Părintele academician Dumitru Popescu, în vârstă de 81 de ani, a trecut la Domnul în dimineaţa zilei de 10 martie 2010.

Teologia ortodoxa romana a cunoscut in a doua jumatate a secolului al XX-lea o perioada de dezvoltare si maturizare ce poate fi considerata unica in intreaga sa istorie. Desi Biserica si teologia insasi nu s-au bucurat, in acele decenii, de conditii externe favorabile, ci tocmai dimpotriva, o pleiada de ierarhi si de profesori de teologie a reusit, prin eforturi constante, sa produca opere valoroase, afirmand un specific propriu al Ortodoxiei romanesti si facandu-l cunoscut in celelalte Biserici Ortodoxe, ca si in spatiul eterodox. Aceasta noua expresie a teologiei romane, debarasata de influentele scolastice si rationaliste s-a impus in atentia lumii teologice crestine, atat prin dimensiunea duhovniceasca patristica, cat si prin tinuta stiintifica, ceruta de cultura contemporana.

O privire generala asupra profesorilor de teologie academica, ce au activat in ultimele cinci decenii ale veacului trecut, ar putea constata existenta a trei generatii de cadre didactice, fiecare avand o contributie specifica la dezvoltarea cugetarii teologice ortodoxe. Prima dintre ele ar cuprinde pe profesorii formati inaintea celui de-al doilea razboi mondial, prin care s-a facut trecerea de la Facultatea de Teologie Ortodoxa la Institutul Teologic de Grad Universitar (atat la Bucuresti cat si la Sibiu) si care in anii '50 se aflau in plina maturitate creatoare. A doua generatie este reprezentata de ucenicii directi ai acestori profesori eminenti , ei afirmandu-se incepand cu anii '70 iar a treia generatie o constituie cadrele didactice afirmate plenar dupa 1990, prin care s-a produs trecerea la noile Facultati de Teologie Ortodoxa, incadrate in Universitatile de stat, dar continuand sa se afle sub patronajul benefic al Bisericii.

Unul dintre liderii incontestabili ai celei de-a doua generatii de profesori universitari este, fara indoiala, parintele academician Dumitru Popescu, cel care a implinit de curand 75 de ani de viata. Domeniului caruia ii apartine si caruia i-a conferit valoare si stralucire este cel al teologiei dogmatice, in care a avut ca predecesori profesori ilustri, precum parintele Staniloae, prof. Nicolae Chitescu sau pr. prof. Isidor Todoran. in personalitatea complexa a parintelui academician Dumitru Popescu se regasesc inmanunchiate alesele insusiri ale inaintasilor sai, la care trebuie adaugate claritatea stilului si luciditatea gandirii, ce caracterizau scrisul teologic al pr. prof. Ioan Mihalcescu.

Fidelitatea fata de contributiile predecesorilor sai si fata de experienta eclesiala si spiritualitatea ortodoxa in general este conciliata la parintele academician cu innoirea permanenta a abordarilor sale teologice, inspirata din misiunea actuala a Bisericii si de provocarile venite din partea culturii si stiintei contemporane. Larga deschidere spre teologiile eterodoxe, al caror cunoscator extrem de calificat este, atat intr-o maniera critica cat si intr-una irenica, a contribuit la avansarea dialogurilor teologice intercrestine si in acelasi timp la afirmarea specificului Ortodoxiei romanesti si universale.

Ceea ce particularizeaza in mod deosebit activitatea didactica si opera teologica a parintelui profesor Dumitru Popescu este dimensiunea interdisciplinara sau pluridisciplinara. Astfel, in viziunea sa, teologia dogmatica si simbolica este inseparabila de teologia fundamentala sau apologetica, ca sa dam doar un exemplu. In cele ce urmeaza vom incerca o prezentare si o evaluare a temelor teologice majore din cuprinsul acestor doua domenii ale teologiei.

Primele studii elaborate de autorul nostru sunt consacrate capitolului eclesiologic al dogmaticii ortodoxe, locul central ocupandu-l teza de doctorat, intitulata „Ecleziologia romano-catolica dupa documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican si ecourile ei in teologia contemporana", cu o prefata semnata de prof.dr. Nicolae Chitescu. Este cunoscut faptul ca in deceniul al optulea al secolului XX, teologia ortodoxa, alaturi de teologiile eterodoxe, si-a concentrat atentia asupra domeniului eclesiologiei ca raspuns la provocarile ecumeniste, care impuneau precizari asupra identitatii eclesiale, in vederea initierii dialogurilor teologice dintre Biserici.

