Exista Dumnezeu si exist si eu. Dar, in afara de mine si de El exista si lumea, pe care tot El mi-a dat-o mie. Mai mult, m-a facut stapan al ei si m-a pus s-o lucrez. Lucrurile par simple, dar nu e asa pentru toti. Exista crestini pentru care lumea nu mai exista.

Conteaza doar ei, persoana lor particulara si Dumnezeu. Toata munca lor asupra lor insisi, posturi, privegheri, rugaciuni sunt o afacere privata, cu care nimeni din afara n-are nimic de-a face. Astfel de oameni ar trece (si trec adesea, de fapt) pe langa cel cazut intre talhari (parabola samarineanului milostiv este spusa de Matuitorul la Luca 10, 30-36) cu cea mai mare indiferenta. Treaba asta, cu oblojitul ranilor si alte ingrijiri paleative, nu e pentru ei. Oricum, acela, daca "si-a furat-o", a meritat-o el pe undeva, caci cine poate fi fara de pacat pe lumea asta? Cu siguranta i-a provocat el cumva pe agresori. De ce s-ar baga crestinul nostru meritoriu intr-o treaba tenebroasa, in care pierde timpul si cine stie ce incurcaturi se mai ivesc, care nu-l priveste in niciun fel, n-are niciun iz duhovnicesc si nu-i serveste la nimic?

Cam acesta ar fi modul de gandire al unui crestin care suspenda lumea. Pentru el, ajutorul dat altcuiva e o abdicare de la menirea sa spirituala, e o coborare in „noroiul greu al prozii”. Credinta se mentine cu fapte inalte, cu spiritualitate. Eu pot sa ma feresc de ispitele in care cad majoritatea oamenilor de azi: tin post, nu preacurvesc, as fi in stare sa renunt fara prea mare greutate la pasaport, telefonul mobil, internet si orice altceva daca imi dau seama ca acestea ar putea sa-mi pericliteze libertatea. Si as mai face orice alte lucruri as crede eu de cuviinta ca ar fi sper folosul meu duhovnicesc. Si atunci, de ce m-as mai preocupa de pericolele pe care aceste lucruri le-ar putea aduce pentru altii? E treaba lor cum se descurca, ei sa dea socoteala.

Poti spune ca nu te intereseaza lumea si cele ce sunt in ea, ca tu il cauti doar pe Dumnezeu si cele ce tin de partea elevata, a duhului. Conform acestui tip de gandire, sa ne preocupam de lume este o deviere de la scopul nostru unic, care ne cheama catre Dumnezeu. Dar atunci, ca sa fii consecvent cu propriile tale principii, esti ca un sihastru retras in pustie, te hranesti cu radacini si bei doar o canuta de apa pe zi, nu mai ai pareri despre nimeni si nimic: nici referitor la presedintele tarii, nici la criza economica, nici la degradarea moravurilor in societate, nici la orice alt lucru, oricat de marunt ar fi, care se refera la relatiile dintre oameni. Cat timp insa mai ai vreo parere despre oricare dintre acestea si orice altceva, inseamna ca porti inca lumea in tine, ca iti pasa de soarta ei, si ca nu poti, cinstit fiind cu tine insuti, sa spui ca esti dincolo de tot ce e lumesc.

Dezinteresul fata de lume nu este totuna cu dezinteresul fata de cei ce o locuiesc. Poate sa nu ma intereseze multimea de preocupari frivole pe care le tot au oamenii, dar faptul ca acestia au preocupari frivole nu poate sa ma lase indiferent. Este nu doar in datoria mea de crestin ci si in legea iubirii sa ma preocup de soarta aproapelui, e firesc sa sufar si eu pentru neputintele lui si sa incerc sa fac ceva ca sa le alin. Nu poate sa nu-mi pese ca se asculta atatea manele sau atata muzica disco lipsita de noima numai pentru ca eu pot sa ascult acasa sau la filarmonica Mozart si Debussy. Nu trebuie sa ascult si eu muzica proasta, din solidaritate cu semenii mei, dar trebuie sa fac ceva, cat si cum pot, ca si ei sa asculte ceva mai bun. Actiunea mea poate lua diverse forme, dar e clar ca trebuie orientata catre ajutorul dat aproapelui.

