea si desavarsirea credinciosului se realizeaza numai prin unirea lui cu Hristos si daltuirea chipului lui Hristos in el. Spiritualitatea ortodoxa este o permeabilitate si o transparenta a omului fata de Hristos si o transparenta a lui Hristos insusi fata de acesta. Tinta sau finalitatea vietii omului pe pamant este mantuirea si indumnezeirea lui, deci cresterea in Hristos. Spiritualitatea crestina ortodoxa inseamna viata de comuniune a crestinului cu Hristos si in Hristos. Deci spiritualitatea ortodoxa urmareste desavarsirea celui ce crede in Hristos, prin participarea la viata Lui divino-umana, prin unirea dupa har cu El si intiparirea tot mai deplina de chipul umanitatii Mantuitorului Hristos, plin de Duhul Sfant. In general, o spiritualitate adevarata e o spiritualitate vie, care angajeaza toata fiinta omului. Ca atare, ea e alimentata de o comuniune in rugaciune si de manifestarea identitatii de credinta intre mai multi. Numai aceasta comuniune incalzeste viata spirituala a fiecaruia. Spiritualitatea ii arata crestinului si o cale pe care are sa inainteze la o traire tot mai deplina a continutului credintei, sau alui Dumnezeu, deci il duce si spre o tinta. Desavarsirea omului nu poate avea loc decat acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoana singulara, ci ca o comunitate de Persoane in desavarsita unitate, intr-o singura Fiinta, a omului credincios, intr-o unire dupa har cu Acesta.

Spiritualitatea crestina ortodoxa se deosebeste esential de alte spiritualitati prin faptul ca are un fundament puternic in Persoana Fiului lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru toti oamenii din toate timpurile si locurile, adica de la Adam pana la sfarsitul veacurilor.

Trupul inviat al Mantuitorului Hristos este un izvor de viata dumnezeiasca pentru toti in viata pamanteasca, un izvor de putere pentru a ne mentine si a spori si noi in curatirea care duce la inviere. Hristos, primind trup, cu care S-a inaltat la cer, indeplineste in Sine legatura dintre cer si pamant, ca temei al indumnezeirii vietii noastre, implicit al autenticei spiritualitati.

Spiritualitatea crestina ortodoxa leaga indisolubil dogma de viata. Spiritualitatea ortodoxa se fundamenteaza pe dogme, deoarece acestea reprezinta unul si acelasi adevar, sub diverse forme, absolut necesar pentru mantuire si indumnezeire: Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.

Spiritualitatea crestina ortodoxa se manifesta ca o spiritualitate puternic omeneasca in Descoperirea dumnezeiasca, aceasta fiind izvorul credintei crestine.

II. TRASATURA TRINITARA

Sfanta Treime este fundamentul invataturii si credintei ortodoxe despre Dumnezeu. Credinta in dogma Sfintei Treimi delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu de alte doctrine si conceptii, in sensul ca numai o astfel de Dumnezeire este singura mantuitoare, ca baza a comuniunii de iubire cu noi, ca persoane in vesnicie. Credinta crestina intr-un singur Dumnezeu ca Fiinta, dar in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, ne arata ca Dumnezeu este transcendent si imanent in acelasi timp, ca este mai presus de lume, dar este in lume. Mai mult decat atat, El coboara la noi cu una din Persoanele Sale, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desavarsirii, a indumnezeirii, adica a fi in deplina comuniune de viata. Aceasta este convingerea spiritualitatii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem si inepuizabil al iubirii si care il considera pe om tot persoana, il pretuieste ca atare pe om si vrea sa-l ridice in acest dialog al iubirii, dar fara a-i anula libertatea devointa, deci numai daca omul voieste.

Desavarsirea omului nu poate avea loc decat acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoana singulara, ci ca o comunitate de Persoane in desavarsita unitate, intr-o singura Fiinta, a omului credincios, intr-o unire dupa har cu Acesta.

Aceasta comunitate desavarsita de Persoane supreme, poate hrani cu iubirea ei nesfarsita si perfecta, setea noastra de iubire fata de ea si intre noi.

Aceasta hranire trebuie sa o gandim dar sa o si traim. Ca iubire desavarsita Sfanta Treime se poate darui si altor persoane daca voieste, impartasindu-le treptat din infinitatea vietii si iubirii Sale, indumnezeindu-le. Persoanele pot deveni partase la aceasta viata dumnezeiasca, in mod treptat. Aceasta daruire a Sfintei Treimi nu poate fi traita si cugetata fara energiile dumnezeiesti necreate in grade mereu sporite, caci Fiinta insasi este o energie comunicata, dar pe care noi nu o putem trai ca fiinte finite decat foarte putin, deoarece energia ce ni se comunica este infinita.

Totodata, comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti nu este o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostazica intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Iubirea nu este uniforma, caci astfel s-ar produce monotonie.

Mantuirea si indumnezeirea celor ce cred in Hristos nu este decat estinderea relatiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeiesti la creaturile constiente, adica la persoanele umane. De aceea, Treimea se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea este baza mantuirii. Dumnezeu vrea sa intinda iubirea Sa de Parinte al tuturor, ca fata de alti fii, prin Fiul Sau.

Sfanta Treime este cea care lucreaza mantuirea noastra. In structura supremei iubiri interpersonale este data unica posibilitate de a fi mantuite persoanele umane. Aceasta posibilitate este data de Sfanta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvantul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.