Din sirul contributiilor eclesiologice ale autorului nostru retinem afirmatia ca „Biserica s-a intemeiat la Cincizecime, atat sub forma vazuta, cat si nevazuta". Este aici un adevar de credinta specific Ortodoxiei, prin care sunt inlaturate reminiscentele catolice din manualele noastre de dogmatica, conform carora ar exista un interval intre momentul intemeierii Bisericii vazute si al celei nevazute, cea din urma fiind anterioara celei dintai. Numai intrucat se afirma concomitenta celor doua aspecte ale unicei Biserici a lui Hristos, se poate pastra un echilibru intre acestea, fara ca aspectul vazut sau institutional sa prevaleze asupra celui nevazut sau spiritual, in acest sens, o alta afirmatie a parintelui profesor este de natura sa clarifice si mai mult raportul dintre cele doua aspecte sau dimensiuni ale Bisericii: „Cele doua aspecte ale Bisericii, „trup al lui Hristos" si „templu al Duhului Sfant", nu sunt doua realitati suprapuse, ci implicate una in alta".

Relatia interioara dintre aspectul hristic si cel pnevmatic al Bisericii sunt fundamentate, in dogmatica ortodoxa, pe relatia perihoretica desavarsita dintre Fiul si Duhul Sfant in Sfanta Treime, relatie alterata in teologiile eterodoxe prin conceptia gresita despre Filioque.

Pe de alta parte afirmatiile de mai sus pot fi conciliate si cu cele spuse de parintele Staniloae in Dogmatica sa: „Prin intrupare, Rastignire, inviere si inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau. Prin aceasta Biserica ia fiinta virtual". Tot ceea ce a lucrat Hristos asupra propriei Sale firi omenesti (aspectul ontologic al Rascumpararii) trebuie sa se extinda in celelalte fiinte umane, prin puterea Duhului Sfant, trimis de El peste Sfintii Apostoli la Cincizecime. A afirma intemeierea Bisericii sub ambele aspecte la Cincizecime inseamna a nu reduce Biserica doar la dimensiunea hristica, asa cum procedeaza teologia romano-catolica, dar nici a o reduce la dimensiunea pnevmatica, cum se intampla in conceptiile protestante si neoprotestante.

Pentru dogmatica ortodoxa, asa cum intelege sa afirme parintele academician Dumitru Popescu, intemeierea Bisericii la Pogorarea Duhului Sfant inseamna ancorarea ei in insasi Sfanta Treime, ea constituind expresia vointei Tatalui, intrupata sau concretizata prin Fiul inomenit in Duhul Sfant, coborat la nivelul si in interiorul umanitatii restaurate. Biserica, in mod asemanator si in acelasi timp corelativ cu lumea creata isi are ultimul temei in Dumnezeu-Sfanta Treime, asa cum imparatia spre care se indreapta Biserica si lumea prin ea, este imparatia Prea Sfintei Treimi. in acest fel se poate respinge hristomonismul eclesial scolastic si pnevmatomonismul eclesial protestant.

Intre temele dogmatice predilecte ale autorului nostru, aflam de la inceput si invatatura despre Sfanta Treime, care este relationata permanent nu numai cu invatatura despre Sfanta Biserica ci si cu cosmologia sau antropologia, precum si cu invatatura despre Sfintele Taine. Ceea ce a urmarit in abordarea doctrinei trinitare a fost, pe de o parte o actualizare a contributiilor patristice, in special a Parintilor Capadocieni, pe linia de gandire neopatristica, inaugurata in teologia romaneasca de Parintele Staniloae, iar pe de alta parte, evidentierea raportului dintre persoana si comuniune din interiorul vietii Sfintei Treimi, pentru a putea fi aplicat la nivelul Bisericii, ca raspuns la provocarile colectiviste sau individualiste ale sec. al XX-lea. Plecand de la aceleasi premise, ca si Parintii sec. al IV-lea si in acord cu Parintele Staniloae, autorul nostru ajunge la urmatoarele concluzii: „in lumina gandirii biblice si patristice, putem depasi conceptul de natura omogena al filosofiei grecesti ce exclude iubirea, pentru a pune in evidenta caracterul relational (subl.aut.) al naturii divine, care permite persoanei sa se inradacineze in natura divina si sa infatiseze Treimea ca structura a iubirii si comuniunii supreme. Datorita caracterului relational al naturii divine in care se inradacineaza persoana, Sfanta Treime ramane deschisa catre lume.

Treimea coboara in lume de la Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant, pentru ca omul sa se inalte la comuniunea de viata vesnica a Treimii Celei mai presus de fire".

