Iti vine greu sa-ti pui buzele pe o bucata de craniu galbena si lustruita, care se iveste prin ferestruica vreunei racle din cine stie ce biserica, pentru ca iti imaginezi tot felul de lucruri. Vezi, de exemplu, in fata ochilor portretul ipotetic al celui mort. Il vezi intins pe nasalie, iti imaginezi ca el s-a descompus treptat si ca tot ce a mai ramas e teasta pe care o privesti. Nu te poti impiedica sa nu-ti pui problema si din perspectiva sanitara: cat de igienic poate fi sa saruti niste oase pe care cu siguranta nimeni nu le-a dezinfectat vreodata?

Raspunsul pe care orice teolog si orice crestin ti-l dau la aceasta intrebare este acela ca acolo unde e sfintenie, nu e boala (valabil si in cazul sarutarii icoanelor sau al impartasirii cu aceeasi lingurita). Daca nu poti accepta acest raspuns, inseamna ca deschidem alte discutii, legate de sfintenia unor moaste sau unor icoane, respectiv de transformarea reala a painii si a vinului in Trupul si Sangele lui Hristos, in Sfanta Impartasanie. Acest demers este, insa, imposibil in limitele unui simplu articol.

Noi credem ca anumiti crestini au fost rasplatiti de Dumnezeu pentru viata si faptele lor, asa incat dupa moarte ramasitele lor trupesti se fac purtatoarele unor binefaceri materiale si spirituale pentru cei vii.
Credinciosii isi exprima deseori evlavia fata de Dumnezeu si sfintii Lui inchinandu-se la icoane si sarutand moaste, impartasindu-se, astfel, de aceste binefaceri. Desigur, inchinarea in sine este un lucru dificil, pentru ca presupune infrangerea unui orgoliu launtric, care il impiedica pe om sa recunoasca meritele unui sfant sau maretia lui Dumnezeu. Daca se mai adauga si sila tematoare de a pune buzele pe oasele sfantului, atunci inchinarea devine aproape imposibila. Pe de alta parte, inchinarea devine inautentica si atunci cand este rezultatul unei simple „vanatori“ de har vindecator. Facuta, insa, in incredintarea simpla si calda a faptului ca Dumnezeu lucreaza si prin sfintii Lui, inchinarea este un foarte firesc gest tamaduitor de suflete si poate de trupuri, departe de orice suspiciune de imbolnavire. Este o chestiune de CREDINTA, pur si simplu.

Desigur, credinta nu este oarba! Nicaieri in Biblie sau in invataturile Bisericii Ortodoxe nu scrie: „Crede si nu cerceta!“. Expresia aceasta prosteasca este o inventie atribuita Bisericii de catre inamicii ei si nu are nici o relevanta in viata unui credincios. Orice bun crestin poate cerceta si poate intreba (Sf. Parinti spuneau ca „cel ce vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca“), iar in cazul moastelor, cercetarea inseamna a simti tu insuti binefacerile lor. Chiar si o apropiere neincrezatoare de oasele unui sfant poate da rod; cata vreme noi facem un pas, Dumnezeu face zece. Totul se rezuma la a face acest pas, lasand deschisa portita, in ciuda indoielii sau a retinerii. 

Nu poti invata inchinarea despicand firul in patru la vreo sueta, dupa cum nu poti invata sa inoti dand din maini in aer, pe mal. La un moment dat, trebuie sa intri in biserica, respectiv sa te arunci in apa. Daca vrei, desigur. Parintii Bisericii spun ca iadul nu este facut pentru cei pe care nu-i vrea Dumnezeu (pentru ca Dumnezeu ii vrea pe toti, dar nu-i obliga), ci pentru aceia care nu-L vor pe Dumnezeu. Poti alege, asadar...

                                                       Cristian TABARA

                                               Lumea Credintei, anul II, nr 4(9)

• Cat de importanta este igiena bucala?
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Ingrijirea trupului si atitudinea in fata bolii
  Publicat in : Sanatate si stiinta