Prin Fiul Sau intrupat, dupa al carui chip suntem creati, intram in comuniune filiala cu Tatal, iar prin Duhul ne rugam Tatalui, sau vorbim cu El ca niste fii, mai exact, capatam indrazneala de fii in fata lui Dumnezeu.

Duhul Sfant aduce in creatie viata si iubirea intertreimica, de fapt ridica intreaga creatie in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii, care nu cunoaste hotar. De aceea, Biserica Sfantului Duh, mai ales la Sfanta Euharistie, in cadrul Sfintei Treimi.

Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastra are loc prin Hristos, in cadrul Bisericii, plina de energiile dumnezeiesti necreate si sfintitoare. Aceasta lucrare este fagaduita mai intai de Mantuitorul Hristos: „De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi pe el si va veni la el si ne vom face locas in el”. (In.14,23)

Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastra in comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfant. Aceasta putere ne transfigureaza launtric si astfel incepe procesul lung al desavarsirii sau indumnezeirii noastre in Hristos.

Toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta ca nu se poate face nici o rugaciune cu nadejde de implinire, fara credinta in Ea. Toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisirea puterii Ei, ca temei al increderii ca tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte se va putea implini. Tot in Biserica si la orice inceput bun al unei activitati in viata de zi cu zi, credinciosii isi fac semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, indicandu-se prin aceasta o anumita salasluire a Treimii in fiinta lor.Prezenta lucratoare a Sfintei Treimi in Biserica, pe care o marturisesc epistolele Sfintilor Apostoli, e facuta eficienta in toate timpurile, prin rugaciunile de cerere, de lauda, de multumire, de marturisire si de binecuvantare a lui Dumnezeu din partea preotului si credinciosilor, ca si prin binecuvantarile preotului adresate credinciosilor.

Fiind sursa inepuizabila de iubire jertfelnica, de energii dumnezeiesti necreate, Sfintei Treimi este baza a spiritualitatii crestine autentice. Viata noastra duhovniceasca are ca punct de plecare comunicarea de viata si iubire treimica, se mentine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfant, este ajutata in nevointele ascetice si in toate faptele bune savarsite fata de fratii nostri intru Hristos, iar cand se ajunge pe culmile cele mai inalte ale acestei trairi, este cea care o mentine intr-un progres nesfarsit.

III. TRASATURA HRISTOLOGICA

Spiritualitatea crestina ortodoxa se deosebeste esential de alte spiritualitati prin faptul ca are un fundament puternic in Persoana Fiului lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, pentru toti oamenii din toate timpurile si locurile, adica de la Adam pana la sfarsitul veacurilor. Urcusul duhovnicesc al crestinilor are ca norma, dar si ca o cale adevarata, pe Mantuitorul Hristos, asa cum El insusi ne-a spus: „Eu sunt calea…” (In.14,6)

Nimeni nu poate urca pe treptele desavarsirii morale, avand alta cale in afara de Hristos si nimeni nu poate ajunge pe o alta cale in afara de El. Iar legatura noastra ontologica cu Mantuitorul Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul Sau cel Sfant. De aceea Ortodoxia a preferat, mai ales in perioada Sfintilor Parinti si in scrisul filocalic al marilor traitori ai unirii cu Dumnezeu, sa foloseasca termenii de „viata in Hristos”, de „viata in Duh”, de „viata duhovniceasca”, de „viata in Dumnezeu” tocmai pentru a indruma viata crestinului in procesul desavarsirii morale, indiferent pe ce treapta s-ar afla.

Tinta finala a acestei trairi in Hristos este indumnezeirea, a carei realizare este posibila prin actele mantuitoare si Evanghelia de – viata – datatoare, patimile cu jertfa pe cruce, Invierea si Inaltarea la ceruri intru slava de-a dreapta Tatalui. Prin aceste acte, Mantuitorul Hristos reface dialogul dintre om si Dumnezeu, facut posibil de data aceasta, de marea chenoza rascumparatoare a Fiului lui Dumnezeu.

Intruparea si indumnezeirea, pentru unii Sfinti Parinti, sunt notiuni si realitati oarecum echivalente si se implica reciproc in spiritualitatea crestina ortodoxa. Firea omeneasca a Mantuitorului Hristos a intrat intr-un proces de indumnezeire treptata de la intrupare pana la inviere, cand s-a umplut deplin de energiile indumnezeitoare ale Duhului Sfant, dar numai dupa invierea Sa. Indumnezeirea firii omenesti, desi data in intruparea Sa, este realizata si progresiv de-a lungul intregii Sale vietuiri pamantesti, prin patima,jertfa pe Cruce,inviere si inaltare.

Dumnezeu coboara in lume si Se intrupeaza, ramanand in continuare Dumnezeu adevarat si facandu-Se om adevarat, intru toate asemenea noua, afara de pacatul stramosesc (Fil.2,6-7) si omul care rupsese dialogul cu El se ridica spre plenitudinea vietii dumnezeiesti, devine dumnezeu dupa har, pentru ca unirea celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, in ipostasul Logosului, adica a Fiului intrupat, a fost hotarata inca din veci in sfatul lui Dumnezeu, caci acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creata din nimic.

Prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat in om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adica la deplina lui comuniune cu Dumnezeu si cu semenii umani, caci prin intrupare are loc nu numai o refacere ontologica, ci si o innoire si o crestere ontologica a chipului dumnezeiesc aflat in om.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu ramane cu aceasta calitate si atunci cand se intrupeaza, iubirea Sa filiala fata de Tatal umpland umanitatea Sa. Dar prin umanitatea Sa, care astfel este si a noastra, se umple de iubire filiala intreaga fire in multimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul lui Hristos, adica dupa chipul Cuvantului intrupat, deci „faptura noua”. (II Cor.5,17)

Prin Intrupare Mantuitorul Hristos „se face ontologic firea umana asumata” si anume o reface, cum spune acelasi Sfant Maxim – „in conformitate cu ea insasi”, caci „devenind om am pastrat liberul arbitru in impasibilitatea pacii cu natura”. Deci, Fiul lui Dumnezeu a luat firea omului, dar nu lipsita de vointa lui. Asumata in persoana Fiului Sau cu voia Lui, voia umanului a devenit voie a Lui, fara sa fie anulata, a devenit nu voia firii Lui dumnezeiesti, caci aceasta ar fi anulat-o ca voie omeneasca. Se dovedea prin aceasta scopul inalt pentru care firea umana a fost inzestrata cu o vointa proprie.Libertatea cu care este inzestrata firea omeneasca, deci si vointa, este una din caracteristicile esentiale ale chipului dumnezeiesc din fiecare si se refera la sufletul omului, dar in stransa legatura cu trupul. In ele se misca multe impulsuri, sub influenta diferitelor imprejurari, dar principal este ca socotinta si alegerea sa se conformeze ratiunii firii integrale.

Persoana umana, miscandu-Se in conformitate cu firea din sine si din altii, se misca in conformitate cu voia lui Dumnezeu, prin puterea iubirii care izvoraste de la Dumnezeu Cel in Treime. De aici rezulta ca Dumnezeu a creat pe oameni inzestrati cu o vointa, care este ajutata de iubirea lui ca sa se dezvolte in unitate intre ei si cu El.
Atunci cand insa oamenii au fost manati de unele impulsuri unilaterale din ei, sub atractia unor aspecte ale lumii, vazute unilateral, au ajuns la socotinte si alegeri contrare unitatii dintre ei si cu Dumnezeu: Insusi Fiul lui Dumnezeu a luat firea omeneasca, in Persoana Sa, ca sa concretizeze vointa ei in miscari conforme cu integritatea ei si cu voia lui Dumnezeu ca sa atraga si pe cei facuti semenii Sai in aceasta unitate.

Prin intrupare a avut loc o reinnoire ontologica, precum si una morala, datorita, in primul rand, restabilirii si aprofundarii cunoasterii lui Dumnezeu, prin redescoperirea ratiunilor divine asezate in lucruri, in fapturi, de catre Logos, inca de la inceput si prin subtierea opacitatii insesi a lumii, savarsita prin innoirea si indumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului intrupat.

In al doilea rand are loc o refacere si o crestere a continutului cunoasterii lui Dumnezeu Cel in Treime si prin descoperirea directa a lui Dumnezeu in Cuvantul intrupat: „Si Cuvantul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia – Nascut din tatal, plin de har si de adevar. (In.1,14)

Mantuitorul Hristos este persoana Care cuprinde in Sine totul, de la Dumnezeire pana la materia indumnezeita a cosmosului, prin firea omeneasca, legata organic cu ea prin Trupul Sau. Si prin primirea Lui in ei, insisi, oamenii isi realizeaza aspiratia lor de cuprindere a Totului si de indumnezeire prin ei a cosmos.

Deschiderea noastra spre viata spirituala si deci posibilitatea spre desavarsire, marire, indumnezeire, a fost realizata de Mantuitorul Hristos prin invatatura si pilda Sa de slujire ca Proroc – Invatator, prin jertfa Sa de buna voie pe cruce ca Arhiereu si prin puterea si stapanirea absoluta pe care a exercitat-o ca Imparat asupra intregii fapturi.
In viata si in invatatura Sa, El ni se descopera ca model de sfintenie demn de urmat.

Sf. Maxim Marturisitorul spune ca in acest sens: „Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca-L si imita dupa putere” , caci „Cum prin fire este numai El, iar bun prin hotararea libera a vointei este numai cel ce imita pe Dumnezeu”. Acelasi parinte arata ca toti cei botezati in numele Sfintei Treimi trebuie sa tina poruncile Mantuitorului Hristos impreuna cu dreapta credinta. „Caci toate poruncile Domnului ni s-au daruit impotriva a toata calea cea nedreapta”.

Chipul Mantuitorului Hristos, in poruncile evanghelice, ne apare aspru cand ni se ofera in porunci sau cand ne spune ca singurul drum spre bine este prin ele. El este ascuns in aceste porunci si in stradania pentru dobandirea virtutilor, nu numai ca norma, ci si ca putere personala ce lucreaza in ele. Poruncile date de Mantuitorului sunt valabile in orice clipa si, in stradania noastra pentru implinirea lor, se afla mereu ajutorul sau.