Dimensiunea simbolica a invataturii trinitare prin care sunt intelese pozitiile catolice si protestante referitoare la aceasta dogma este permanent prezenta in fiecare dintre studiile consacrate acestei teme majore. Ceea ce reproseaza teologiei scolastice, parintele profesor este accentuarea unilaterala a transcendentei imuabile a lui Dumnezeu, consecinta a acordarii unui primat logic fiintei divine asupra persoanelor trinitare sau a conceperii acestei fiinte ca incomunicabila si in acelasi timp urmare a respingerii doctrinei energiilor necreate divine, invatatura ce permite teologiei ortodoxe sa afirme, concomitent cu transcendenta divina, o prezenta imanenta in lume a lui Dumnezeu prin lucrarile Sale. Este, insa, cazul sa mentionam ca, in modul cel mai onest, este remarcat si progresul, chiar daca incipient, al unor teologi catolici in directia admiterii invataturii palamite, ca de exemplu Yves Congar, Jacques Lison sau Andre Halleux. Motivul acestui progres nu este de ordin pur dogmatic, ci in primul rand pastoral, deoarece „datorita crizei spirituale, care confrunta lumea noastra secularizata, teologii catolici au inceput sa descopere valoarea netrecatoare a energiilor divine necreate pentru viata si misiunea crestina in lumea contemporana".

In domeniul hristologiei, contributia parintelui academician poate fi sintetizata si definita prin dezvoltarea unei teologii despre Hristos-Logosul divin creator, ceea ce-i va permite sa relationeze intr-o maniera noua capitolul hristologic cu cel cosmologic si cel antropologic. Aceasta teologie are drept fundament gandirea Sfantului Atanasie cel Mare si a Sfantului Maxim Marturisitorul, adica a acelor Parinti care au revolutionat gandirea substantialista si determinista a antichitatii prin afirmarea unitatii interioare dintre spirit si materie, fapt de natura sa explice posibilitatea intruparii Logosului divin, Fiul Tatalui inomenit pentru mantuirea noastra.

Prin calitatea Sa de Logos divin creator prin care Dumnezeu Tatal a adus la existenta lumea si pe om, Iisus Hristos „nu are legatura numai cu Biserica, fiindca nu este doar Mantuitor, ci este si Logosul creator al universului, Care este prezent in cosmos si lumineaza pe orice om, care vine in lume (Ioan I, 7)... Prezenta lui Hristos in creatie, prin puterea Duhului, este singurul mijloc prin care lumea a fost deschisa si se poate deschide din nou catre Dumnezeu"12. Pe de alta parte aceasta prezenta cosmica a lui Hristos, care confirma si fundamenteaza rationalitatea cosmosului, este temeiul unei teologii a prezentei lui Dumnezeu in lume. in aceiasi timp afirmarea, astazi, a acestei calitati a Fiului lui Dumnezeu, permite teologiei crestine sa intre in dialog cu toate celelalte religii ale lumii, in vreme ce restrangerea doar la atributul de Mantuitor, asa cum s-a intamplat in teologiile eterodoxe, va genera o conceptie crestina exclusivista sau dominatoare.

Relatia dintre hristologie si cosmologie o intemeiaza parintele profesor si pe finalitatea intruparii, transfigurarea naturii umane prin umplerea ei de energiile divine necreate, transfigurare inceputa cu trupul Mantuitorului Hristos, extinsa in umanitate si prin ea asupra intregului cosmos: „Prin intrupare, jertfa, inviere si inaltarea la cer, Hristos a transfigurat propriul sau trup, pentru a face din acesta, prin Duhul Sfant, mijloc de iradiere si transformare a omului si creatiei, in Biserica. Pentru a depasi dualismul gandirii antice, dihotomia spirit-materie, care facea imposibila acceptarea intruparii spiritului si, corelativ, transfigurarea materiei de catre spirit, Sfintii Parinti au afirmat ca spiritul este interior materiei si ca materia este concentrare de energie si de calitati logice (ca urme ale Logosului), astfel incat materia poate fi transfigurata de spirit, de puterea Duhului Sfant".

Relatia dintre Iisus Hristos si cosmos cuprinde in sine si raportul dintre El si istorie, conceput in spiritul gandirii Sfantului Maxim Marturisitorul, dupa care „Hristos este inceputul, mijlocul si sfarsitul veacurilor", adica centrul istoriei: „Ca inceput al veacurilor, Hristos este Logosul Creator, prin care s-au zidit lumea si omul. Ca mijloc al veacurilor, El este Logosul Mantuitor, Care a restaurat in El insusi omul si creatia. Ca sfarsit al veacurilor, El este Logosul Creator, Mantuitor (si Judecator n.n.), in care omul si creatia isi afla glorificarea lor plenara, la Parusia Sa, dupa invierea celor adormiti si dupa judecata universala. Ca Unul din Treime, Care s-a intrupat pentru mantuirea noastra, Hristos constituie inelul de legatura dintre cosmos, Biserica si Sfanta Treime".