Ispitele ne vin, mai intai de toate, de la starea noastra pacatoasa, de la invartosarea in patimi. De aceea si izbavirea va veni prin lupta cu patimile, pentru care suntem suficient de pregatiti, prin faptul ca ne-am facut crestini. Iar nu prin schimbarea conditiilor pe care lumea exterioara ni le ofera. Prea adesea punem totul pe seama mediului neprielnic care ne inconjoara, facem tam-tam si ne tanguim. Aceste conditii externe, oricat de rele ar fi, sunt zero in raport cu dorinta omului de a se mantui. Omul este inzestrat cu o vointa libera. In plus, avem harul botezului, avem exemplele sfintilor, avem scrierile Parintilor. Toate ne sustin in lupta noastra cu intunericul.

Credinta este ca un mers pe sarma, iar sub noi este o prapastie gata sa ne inghita la fiecare pas gresit. Putem cadea pe o parte facand din dezinteresul fata de lume dezinteres fata de semeni. Dar putem cadea pe partea cealalta facand din intereseul fata de lume ideologie. Ambele ipostaze sunt din pacate, bogat reprezentate astazi. De prima varianta a caderii ne-am ocupat pana acum. Hai sa vedem ce se intampla cu a doua.

Lumea ne-a fost data de catre Dumnezeu dintru inceput. Mai intai, Domnul ne-a pus intr-o gradina, in gradina raiului, cu sarcina clara si precisa de a o lucra. Deci avem de-a face cu lumea si cu munca asupra ei, mai intai in calitate de stapani ai ei, asa cum ne-a fost dat sa fim, apoi, dupa cadere, tot stapani, dar, in acelasi timp, si robi, muncind din greu, castigandu-ne painea cu sudoare. Iar aceasta munca a noastra este menita sa fie inchinata lui Dumnezeu in euharistie: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate". Asadar, chiar cazuti, menirea noastra ramane aceeasi ca la inceput: sa lucram asupra lumii pe care sa i-o inchinam apoi lui Dumnezeu.
Lumea este primita de catre fiecare concomitent ca dar si ca obligatie. De aceea devine necesara lucrarea "euharistica" a fiecaruia inauntrul ei, ca munca in care conteaza nu atat rezultatul transformator al actiunii noastre, cat realizarea sinelui care se construieste prin intermediul acestei activitati. Iar fiecare isi face lucrarea dupa darurile pe care le-a primit.

De aceea lumea nu trebuie ignorata, cum fac adeptii spiritualitatii pure, dar nu trebuie nici ideologizata, cum se intampla adesea atunci cand ne ocupam de ea. Ar trebui, ca sa gandim corect, sa avem gandul pe care il are Dumnezeu asupra lumii, sa avem mintea Lui, sa facem lucrul pe care Dumnezeu insusi l-ar face daca ar fi in locul nostru. Preferam insa, pentru ca e mai facil, sa ideologizam intelegerea noastra, adica sa aplicam cateva concepte, mai bine sau mai rau, prin ele sa intelegem si sa apoi sa actionam.

Si dezinteresul si ideologizarea sunt forme false de raportare la lume. Ele ascund realitatea dand impesia ca spun ceva despre ea. Dar cum sa aflam calea cea buna? Lucrul nu este deloc simplu, sau este atat de simplu incat noi, cu felul nostru complex de a fi si de a intelege problemele, nu mai suntem capabili sa-l mai vedem. Buna raportare la lume tine de virtutea dreptei socotinte, pe care Dumnezeu e gata sa ne-o acorde, daca o cerem cu sinceritate si cu