In invatatura pe care ne-o da, Mantuitorului Hristos se interpreteaza pe Sine ca tinta finala si desavarsita pentru noi, deoarece El este adevarul si proorocia in persoana, prezentandu-ne in mod real starea de sfintenie realizata de credincios in El. Pentru aceea se da pilda pe Sine: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre”. (Mat. 11,29)

Predica Mantuitorului Hristos este chemarea adresata oamenilor ca sa primeasca impacarea lui Dumnezeu, care incepe de la intruparea Sa, aceasta fiind unicul drum al vietii lor adevarate, pentru dobandirea vietii vesnice, a indumnezeirii. Sf. Maxim afirma referitor la aceasta: „De vrei sa afli calea care duce la viata, caut-o in „Cale” si acolo o vei afla”, adica in „Calea” care a zis:

„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. (In.14,6) ”Dar caut-o in mare osteneala caci putini sunt cei care o afla”. (Mat.7,14)

Crucea lui Hristos semnifica o noua treapta de ridicare si de intelegere duhovniceasca a intregii vieti a crestinului ortodox si de aceea constituie un temei al spiritualitatii crestine ortodoxe. Fara aceasta jertfelnica daruire de Sine a lui Dumnezeu, prin Hristos viata nu ar fi fost deplina, spiritualitatea crestina nu ar fi stat pe adevaratele-i fundamente. Caci, prin Crucea lui Hristos a fost omorata in noi dusmania (Efes.2,16), am fost impacati cu Dumnezeu si totodata intre noi, jertfa inseamna daruire totala a lui Dumnezeu prin renuntare la egoism.

Fara Crucea lui Hristos, adevarata comuniune cu Dumnezeu, adevarata spiritualitate nu ar fi fost restabilita, caci la Tatal omul nu putea sa intre decat in stare de jertfa curata. Aceasta nu putem sa o aducem noi ca oameni si de aceea Fiul lui Dumnezeu, om asemenea noua, in afara de pacat, S-a dus Tatalui ca o asemenea jertfa curata, pentru a ne atrage si pe noi in jertfa Sa si a ne imprima si noua puterea starii de jertfa prin unirea Lui cu noi, ca astfel, sa putem intra si noi cu El la Tatal, asa cum spune Sf. Apostol Pavel (Efes.2,18; 3,12) si odata cu intrarea, avem impacarea sau pacea intre noi si Dumnezeu si intre noi laolalta.

Prin Crucea lui Hristos ca suprema daruire a Lui ca om, este omorat in noi, in mod real dusmania care ne-a faramitat firea si ne-a pervertit chipul, rugand astfel comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii si lipsindu-ne de viata spirituala autentica.

Prin jertfa Crucii, Mantuitorului Hristos dobandeste si iubirea lui Dumnezeu pentru firea decazuta a omului. Manifestand prin jertfa vointa de a se darui cu totul lui Dumnezeu, Mantuitorului Hristos reface chiar prin aceasta firea omeneasca din starea sa decazuta. In jertfa Mantuitorului Hristos sunt doua aspecte si doua directii nedespartite ale jertfei: spre Dumnezeu si spre firea omeneasca din Persoana Fiului intrupat si prin ea din noi toti.

Pe verticala, jertfa de pe Cruce restabileste comuniunea intre Dumnezeu si om, adevarata viata spirituala, iar pe orizontala restabileste insasi firea umana decazuta in egoismul si in invartosarea ei in fata lui Dumnezeu si in multimea indivizilor care o faramiteaza, asa cum a afirmat Sf. Maxim Marturisitorul.

Ascultarea si moartea Mantuitorului Hristos a avut eficienta ontologica de ridicare a firii Lui umane din stricaciune si moarte, pentru ca El nu a fost numai om, ci Dumnezeu adevarat si om adevarat. Un simplu om nu putea sa mantuiasca pe altii sau pe sine prin activitatea sa morala si prin moarte. In realitate, numai prezenta efectiva a puterii dumnezeiesti este cea care da viata oricarei creaturi, asa precum lipsa ei produce moartea intregii creaturi.

Activitatea morala este doar o conditie de cooperare a omului, ceruta de puterea dumnezeiasca, ca lucrarea ei sa fie efectiva. Aceasta activitate este stimulata si sustinuta tot de puterea dumnezeiasca si este mijlocul prin care se manifesta puterea dumnezeiasca. In incordarea biruitoare a firii umane in moartea Mantuitorului Hristos este prezent lucrator ipostasul divin, precum si in intarirea firii umane insesi, prin triumful spiritului asupra trupului, a vietii asupra mortii.

Aceasta jertfa a Mantuitorului Hristos este jertfa in veci, dar in acelasi timp este si locul in care este salasluita slava si puterea dumnezeiasca, destinata noua chiar de la facerea lumii. Jertfa de pe Cruce, din marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, a fost absolut necesara pentru mantuirea si indumnezeirea noastra, pentru ca sa avem acces din nou la sfintenie, in comuniune de viata si iubire. Ea s-a transformat in izvor de viata pentru toti cei cuprinsi in umanitatea Sa indumnezeita, dandu-le puterea sa infaptuiasca virtutea care, savarsita consecvent, inseamna esenta adevaratei spiritualitati.

In stransa legatura cu Intruparea si Crucea se afla Invierea lui Hristos, care le continua si reda in acelasi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerata o noua creatie sau a opta zi a creatiei, adica un dar total care vine de la Dumnezeu, care innoieste pe om si desavarseste unirea lui Dumnezeu cu toti oamenii. Invatatura ortodoxa, fidela gandirii Sfintilor Parinti, staruie mult asupra aspectului antologic al Invierii lui Hristos, privind firea Lui omeneasca, cu rasfrangeri asupra intregii firi omenesti, precum si asupra creatiei.