O tema teologica centrala, comuna cosmologiei si antropologiei, avandu-si originea in hristologie, este cea a transfigurarii materiei, atat a intregului cosmos, cat si a trupului uman. Aceasta tema, in opinia parintelui profesor, surprinde tocmai specificul ortodox al celor doua domenii teologice, intrucat are la baza invatatura palamita despre energiile necreate, potrivit careia toate cele create de Dumnezeu au ca ultima destinatie umplerea lor de lumina, transfigurarea sau indumnezeirea lor prin har. intreg dinamismul cosmologic si antropologic ortodox se fundamenteaza pe posibilitatea lucrarii eficiente a harului divin necreat asupra materiei create (ca de altfel si asupra spiritului creat, inger sau suflet omenesc), care nu se opune acestei actiuni ci dimpotriva, este intarita in existenta sa. Aceasta evidentiaza in acelasi timp caracterul teocentric al omului si, solidar, al cosmosului sau in alti termeni ca omul este o fiinta harica de la inceput pana la sfarsit, dupa cum cosmosul nu se poate lipsi de har: „Transfigurarea eshatologica a materiei, precizeaza distinsul nostru profesor, nu e cu putinta sa se realizeze magic sau mecanic, prin simpla actiune a unei puteri exterioare, ci numai din interior, fiindca Dumnezeu, prin lumina sau energia Sa necreata actioneaza asupra cosmosului prin rationalitatea sau ordinea interioara a aacestuia. Acesta este motivul pentru care Hristos, in decursul vietii Sale pamantesti, a savarsit numeroase minuni asupra fortelor naturii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi, la Schimbarea la fata sau la inviere".

Interdependenta dintre cosmologia crestina si antropologie este pusa in evidenta prin afirmarea calitatii Fiului lui Dumnezeu intrupat de Logos creator, fapt ce demonstreaza ca lucrarea de mantuire a Lui priveste atat omul cat si cosmosul dar si prin locul central pe care teologia si spiritualitatea ortodoxa il acorda energiilor divine necreate: „Datorita lucrarilor necreate ale lui Dumnezeu in Treime, antropologia ortodoxa nu poate separa omul de cosmos (asa cum s-a intamplat in teologia scolastica n.n.), atat pentru faptul ca omul nu poate trai fara cosmos - pe langa altele, cosmosul este mijloc de dialog intre om si Dumnezeu - dar si cosmosul suspina la ; randul sau pentru a fi eliberat de sub robia stricaciunii si pentru a i ajunge la marirea fiilor lui Dumnezeu in Hristos (Romani 8, 21)".

Concepute in perspectiva pnevmatologica, inseparabila in Ortodoxie de cea hristologica, cosmologia si antropologia isi afla implinirea in eclesiologie, fiindca Biserica este spatiul si modul in care se realizeaza sinergia dintre Creator si faptura, avand consecinta finala, eshatologica, a indumnezeirii. Dinamismul cosmologic si cel antropologic sunt si mai bine evidentiate de dinamismul eclesial, cu aceeasi baza harica sau energetica, dar cu o simtire mai accentuata a prezentei si lucrarii Mantuitorului Hristos si a Duhului Sfant. Divino-umanitatea lui Hristos actualizata permanent sau prelungita in Biserica, este singura garantie a respingerii tendintelor eterodoxe de a autonomiza cosmosul, omul si Biserica, adica de a le seculariza.

Impotriva autonomizarii rationaliste a cosmosului si a omului a luat pozitie de nenumarate ori parintele academician in lucrarile sale, sanctionand eroarea scolastica de a fi conceput o separatie transanta intre Dumnezeu si om, intre spirit si materie, intre om si cosmos. O astfel de polemica solid argumentata o aflam in studiul „Umanizare ori deificare in Hristos?" in care tendintele conservatoare ale teologiei catolice contemporane, ulterioare Conciliului Vatican II, in materie de hristologie si antropologie, sunt respinse de ilustrul nostru profesor.

Sugestia catolica de a inlocui notiunea de deificare (indumnezeire) cu cea de umanizare, cu privire la firea omeneasca a Mantuitorului si, corelativ la persoana credinciosului angajat in procesul mantuirii subiective, este considerata, pe buna dreptate, ca o tendinta quasi-nestoriana de impartire a persoanei lui Iisus Hristos dupa cele doua firi, concepute in termeni de exterioritate sau antagonism. Partizani ai unei hristologii de jos, dupa care "Iisus al istoriei a fost simplu om pe toata durata activitatii Sale pamantesti" , teologii catolici citati in acest studiu lasa sa se inteleaga faptul ca identitatea substantiala intre Iisus al istoriei si Hristos al gloriei se realizeaza doar dupa inaltarea la cer a Mantuitorului. Dar prin aceasta teologia catolica ramane aservita unei viziuni cosmologice eronate, marcata de ruptura dintre lumea naturala si cea supranaturala, care duce inevitabil la disocierea celor doua firi ale Mantuitorului. Aceasta este explicatia incercarii de a introduce termenul de umanizare, atat in hristologie cat si in antropologie, in locul celei de indumnezeire, in intentia nedeclarata de a afirma antropocentrismul excesiv si autonomia culturii seculariste.

Replica teologiei ortodoxe se intemeiaza pe faptul ca „ea n-a renuntat niciodata la «teandria» indisolubila a Mantuitorului Iisus Hristos, fiindca scopul ei nu este sa devina prizoniera istoriei si a ordinei naturale, ci sa inalte omul la asemanarea cu Dumnezeu in Hristos. Centralitatea lui Hristos, ca Dumnezeu si Om, constituie piatra de temelie pe care se fundamenteaza Biserica, ca sa poata infrunta fortele irationale cu care se confrunta astazi omul" . In acest punct de interferenta intre hristologie si antropologie, parintele profesor se intalneste cu un alt mare teolog ortodox, parintele Justin Popovici, care afirma ca in Biserica „orice credincios lupta sa se divino-umanizeze in toata realitatea persoanei lui omenesti. Si daca va castiga aceasta, inseamna ca omul a ajuns la unitatea divino-umana a vietii si are simtamantul viu si nemuritor ca s-a mutat din moarte la viata (Ioan 5, 24)".

Predilectia constanta pentru hristologie, ale carei semnificatii biblice si patristice trebuie mereu redescoperite pentru omul contemporan, ar putea fi considerate cheia de bolta a contributiei parintelui academician Dumitru Popescu in domeniul teologiei dogmatice. Asa se si explica, probabil, motivul pentru care Tratatul de dogmatica, o incununare a activitatii de cercetare si publicistice, care urmeaza sa apara in curand, a fost intitulat „Iisus Hristos, Pantocratorul". II. Contributia substantiala in domeniul teologiei dogmatice a parintelui academician Dumitru Popescu este dublata de cea in domeniul teologiei fundamentale sau apologeticii, la fel de consistenta si originala.

Am putea spune, fara riscul de a gresi, ca poate fi considerat un adevarat deschizator de drumuri intr-un domeniu care a suferit enorm in a doua jumatate a secolului XX, orice discurs pe teme apologetice fiind interzis teologiei ortodoxe. Prin faptul ca a fost cel dintai teolog care, dupa 1990, a elaborat studii substantiale asupra raportului dintre religie si cultura, religie si filozofie, religie si stiinta, religie si arta, a initiat si dezvoltat un curent innoitor in teologia romaneasca, apreciat atat in Biserica cat si in societate. Cel mai concludent argument este faptul ca mai intai volumul „Teologie si cultura" a primit premiul Academiei Romane pe 1993 iar, ulterior, autorul nostru a fost primit ca membru al acestui suprem for al culturii romane.

Noutatea adusa prin contributiile apologetice se refera la faptul ca analiza raportului dintre religie sau teologie si oricare dintre domeniile culturii si civilizatiei umane, porneste de la adevarul biblic si patristic al rationalitatii creatiei, care trimite concomitent la Ratiunea sau Logosul divin, la ratiunea umana si la energiile divine necreate.
Daca in domeniul dogmaticii invatatura despre rationalitatea creatiei fundamenteaza o cosmologie teonoma, care respinge pretentiile scolastice de autonomie a universului si implicit a omului fata de Dumnezeu, in aria apologeticii aceeasi invatatura constituie premisa oricarui dialog dintre teologie si cultura sau stiinta. Aceasta intrucat Revelatia divina naturala, in conceptia ortodoxa, permite intalnirea si dialogul fiindca de Logosul divin creator sunt dependente atat ratiunile lucrurilor, cat si energiile create ale cosmosului, in care se oglindesc si sunt prezente cele divine necreate.

Relatia dintre teologie si cultura este pozitiva, afirma parintele acedmician, si benefica pentru ambele domenii. Pe de o parte „teologia are nevoie de cultura pentru a cunoaste si raspunde problemelor care framanta omenirea intr-o epoca determinata. Pe de alta teologia are rolul de a purifica si transfigura cultura, eliberand-o de aspectele negative".

Metoda selectiva utilizata de Parintii rasariteni este si astazi actuala in sensul unei „resemnificari sau interpretari teologice a culturii, pentru ca ceea ce poate da consistenta culturii, ca rod al mintii si sensibilitatii omenesti, nu este ratiunea umana singura, in stare de bune si de rele, de unde ambivalenta culturii, ci ratiunea divino-umana, pe care se cladeste teologia". Imperativul actual este acela de a nu identifica Evanghelia si cultura dar, concomitent, de a nu le separa, deoarece fundamental ele nu se opun.

Semnalul de alarma pe care il trage autorul nostru cu privire la pericolul secularizarii si descrestinarii culturii europene contemporane, cu influente puternice si in cultura noastra nationala, a fost cel dintai care a provenit din mediul teologiei ortodoxe romanesti. Autonomia aroganta de care da dovada cultura secularizata se manifesta in antropocentrismul excesiv de factura neoariana, cum ar fi afirmat parintele Justin Popovici. De altfel, intr-o maniera similara, cu sase decenii mai devreme teologul si omul de cultura care a fost Nichifor Crainic atrasese in mod foarte serios atentia asupra fenomenului reinvierii umanismului pagan in cultura secolului XX. Aportul personal al parintelui Popescu in aceasta problema consta in identificarea cauzelor teologice ale secularismului apusean, reprezentate de o hristologie de factura nestoriana si de o antropologie triumfalista: „Aceasta situatie se datoreaza unei ideologii crestine care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa in creatie si a inchis omul in imanenta lumii, fiindca a separat omul de Dumnezeu, chiar si in Hristos".