Trupul inviat al Mantuitorului Hristos este un izvor de viata dumnezeiasca pentru toti in viata pamanteasca, un izvor de putere si de curatire. Este un izvor de putere pentru a ne mentine si a spori si noi in curatirea pneumatizarea care duce la inviere. De aceasta tine progresul intr-o transparenta care, fiind o continua personalizare si intarire a persoanei noastre, este in acelasi timp o intarire a adevaratei comuniuni intre noi si Dumnezeu si intre noi insine, comuniune care sta la baza adevaratei spiritualitati.

Hristos, primind trup, cu care S-a inaltat la cer, indeplineste in Sine legatura dintre cer si pamant, ca temei al indumnezeirii vietii noastre, implicit al autenticei spiritualitati.

Prin Inviere, umanitatea lui Hristos a fost total strabatuta de viata Duhului, Hristos Il are acum si ca om in mod deplin pe Duhul Sfant in Sine, pe care Il avea din veci, dupa Dumnezeire. Mantuitorului Hristos patrunde acum cu trupul prin usile incuiate la Sfintii Apostoli, sau poate sa se faca nevazut din fata lor in Eman. In aceste aratari El iradiaza din trupul Sau celor din jur putere si slava dumnezeiasca si Se face cunoscut intr-o transparenta luminoasa care, de cele mai multe ori covarseste trupul si numai cand voieste il face vizibil, dar si atunci straluminat de puterea Sa divina ca Persoana.

Invierea din morti a Mantuitorului Hristos constituie aratarea puterii dumnezeiesti in trup si anume in trupul Cuvantului intrupat. Sfintii Parinti arata ca El n-a fost inviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totala neputinta, ci din faptul ca si-a manifestat puterea inca mai inainte de invierea cu trupul, in sfaramarea portilor iadului si in eliberarea de acolo a celor ce au nadajduit mai inainte de venirea Lui. El invinge iadul cu sufletul Sau omenesc, dar unit cu Dumnezeirea si de aceea nu poate fi retinut in iad, ci scapa de el si prin puterea lui dumnezeiasca elibereaza din iad si sufletele celor care au crezut mai inainte in fagaduintele despre menirea Lui, ale celor ce au contemplat in logosul vestit din Vechiul Testament intentia venirii Lui in trup.

In Hristos Cel inviat este viata dumnezeiasca pentru ca in El este si moartea omului luat in El insusi si amandoua acestea sunt active si in noi. „Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Hristos ca si viata Lui sa se arate in trupurile noastre” (II.Cor.4,10). Din puterea mortii, dar si invierii Lui, murim pacatului si inviem lui Dumnezeu. Deducem de aici ca trupul lui Hristos cel inviat este un trup ridicat la deplina transparenta duhovniceasca si in aceasta calitate s-a umplut de sfintenie, de indumnezeire, aflandu-se asa in fata Tatalui.

Prin Inviere, prin faptul ca trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne patrunde, Insusi El ne-a devenit propriu impreuna cu sufletul si cu Dumnezeirea din El. Iar noi, induhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, intrucat ne-am deschis Lui prin credinta si comuniune. Cei ce se afla in stransa comuniune cu Mantuitorului Hristos primesc prin Duhul o largime in viata si cunostinta lor, din largimea vietii Fiului ca om, inaintand spre statura spirituala a lui Hristos; viata Lui a devenit viata noastra si incoruptibilitatea trupului Sau inviat lucreaza in noi in vederea invierii noastre.

In perspectiva invierii avem puterea spirituala sa ducem adevarata lupta ceruta de ea: lupta impotriva patimilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenta, pentru comuniune, pentru asemanarea cu Hristos, puterea Celui Care a inviat sustinandu-ne pe ceasta cale. Astfel, Invierea Mantuitorului Hristos este alt temei fundamental al spiritualitatii crestine ortodoxe.

IV. TRASATURA PNEVMATOLOGICA

Ceea ce deosebeste esential spiritualitatea crestina de orice alta spiritualitate este, in afara de faptul ca ea nu afirma identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenta totala, caracterul ei hristologic. Legatura noastra cu Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul cel Sfant al Lui.Iisus Hristos care este singurul ,,Mijlocitor,,, pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scara spre Sine. Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul, care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca.

Duhul aduce in creatiune viata si iubirea intertreimica, ridica creatiunea in planul iubirii intertreimice si al indumnezeirii.

Prin Duhul Sfant noi suntem ridicati in lumea dumnezeiasca,sau lumea dumnezeiasca patrunde in noi. Aceasta ne preschimba.

Un alt temei al spiritualitatii autentice il constituie si Inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui intru slava. Dupa invatatura ortodoxa Invierea si Inaltarea sunt doua acte mantuitoare distincte, dar aflate in stransa legatura. In Hristos omul este condus de Dumnezeu, sustinatorul universului, spre indumnezeirea in care se afla El.

Tinta ultima a lucrarii Mantuitorului Hristos este sa invinga moartea universala, adica sa ridice intreaga creatie din starea de slabiciune extrema pe care a produs-o despartirea ei de izvorul vietii care este Dumnezeu: inseamna intarirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiaza din El, in asa masura incat sa invinga suprematia automatismului unei naturi care duce spre moarte.

Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor in comuniunea desavarsita cu Dumnezeu Cel in Treime, infinit in puterea Lui spirituala. Ridicat din nou la slava si la autoritatea deplina a Dumnezeului, Omul – Hristos ramane totusi om, mai exact omul model la care trebuie sa ajungem cei ce credem in El.

Prin Inviere si Inaltare, dar mai ales dupa Inaltarea la ceruri intru slava de-a dreapta Tatalui, Trupul Mantuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat, innoit total. Inaltarea la ceruri a constituit indumnezeirea suprema a omenirii Lui, care inseamna suprema sensibilizare si transparenta a acesteia pentru Tatal ceresc (de fapt pentru intreaga Sfanta Treime) si pentru oameni.
Salasluirea deplina a Mantuitorului Hristos numai in inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu are loc dupa ce s-au curatat de egoismul pasiunilor, prin implinirea poruncilor Lui, deci s-au facut transparenti Duhului Sfant din Hristos si orizontului pnevmatic infinit in care se afla Hristos.
Astfel, Inaltarea lui Hristos inseamna ridicarea lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred.
El este prezent cu Tatal in fiinta intima a credinciosilor, prin Duhul Sfant si are astfel, ca Dumnezeu, o eficienta nemasurata in ei, inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pneumatizare culminanta este o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent. 70– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Invatatura despre Biserica, in „Indrumari misionare”, p.386

V. TRASATURA COMUNITAR-ECLEZIALA

Progresul omului in viata cea noua in Hristos are loc in comunitatea teandrica a Bisericii, insufletit de energiile dumnezeiesti necreate. Acolo unde este Hristos prezent in Sfintele Taine, in ierurgii sau alte rugaciuni ale Bisericii, acolo este Biserica plina de duhul comuniunii cu El, sau numai Biserica impartaseste pe Hristos, ca Trup al Lui, prin mijlocirea Sfintelor Taine, sau a altor rugaciuni.

Madular al lui Hristos nu poate deveni si nu poate ramane cineva, decat daca se incorporeaza si face parte din Trupul tainic al Lui, ca ansamblu bine oranduit al multor madulare. Astfel, spiritualitatea ortodoxa are si un aspect comunitar – sobornicesc. Acesta s-ar traduce in temeni simpli prin angajarea unuia pentru altul, pentru a obtine mantuirea, sfintirea sau indumnezeirea.

Marele teolog A. Homiakov a atras atentia asupra acestei caracteristici esentiale a spiritualitatii ortodoxe: Stiu ca atunci cand unul din noi cade, cade singur, dar de mantuit nu se mantuieste nimeni singur; cine va fi mantuit, va fi mantuit in Biserica, fiind madular al ei, in unire cu ceilalti credinciosi. Daca cineva iubeste, el este in obstea iubirii. Daca cineva crede, se gaseste in obstea credintei. Se roaga cineva? Este in obstea rugaciunii… Daca este un credincios al Bisericii, rugaciunea ta este trebuitoare pentru toti credinciosii ei. Daca renunti la obste, mori, nu mai esti madular al ei. Sangele Bisericii este rugaciunea pentru ceilalti, iar duhul acestei rugaciuni este lauda si rasplata Domnului.

Biserica este trupul subornicesc, comunitar sau social al lui Hristos in care El se prelungeste si lucreaza sau care este alcatuit din toti aceea care s-au incorporat in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant in Taine, dupa ce au auzit si primit Cuvantul lui Dumnezeu, intocmai ca aceea „ca la trei mii de suflete care s-au adaugat” apostolilor, ucenicilor si fratilor in ziua Cinzecimii (F.A.1,13, 14; 2,1-4, 9-12). Biserica este un trup, un tot, care nu anuleaza madularele, ci, dimpotriva, le afirma si ele se afirma reciproc: „Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte” (I Cor. 12,27).

Hristos si umanitatea sunt asa uniti in Biserica, incat nici Hristos si nici umanitatea nu pot fi vazuti sau conceputi unul fara celalalt, sau altfel spus – unul cheama si implica pe celalalt. De aceea, Hristos este capul Bisericii, iar umanitatea, adica cei incorporati personal in Hristos, Biserica, ca trup al lui Hristos, extins peste veacuri. Pozitia speciala a lui Hristos in Biserica consta esential in aceea de cap al Bisericii (Col. 1,18), de factor care uneste pe credinciosi cu Sine ca pe un trup al Sau si in calitate de izvor de putere si model dupa care se orienteaza si de care se umplu si se imprima cei incorporati in El, facandu-Se tot mai mult dupa chipul Lui.
In cadrul Bisericii se traieste intens fratietatea, constiinta ca toti sunt fiii aceluiasi parinte, ca impartasesc acelasi curs al vietii pamantesti, in acelasi duh al iubirii, avand a urma acelasi drum, spre aceeasi tinta, desavarsirea crestina. De aceea, nimeni nu va fi lasat in parasire. Slabiciunea fratelui va fi slabiciunea mea si taria mea va fi taria lui.