O alta tema asupra careia s-au concentrat cercetarile parintelui profesor a fost aceea a relatiei dintre teologie si filozofie. in mod concret atentia i-a fost atrasa de impactul pe care filosofia l-a avut asupra teologiei crestine, atat in epoca patristica, cat si in cea moderna si contemporana. Pe baza investigatiilor intreprinse, se concluzioneaza ca in timp ce Parintii rasariteni au utilizat doar notiuni, scheme sau exprimari filosofice preluate din cultura timpului lor, in crestinismul apusean au patruns, literalmente, curente filosofice, care si-au pus puternic amprenta pe discursul teologic, atat ca forma cat si ca fond. Acest proces negativ a fost de natura sa altereze continutul Traditiei apostolice, sa determine o viziune impersonalista, juridica si neduhovniceasca asupra realitatilor spirituale si materiale ale Bisericii, cat si ale cosmosului in general. Din acest motiv s-a putut ajunge la situatia nefericita in care „transcendenta lui Dumnezeu a fost confundata cu absenta Sa din creatie. Aceasta la randul ei, a dat nastere la doua curente privind raportul dintre teologie si filosofie sau metafizica. Pe de o parte exista tendinta de a confunda teologia cu metafizica si a transforma metafizica in teologie naturala, radical deosebita de cea supranaturala (alunecand spre deism), ... Pe de alta parte, in opozitie cu aceasta teologie naturala, exista tendinta de a opune radical teologia cu metafizica, alunecand spre fideism".

Aceasta dilema fundamentala pe care teologiile eterodoxe nu o pot depasi nici astazi, nu afecteaza teologia ortodoxa, deoarece „daca Dumnezeu ramane transcendent dupa fiinta Sa, ca Dumnezeu personal, al ratiunii si iubirii, se face prezent in imanenta creatiei, prin lumina Sa necreata, impartasita de Duhul Sfant. Cu alte cuvinte, nu exista o ordine naturala golita de orice prezenta supranaturala a luminii sau a energiei divine, caci prin lumina necreata ordinea supranaturala se inscrie in ordinea naturala si pastreaza cu ea o legatura interioara". Din perspectiva ortodoxa, teologia si filosofia, desi pornesc de la alte premise, utilizeaza metode de cercetare diferite, pot si trebuie sa ajunga la o concluzie comuna, care le faciliteaza relatia si dialogul, si anume aceea ca Dumnezeu este prezent in lume, fara confuzie si fara separatie, si mai ales fara sa anuleze libertatea oamenilor. Tocmai de aceea lumea nu se poate inchide intr-o autonomie separatoare, ci ramane deschisa spre transcendent si ca origine, si ca sens, si ca desavarsire.

Asa cum subliniaza in ultima sa carte aparuta, "Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata" parintele academician, initiator al multor reuniuini pe teme de metafizica si teologie, "in fata sfidarilor care vin din partea societatii secularizate, teologia si filosofia au datoria sa militeze impreuna ca sa calauzeasca sufletul omului catre imparatia valorilor eterne, dupa exemplul marilor filosofi ai antichitatii, care au presimtit venirea Logosului intrupat".

Dintre temele de teologie fundamentala sau apologetica, ce i-au atras atentia autorului nostru, un loc aparte il ocupa relatia dintre teologie si arta. Pentru teologia ortodoxa, ca de altfel si pentru Biserica observam aparitia unei provocari ce vine din partea artei contemporane europene, ce se caracterizeaza printr-o evidenta lipsa de continut spiritual. in mod solidar cu cea mai importanta parte a culturii europene, arta a devenit exclusiv antropocentrista, exaltand valoarea trupului omenesc intr-o maniera renascentista de factura neopagana. insasi arta religioasa din Apus a fost atinsa de maladia secularismului, indepartandu-se de valoarea ei crestina, si mai ales renuntand la a mai influenta arta profana. De altfel, arta, mai mult decat cultura, reflecta foarte exact spiritualitatea unei epoci, care la randul ei poarta pecetea viziunii pe care si-o formeaza omul asupra relatiei sale cu cosmosul si in primul rand cu Dumnezeu.