C O N C L U Z I I

Intregul ansamblu de eforturi ascetice continue ale omului credincios, pentru curatirea de pacate si desavarsirea prin virtuti, spre trairea cu Dumnezeu Cel in Treime, il exprima termenul de „SPIRITUALITATE”, de viata duhovniceasca sau de viata in Hristos” si nicidecum termenul de „mistica”, termen care astazi nu reda fidel adevaratul sens al trairii crestine in Hristos, mai ales ca este asociat uneori, in exprimari cu caracter peiorativ, reducand aria autenticei spiritualitati.

Baza invataturii si spiritualitatii crestine ortodoxe este Sfanta Treime, ea avand ca tinta indumnezeirea omului credincios si unirea lui cu Dumnezeu, fara confundarea in El, intr-un dialog al iubirii. Lucrarea mantuitoare a Sfintei Treimi prin Hristos asupra noastra in Biserica are ca scop desavarsirea noastra in Hristos, pana la statura deplinatatii Sale, dupa ce am parcurs, prin eforturi ascetice continui, intregul drum al purificarii de patimi, prin dobandirea virtutilor. Ca existenta desa-varsita, Sfanta Treime este binele desavarsit. Ca existenta plenara, identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare par-ticipant la bucuria unuia de altul, pe Duhul Sfant, Sfanta Treime, umple de sens intreaga existenta.

Dumnezeu, ca suprema existenta, ca binele desavarsit, pune pecetea binelui si pe existenta noastra, intr-un dialog constient, care are la baza iubirea.

In spiritualitatea ortodoxa omul, deci creat din nimic, se poate impartasi de unica si infinita existenta prin sine a lui Dumnezeu, crescand in desavarsirea ei infinita. Nu este din fiinta lui Dumnezeu, dar nici nu se confunda cu Fiinta Lui, imbogatindu-se etern, la infinit, din ea.

In spiritualitatea crestina ortodoxa persoana umana ramane cu firea sa dumnezeiasca, adica un „Dumnezeu dupa har”, nu dupa natura, deci nu se face un alt izvor al energiilor dumnezeiesti, ci doar un mediu care le reflecta. Ortodoxia nu a introdus in interiorul sau, nici n-a lasat sa patrunda in elementele credintei sale inventiile marunte si complicate ale unor teologi stapaniti de sofisme intelectuale si nu de focul launtric al relatiei dialogice speciale dintre om si Dumnezeu.

Ortodoxia nu a amestecat arabescurile neesentiale ale mintii umane in esenta simpla, tainica si permanent traita a datelor fundamentale ale misterului mantuirii.

Spiritualitatea autentica si ziditoare se manifesta in spatiul vast al Bisericii, inteleasa ca Trup tainic al Mantuitorului Hristos. Biserica autentica, izvoratoare si pastratoare a spiritualitatii autentice este mostenitoarea Cincizecimii, deci a tot ceea ce aduce nou in lume Cincizecimea. Biserica adevarata pastreaza intotdeauna tezaurul revelat, bogat in spiritualitate si mijloacele de impartasire, avand siguranta Cuvantului intrupat (In.14,6) si de aceea ea nu concureaza niciodata cu ideologiile sau curentele de gandire ale societatii. Rolul fundamental revine preotului ortodox care trebuie sa fie constient de faptul ca prin tot ceea ce face apara unitatea Bisericii si spiritualitatea sa autentica.

Spiritualitatea crestina ortodoxa este viata lui Hristos, Cel care a invins moartea noastra prin moartea Lui pe Cruce, in care a fost lucratoare suprema-I iubire a Lui ca Om fata de Tatal, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, facut om pentru noi.

In spiritualitatea ortodoxa persoana umana nu se poate dezvolta cu adevarat conform „chipului si asemanarii” in relatia dialogica, speciala, cu Dumnezeu si cu semenii, decat prin exercitiul responsabilitatii, a carei pecete a fost pusa de Dumnezeu la creatie. Aceasta responsabilitate il face pe Dumnezeu transparent omului. Prin ea se simte omul legat de Dumnezeu, ca far suprem.

In constiinta responsabilitatii sale omul are un nou element al constiintei de sine. Ea il ajuta la accentuarea constiintei sale de sine. Ea cere fiintei sale sa se implineasca tot mai mult ca om.

In spiritualitatea ortodoxa cel ce crede in Hristos trebuie sa-si concretizeze credinta prin fapte bune, adica sa-si foloseasca libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat in lume prin energiile dumnezeiesti necreate.

Aceste fapte trebuie sa-L aiba in vedere pe Mantuitorul Hristos, pe care-L vedem in chipurile tuturor semenilor nostri. Fie trebuie sa izvorasca din iubirea noastra jertfelnica, luand ca model iubirea jertfelnica a lui Hristos.

Ele devin concret fapte de slujire a semenilor nostri, de aproape sau de departe care compun societatea umana si pentru care suntem responsabili in mod personal. Spiritualitatea ortodoxa urmareste si exprima desavarsirea credinciosului in Hristos, ca madular al Trupului Sau tainic, Biserica. Si intrucat desavarsirea nu se poate dobandi in Hristos decat prin participarea la viata Lui dinino-umana, tinta spiritualitatii ortodoxe, mantuirea si desavarsirea credinciosului se realizeaza numai prin unirea lui cu Hristos si daltuirea chipului lui Hristos in el. Spiritualitatea ortodoxa este o permeabilitate si o transparenta a omului fata de Hristos si o transparenta a lui Hristos insusi fata de acesta. Aceasta inseamna ca spiritualitatea ortodoxa prezinta procesul inaintarii crestinului pe drumul desavarsirii in Hristos, prin curatirea continua de patimi si dobandirea virtutilor, anume un proces sau un urcus continuu cu trepte carora le corespund diferite virtuti care culmineaza cu iubire. Pe orizontala spiritualitatea ortodoxa se manifesta progresiv, in deschidere si disponibilitate a credinciosului spre semeni, spre lume si spre valorile morale si cultural-spirituale perene, credinciosul primind putere spre aceasta deschidere tot din relatia si comuniunea lui cu Hristos.