Inca din paginile primei sale lucrari de dupa 1990, "Teologie si cultura", parintele profesor atragea atentia asupra lipsei de continut spiritual care "determina arta actuala sa se imbete cu iruptia inepuizabila a formei imanente, fara simbol si fara semn si prin aceasta sa devina cu totul nesemnificativa". Pe aceasta linie de gandire, zece ani mai tarziu, in studiul "Esteticul si inesteticul in lumina spiritualitatii rasaritene", va analiza si mai profund implicatiile si consecintele unei arte devenite imorale , ce-si are cauza in "fortele irationale ale intunericului, cu caracter dizgratios, care imping omul sa devina sclavul propriilor instincte dereglate de pacat si sa dea dovada de agresivitatea si violenta". O solutie de salvare a mesajului crestin pe care arta, religioasa sau profana deopotriva, ar trebui sa-l transmita societatii contemporane, ar fi, in opinia parintelui Dumitru Popescu ancorarea in teologia si spiritualitatea icoanei ortodoxe, care are la baza Frumusetea eterna a Mantuitorului Iisus Hristos, aratata, prin intrupare si transfigurare, ucenicilor sai, de ieri si de azi: "Icoanele au rolul de a sustine procesul de crestere duhovniceasca si morala a credinciosilor in Biserica, catre frumusetea de sus, care se realizeaza prin har, credinta si fapte bune, prin rugaciune, asceza si filantropie".

Despre raportul dintre teologie si stiinta in teologia ortodoxa romana nu s-a putut elabora si publica, dupa cum se cunoaste, cateva decenii inainte de 1990. Tocmai de aceea parintele academician si-a indreptat atentia supra acestui domeniu inca din paginile primei carti "Teologie si cultura", in care se cuprind doua studii consacrate temei mentionate. in primul dintre ele, sunt prezentate si analizate pozitiile diferite pe care teologii apuseni si cei rasariteni s-au situat in raportarea lor la stiinta. Atat timp cat s-a lasat influentata de platonism si maniheism teologia apuseana s-a ocupat doar de valorile spirituale, concepute in opozitie totala cu cu cele materiale. La inceputul mileniului al doilea al erei crestine, facand trecerea de la platonism la aristotelism, teologia scolastica a cautat sa se transforme ea insasi in stiinta, distantandu-se pe nesimtite de spiritualitatea crestina. Separand in continuare intre natural si supranatural, dar intorcandu-si atentia mai mult spre om si profesand o antropologie triumfalista, scolastica a inteles ordinea naturala "atat de autonoma si inchisa in sine, incat exclude din principiu, in opozitie cu ordinea supranaturala, orice prezenta a Duhului Sfant in ea. Dar pe aceasta cale, considera parintele Dumitru Popescu, eliminand prezenta Duhului din creatie, scolastica a pus baza unei stiinte, care se separa de Dumnezeu, a golit creatia de misterul sau, de taina ei, data in Duh, si a inlaturat prin aceasta orice limita in calea cunoasterii stiintifice, lasand impresia ca poate cunoaste totul, chiar si fiinta lui Dumnezeu".

Considerandu-se pe sine stiinta sacra, scolastica a dorit sa tuteleze stiintele naturale si prin aceasta a provocat conflictul dintre religie si stiinta, care a marcat vreme de secole cultura apuseana.

Intr-un mod total diferit, teologia ortodoxa pastrandu-si dimensiunea duhovniceasca, a afirmat dintotdeauna prezenta si lucrarea Duhului Sfant atat in Biserica, cat si in cosmos si "a vorbit despre transfigurarea omului si a cosmosului in Hristos, care este mult mai importanta decat orice veleitate stiintifica, deoarece duce la formarea omului nou (duhovnicesc), care se ridica peste determinismul legilor naturale si isi dobandeste adevarata libertate de fiu al lui Dumnezeu in Hristos".

Punctul de intalnire intre teologie si stiinta il descopera parintele academician in rationalitatea creatiei, invatatura elaborata de Parintii rasariteni si aprofundata in secolul trecut de parintele Staniloae. Ea demonstreaza in modul cel mai evident ca intre spirit si materie nu poate exista un antagonism, ci dimpotriva, o relatie interioara, asa cum exista, de pilda, intre suflet si trup in persoana umana. Fundamentul spiritual pe care sta creatia din primul moment al existentei sale si care este extrem de important pentru dialogul dintre credinta si stiinta, "implica atat un aspect supranatural, cat si unul natural, ele aflandu-se in relatie reciproca, fara confuzie si fara separatie intre ele. Aspectul supranatural este dat de energiile necreate, ca purtatoare ale ideilor sau ratiunilor divine, cu focarul lor in Logosul Creator, care constituie obiectul credintei. Aspectul natural este dat in energiile create si in rationalitatea interioara a materiei, cu legile naturale, care alcatuiesc obiectul de cercetare al stiintei".

Oamenii de stiinta sunt, asadar, chemati sa intre in dialog cu oamenii religiei, cu teologii, deoarece, asa cum subliniaza autorul nostru, "baza metafizica a stiintei nu este numai antropologica, nici numai teologica, ci teandrica, data in Hristos, Dumnezeu adevarat si Om adevarat, Pantocrator sau Atottiitor al intregului cosmos".

In legatura cu raportul dintre teologie si stiinta, o remarcabila contributie a parintelui academician, materializata in mai multe studii Si conferinte, o constituie depasirea alternativei creationism-evolutionism de sorginte filosofica apuseana, prin afirmarea unei cosmologii si a unei antropologii teonome si dinamice: "Fundamentul spiritual al creatiei in Logosul Creator si rationalitatea ei interioara au o importanta imensa din acest punct de vedere,

deoarece constituie mijlocul prin care Dumnezeu poate modela creatia din interiorul ei. Oscilatia evolutionista intre deism si panteism se explica prin faptul ca nu s-a descoperit modul in care Dumnezeu poate interveni personal in creatie, pentru a o modela si conduce, din interiorul ei, catre transfigurarea ei ultima in Hristos".

Diferit de modul in care crestinismul apusean a pendulat intre creationism si evolutionism, teologia ortodoxa a stiut sa ocoleasca capcanele diferitelor curente filosofice, mai vechi sau mai noi, ramanand fidela traditiei apostolice si patristice, pentru care lumina Taborului a descoperit adevaratul raport dintre spirit si materie, dintre ratiune si credinta, dintre creat si necreat. Ea a sustinut permanent ca "stiinta si credinta fac impreuna casa buna, fiindca a pornit de la premisa biblica, potrivit careia lumea are in constitutia ei atat un element natural, cat si unul spiritual, cu centrul lor de gravitatie in Logosul divin suprem, prin care au fost facute".

Opera teologica a parintelui academician Dumitru Popescu cuprinde si alte domenii, ca de exemplu misiunea Bisericii, educatia crestina si ecumenismul ortodox, care nu fac obiectul investigatiilor noastre, dar care sunt tot atat de stralucit aprofundate, ca si cel al dogmaticii si apologeticii. Asa cum afirmam cu un alt prilej, ilustrul nostru teolog si dascal se inscrie pe linia marilor inaintasi de la facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, profesorii Ioan Mihalcescu, I.Gh. Savin, Nichifor Crainic, Dumitru Staniloae si Nicolae Chitescu, cu o gandire teologica originala, cu capacitati de investigare si sintetizare cu totul remarcabile, cu un orizont de cercetare extrem de vast, cu o mare deschidere catre cultura si stiinta contemporana si cu o fidelitate constanta fata de traditia si spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Multe din ideile si temele lansate de parintele Staniloae au fost magistral amplificate si inchegate de catre dansul intr-un sistem de larga respiratie si intr-o maniera usor accesibila pentru studenti sau oameni de cultura. A stiut sa formeze o adevarata "scoala de dogmatica" dintre studentii si doctoranzii valorosi pe care i-a instruit, dovada fiind faptul ca astazi ucenicii sai predau la majoritatea facultatilor de teologie din tara.

Pe plan interortodox s-a impus prin conferinte pe care le-a tinut in diferite ocazii, ca si prin organizarea Congresului Facultatilor de Teologie de la Bucuresti din anul 1996. Dintre aprecierile extrem de elogioase la adresa activitatii prodigioase pe care o desfasoara, as dori sa citez din mesajul pe care i l-a adresat I.P.S. Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei si a toata Grecia si in care se afirma urmatoarele: "Prin discursul Sfintiei Voastre, care poarta pecetea unei ample personalitati cu o structura multidisciplinara, prin eruditia aleasa si prin cunoasterea desavarsita a temelor si opiniilor contemporane si, in special, prin dedicatia statornica intru cele ale teologiei sfintei noastre credinte ortodoxe, ati dovedit inca odata si pentru totdeauna, credinta transmisa catre noi in relatie cu problemele si intrebarile omului modern, care, in cautarea luminii viitoare isi intoarce fata catre deosebita si nesecata bogatie a teologiei ortodoxe".

La acestea trebuie adaugata aleasa pretuire de care se bucura in cercurile teologice apusene, catolice si protestante, pentru contributiile aduse la dezvoltarea dialogurilor teologice, atat in perioada activitatii de la Geneva, la Conferinta Bisericilor Europene, cat si ulterior prin participarile cu contributii substantiale la numeroase congrese, conferinte si simpozioane teologice internationale, ca si prin cursurile pe care le preda anual la Institutul Ecumenic de la Bari, Italia.

Pr. prof. univ. dr. Stefan Buchiu

• Taina Preotiei - Parintele Dumitru Popescu
  Publicat in : Dogma
• Parintele Dumitru Popescu - Dascalul
  Publicat in : Editoriale
• In memoriam: Parintele Profesor si Academician Dumitru Popescu
  Publicat in : Editoriale
• Parintele Profesor si Academician Dumitru Popescu
  Publicat in : Religie