Viata umana este darul lui Dumnezeu Unul Intreit (Fac. 2,7; Iov. 10,12; I Cor. 15,45) de la crearea dupa chipul si asemanarea Sa, (Fac. 1,26-27) pentru a se impartasi de alte daruri dumnezeiesti si de aceea trebuie sa aiba in firea sa ceva inrudit cu Acela de Care tine. Ea se manifesta sub doua aspecte: fizic si spiritual, fiind astfel valoarea suprema a omului pe pamant, suport al tuturor valorilor care o exprima si o impun in fruntea acestora. Toate valorile si mai presus de orice viata umana, sub indoitul ei aspect fizic si spiritual, cu toate posibilitatile si realizarile ei, sunt incredintate omului spre pastrare, fructificare si progres continuu, caci persoana umana este singura faptura a lui Dumnezeu purtatoare de valori, capabila, in existenta pamanteasca, de continua depasire de sine, spre o tinta finala. Persoana umana, ca purtatoare si de valori morale, trebuie sa le cultive in comunitatea bazata pe iubire, pentru obtinerea vietii vesnice, deci a mantuirii, a desavarsirii, a sfintirii sau a indumnezeirii.

Vorbind despre spiritualitate ne referim la un fapt deosebit de insemnat, nu la o simpla dimensiune a vietii crestine, la un compartiment mai deosebit al ei, ci la esenta ei insasi. De la inceput trebuie sa spunem ca spiritualitatea nu poate fi inteleasa decat ca viata. Prin cuvantul spiritualitate definim viata crestina indumnezeita. Originea acestei vieti este „darul Sfantului Duh” despre care ne vorbeste Apostolul Petru in prima sa cuvantare de la Cincizecime (F.A. 2,38). De fapt, expresia Sf. Apostol nu face altceva decat sa confirme implinirea unei profetii a Mantuitorului insusi: „In ziua aceea veti cunoaste ca voi sunteti in Mine si Eu in voi”. (In. 14,20)

B I B L I O G R A F I E

1. Teoctist, patriarhul BOR Apostolatul social in slujba inaltelor valori, in Pe treptele slujirii crestine, Ep. MM si Sucevei, M-rea Neamt,1980, p. 123.
2.– Aubert, Jean-Marie, Vivre en chretien an XX-a sicle, Editions Salvator, Mulhouse, Tome I-er, „Le sel de la terre”, 1976
3.– Evdochimov, Paul, Les ages de la vie spirituelle. Des Péres du desert à nos jours, Debusi de Brower, Paris, 1964
4.– Moldovan, – Pr. Prof. Dr. Ilie, Spiritualitate si responsabilitate in viata crestina, in „Studii Teologice”, an XXXVII (1985), nr. 1-2
5.– Plamadeala, Mitrop. Ardealului Antonie, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Sibiu, 1983
6.– Radu, Pr. Prof. dr. Dumitru, Valoarea vietii umane si apararea ei, in „Studii Teologice nr. 7-8/1983
7.– Idem, Trairea crestina, in „I.B.M.P.” nr. 4, ed. Episcopiei Ramnicului si Argesului, Rm. Valcea, 1987
8.– Idem, Indreptarea si indumnezeirea omului in Hristos, in „Ortodoxia” an XL (1988), nr. 2
9.- Idem, Aspectul comunitar – sobornicesc al mantuirii, in „Ortodoxie”, nr. 1/1976
10.– Idem, Sfanta Treime, in „Indrumari misionare”
11.– Idem, Iisus Hristos Mantuitorul lumii, in „Indrumari misionare”
12.– Idem, Mantuirea – a doua creatie, in „Ortodoxia” an XL (1986), nr. 2
13.– Idem, Hristologia Sf. Maxim Marturisitorul, in „Ortodoxia”, an XL (1988) nr. 3
14.– Idem, Mantuirea obiectiva sau Rascumpararea, in „Indrumari misionare”.
15.– Idem, Invatatura despre Biserica, in „Indrumari misionare”
16.– Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, 60, P.G. 90, col. 621 AB
17.– Idem, Exposito in Orat.Dominic.P.G.90, col. 977
18.– Idem, A patra suta a capetelor despre dragoste 55, in „Fil.rom.” vol. II
19.– Idem, Cuvant ascetic, in „Filoc.rom.” vol. II
20.– Staniloae, – Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfanta Treime – Creatoarea, mantuirea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, in „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), nr. 2
21.– Idem, Cateva trasaturi caracteristice ale Ortodoxiei, in „M.O.”, nr. 5-8/1970

Despre autor

Dr.în teologie Antoniu-Catalin Pastin

Colaborator
15 articole postate
Publica din 21 Mai 2012

• Spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Religie
• Penticostarul si spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Viata liturgica
• Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa - Antonie Plamadeala - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Paisie Velicicovski in spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: