Pentru ortodocsi singura pozitie din care e permisa inte­legerea "tainei" Bisericii este Taina Botezului care consti­tuie poporul lui Dumnezeu. Asa ne-au invatat Parintii Bi­sericii, aceasta o canta ziua si noaptea textele liturgice, aceasta este explicarea pe care o face invatatura ortodoxa la citirea sfintei Scripturi. Suntem datori, asadar, sa privim Biserica sub acest unghi de vedere.

Pentru fratii nostri catolici exista o teza initiala putin diferita. Papa Paul VI a remarcat-o nu cu mult timp in urma: "intreaga Biserica a fost intemeiata pe piatra pusa de insusi Iisus, adica pe papa, urmasul corifeului apostolilor".

Pentru catolici Biserica nu incepe de la ceea ce potrivit Traditiei patristice constituie baza ei - Taina Botezului, poporul lui Dumnezeu -, ci de la corifeu, de la papa. Astfel, dupa ce a stabilit locul papei in Biserica, sau mai bine deasupra Bisericii, cu primatul lui - putere suprema si autoritate absoluta - si infailibilitatea lui, vor acum (Conciliul Vatican II) sa stabileasca si locul episcopilor. Dar cand se ocup de episcopi nu pornesc de la baza, ci iarasi de la varf: "Episcopii constituie un corp, un colegiu (college), urmas al colegiului apostolilor, care impreuna cu papa, urmasul lui Petru, este raspunzator de conducerea Bisericii universale."

Sunt trei entitati evidente exprimate in aceasta fraza: Biserica universala, colegiul episcopilor si papa. Este de ase­menea evidenta relatia care le uneste: colegiul episcopilor si papa sunt responsabili de Biserica, au o autoritate si putere asupra Bisericii. Tocmai aici se afla problema. Cu importanta pe care o dobandeste notiunea episcopatului, adica a corpului episcopilor se instituita o a doua putere in Biserica. Pe langa puterea pontifului - care nu e cu nimic diminuata in ce priveste invatatura si dogma -, ia acum locul puterea exercitata de corpul episcopal. Cu alte cuvinte, exista doua autoritati, doua elemente clar distincte in co­munitatea una si nedespartita a poporului lui Dumnezeu, in Trupul lui Hristos. Putem oare sa facem insa o astfel de distinctie in Biserica si sa vorbim cu atata emfaza de cor­pul si colegiul episcopilor? Si pe ce oare se sprijina aceasta notiune a colegialitatii episcopale, care este destul de re­centa ca realitate, dat si ca termen?

Spuneam mai sus ca termenii "corp", "colegiu", "cole­gialitate" sunt noi. Termenul traditional care exprima acti­vitatea solidara a episcopilor este in realitate "Sinodul", termen foarte diferit de termenii mentionati mai inainte. Acest termen este un cuvant grec compus din doua cuvinte: syn = impreuna, si hodos = drum sau hodeuo = a merge, a umbla pe un drum. Asadar, "Sinod" inseamna drum in comun, mers impreuna si pe acelasi drum. Putem astfel intelege de ce in timpul sfintilor Parinti Sinoadele erau convocate intotdeauna in momentul in care exista primejdia ca o erezie - sau deviere - sa conduca poporul lui Dumnezeu in afara imparatiei... Cuvantul "Concilium" care e traducerea cuvantului "Synodos" are acelasi sens. O arata cu claritate cuvintele care au aceeasi radacina: concilier, conciliate, reconciliation.

Acest sens al termenului ne permite sa vedem suficient de limpede ce este evenimentul, institutia Sinodului: mergere impreuna, impacare, prietenie stransa, fratietate, in cel mai adevarat sens al cuvantului, intre episcopii si Bisericile lor, "toate Bisericile" (2 Co 11, 28) si intre ele, de exemplu, intre Biserica Corintului, Biserica Atenei, a Ro­mei etc....

Astfel se clarifica sensul real al relatiilor intre episcopi. Episcopii sunt frati iubiti, care, desi raman in locuri diferite, traiesc aceeasi viata, cea a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh si care se aduna uneori ca sa vada daca merg corect, ca sa discute impreuna problemele vitale, ca sa precizeze anumite moduri de viata in Biserica si ca sa stabileasca anumite canoane, adica directii care sa usureze si sa asigure calatoria... Acestea nu sunt decat ecoul si aplicarea practica a cuvantului "caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Mt 18, 20), precum si a cuvantului "Iata acum: ce este atat de bun sau atat de frumos decat sa locuiasca fratii impreuna?" (Ps 132,1).

Unitatea episcopilor inseamna ascultare de vointa Fiului pe care a exprimat-o in ajunul patimirii Sale: "Ca toti sa fie una, asa cum Tu, Parinte, esti in Mine si Eu in Tine, ca si ei sa fie in noi una" (In 17, 21). Isi are asadar izvorul in unitatea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi si de aici isi ia intreaga ei putere: constituie astfel o "taina". Nu poate fi deci intemeiata decat pe o taina a Bisericii. Pentru ca unica temelie a unitatii episcopilor (ca si a tuturor credinciosilor) este Taina Botezului, singura unitate reala a episcopatului e cea care se realizeaza in Hristos (adica in Trupul Lui, Biserica) si nu aceea care se intemeiaza pe sisteme si con­stitutii omenesti.

Exista deopotriva Taina Preotiei. Si in aceasta unitatea episcopilor - dar si a preotilor si diaconilor - nu poate sa fie decat mai adanca. Pe de alta parte, nu putem sa separam Tainele, care sunt toate fete ale aceluiasi fapt, adica ale incorporarii noastre in Hristos care ne mantuieste. Pentru ca prin hirotonia sa episcopul "se incorporeaza" deopotriva in Hristos - in arhieria lui Hristos (intr-un mod mai con­cret si mai deplin decat al celorlalti credinciosi). Ea consti­tuie pentru episcop un nou izvor care-l uneste cu Hristos, prin urmare si cu Biserica: prin aceasta se uneste si mai mult cu toti cei botezati, devine episcop al episcopiei lui, al Bisericii lui. Celebrarea hirotonirii episcopilor ortodocsi ne lamureste cu privire la acest aspect: unul dintre clerici il prezinta pe cel ales cu urmatoarea adresare: "Se aduce prea­iubitul de Dumnezeu ipopsifiu [candidat] intarit (Numele...) sa fie hirotonit episcop al de Dumnezeu pazitului oras (N...)." Episcopul care urmeaza sa-si puna mainile peste cel ce se hirotoneste ii spune: "De ce ai venit aici? Ce ceri?" Iar ce cel ales raspunde: "Hirotonia harului arhieresc, ales fiind de clericii preasfintei episcopii..." Atunci episcopul intai-statator spune in auzul tuturor: "Cu alegerea si aprobarea preaiubitilor preoti si clerici ai orasului (N...)..., dumneze­iescul har, Cel care pe toate cate sunt neputincioase le vindeca si toate cele de lipsa le implineste, il promoveaza pe preaiubitul de Dumnezeu preot si ipopsifiu [candidat] (N...) episcop al de Dumnezeu pazitului orasul (N...)... Sa ne rugam pentru el, ca sa vina peste el harul Preasfantului Duh". Si in continuare se celebreaza Liturghia de nou-hirotonit ca semn al unitatii care s-a realizat intre el si Biserica lui, Biserica "de Dumnezeu pazitului oras (N...)...". Acest fapt arata limpede ca, mai presus de toate, prin hirotonia sa episcopul se uneste cu Biserica lui printr-o unire care este puternica si launtrica, sacramentala. Si prin aceas­ta se uneste cu toate Bisericile locale si, prin urmare, cu toti ceilalti episcopi. Asadar, cand se duce in Sinod, nu merge decat ca reprezentant al Bisericii lui, aduce cu el intreaga lui Biserica, iar cand vorbim de unitatea episcopilor vorbim de unitatea Bisericilor locale. Nu este indispensabil sa se foloseasca termenii "corp" si "colegiu al episcopilor", sunt suficienti termenii traditionali: "Biserica catholica" si "Sinod".

Sub alt aspect insusi sensul Tainei hirotoniei e destul de diferit de cel pe care-l exprima cuvintele "corp" si "colegiu". Continutul tainei este evenimentul prin care insusi Iisus Hristos ia un credincios din Biserica si in Biserica Lui ii da porunca sa-i slujeasca pe ceilalti credinciosi si totodata posibilitatea (iar posibilitatea nu se confunda cu puterea) sa le impartaseasca harul Lui prin Cuvant si prin Taine.

Taina Preotiei nu alcatuieste in Biserica un "corp" special al preotilor sau un "corp" al episcopilor. Taina Preotiei nu poate fi situata pe acelasi plan cu Botezul, care-i separa pe crestini de necrestini si care creeaza in societatea umana o comunitate fiintial diferita, Biserica. Taina Botezului constituie Biserica. Taina Preotiei se afla in Biserica. Din acest punct de vedere e mai aproape de Nunta. Desigur, lucrarea Tainei Preotiei este pastrarea succesiunii apostolice. Dar in ce sens? Nu suntem departe de adevar daca spunem ca aceasta Taina inseamna pastrarea obiectivitatii in Biserica, element absolut indispensabil pentru garantarea unitatii si ordinii in Biserica, precum si a mersului drept si sigur al poporului lui Dumnezeu. Oricum ar sta lucrurile, succesiunea apostolica nu este in nici un chip o succesiune de "primat", "autoritate" si "pu­tere". Chiar si aceste expresii sunt cu totul straine Scripturii. Noi astazi, in numele lui Hristos, le-am facut dogme!

Nu suntem rai. Intelegem in ce pozitie se gasesc acum fratii nostri catolici, precum si eforturile pe care le depun aici de cateva decenii multi dintre ei. Intelegem foarte bine cat de mult aceste expresii, cum sunt "corpul episcopilor" sau "colegialitate episcopala", ii ajuta sa "clarifice" si sa "explice" sensul primatului pontifului roman. Cu alte cuvinte, cat de mult "colegiul episcopilor" limiteaza in prac­tica prin insasi existenta lui autoritatea si puterea papala. Dar niciodata o greseala nu se indreapta cu alta. Vrem sa le spunem acest lucru ca frati. Desigur, acest sens al colegialitatii este un "mare pas", da un mare ajutor astazi Bisericii Romano-Catolice. Dar va mai fi el in stare de asta peste cateva decenii? Cand cercetarea atat de curajoasa a teologilor catolici va ajunge, cum speram, la descoperirea intregii Traditii patristice? In zilele noastre toti incep sa inteleaga ce obstacol constituie Conciliul Vatican I pentru Biserica Romano-Catolica si cat de grea este depasirea lui. Cum va putea deci pe viitor sa depaseasca doua obstacole in loc de unul? Pr. Congar marturiseste: "Pacat, tocmai acest lucru se intampla! La Conciliu nu s-a facut o reexa­minare in profunzime"8. Are dreptate. "Pacat" insa nu e de mult folos. Trebuie scoase concluziile necesare.

Sa cautam acum in Scriptura daca intr-adevar cei Doi­sprezece Apostoli au constituit un "corp", un "colegiu", ai carui urmasi in zilele noastre sa poata fi episcopii. Termenul "cei doisprezece" este frecvent in Noul Tes­tament. Din acest termen teologic deduc romano-catolicii notiunea de "corp" si "colegiu" al apostolilor. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. Pentru ca sa intelegem corect ce anume erau cei doisprezece, va trebui sa distingem doua functii diferite ale acestora: ca "ucenici" ai lui Hristos ina­inte de Cincizecime si ca "apostoli" dupa Cincizecime.

Ca "apostoli", "cei doisprezece" aveau o unitate fiintiala intre ei. Constituiau un corp - putem sa spunem asta - dar corpul pe care-l constituiau era corpul Bisericii. De aceea si atunci cand Hristos le vorbeste, le vorbeste intot­deauna cum vorbeste Bisericii. Cand li se adreseaza, li se adreseaza intregii Biserici, credinciosilor tuturor veacuri­lor: "Ceea ce va spun voua, le spun tuturor" (Mc 13, 37) si "Dar nu numai pentru ei Ma rog, ci si pentru cei ce prin cuvintele lor vor crede in Mine" (In 17, 20). Sa vedem ca exemplu concret celebrul text din Evanghelia dupa Matei (9, 35-11,1) unde Hristos ii consacra si trimite pe "cei doisprezece" ca apostoli. Daca privim numai catalogul numelor si versetul: "Si a trimis Iisus pe cei doisprezece", exista pericolul sa nu intelegem bine. Trebuie sa vedem si continuarea: "Deci oricine Ma va marturisi inaintea oame­nilor si Eu voi marturisi pentru el... Cine iubeste tata ori mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine... Cine nu-si ia crucea sa... Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste... Cine primeste proroc... Cine primeste un drept..." Si textul adauga: "Si dupa ce a ispravit Iisus de dat aceste porunci celor doisprezece ucenici ai Lui..." Prin urmare, in acest text vedem ca Iisus dand indrumari "celor doisprezece ucenici ai Lui" le da tuturor "ucenicilor Sai", "ucenicilor Lui in veac" si "intregii Biserici".

Tocmai din acest motiv, cand apostolii vorbesc credinciosilor, le comunica toate cate le-a spus Hristos. Vom putea da multe texte, dar ne oprim numai la unul din cele mai caracteristice, pasajul 1 Petru 2,4-10. Hristos i-a spus: "Tu esti Petru" (Mt 16,18), iar apostolul Petru a predat acest lucru tuturor: "si voi ca niste pietre vii sunteti ziditi casa duhovniceasca, preotie sfanta... iar voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant..." Textul este limpede. Biserica este "Trupul" si "Mireasa" lui Hristos, iar ca "plinatatea" Duhului Sfant este si "casa duhovniceasca". "Piatra din capul unghiului" este insusi Hristos (Ef2, 20). Si pe El sunt intemeiati toti cei botezati - "pietre vii" -, atunci cand sunt asezati pe aceasta "zidire" prin Botez. Cei doisprezece sunt primele pietre care au fost asezate. Cons­tituie temelia. Tocmai acest lucru il spune sfantul apostol Pavel in Epistola catre Efeseni 2,19-20: "Prin urmare, voi nu mai sunteti straini si nici pribegi, ci sunteti concetateni ai sfintilor si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi pe temelia apostolilor si profetilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos."

Iata deci care este prima functie a celor doisprezece. Sunt primele membre ale Trupului lui Hristos, primele pietre - asadar temeliile - ale "zidirii" care este Biserica. Prin urmare aceasta prima functie nu se comunica. "Cei doispre­zece" ca temelie a Bisericii nu pot avea urmasi. Aceeasi opi­nie o are si Oscar Cullmann: "Principala caracteristica a slu­jirii apostolice in Noul Testament este unicitatea si nereinnoirea", opinie cu care este de acord si Jean Colson?. Deci daca ii cautam pe urmasii "celor doisprezece", suntem obli­gati sa recunoastem ca acestia sunt toti cei botezati care, ca "pietre vii", continua in timp zidirea "casei duhovni­cesti". Si daca vorbim in acest mod despre "corpul" lor nu facem nimic altceva decat sa vorbim despre corpul intregii Bisericii, care pornind la inceput de la doisprezece membri se extinde peste veacuri impulsionat de suflarea Duhului.

Dar dupa Cincizecime, in Biserica, "cei doisprezece" au o a doua functie. Sunt apostoli. Au o functie apostolica, o datorie apostolica, intemeiaza si organizeaza Biserici locale, comunica celorlalti credinciosi Cuvantul si harul. Si din aceasta a doua functie provin episcopii. Aceasta datorie apostolica se transmite clerului prin "succesiunea apostolica" din generatie in generatie. Dar din acest punct de vedere cei doisprezece constituie orice altceva decat "corp" sau un "colegiu". Acum ei nu mai sunt doisprezece. Sunt mult mai multi. E si Pavel si Iacob, fratele Domnului, e si Barnaba, Timotei si Tit, e si Stefan si Filip, Ioan-Marcu, Sila, Silvan, dar si toti "presbiterii" (FA 14, 23; 15, 2), "pro­fetii" si "didascalii" (FA 13,1) care sunt in fruntea Bisericilor locale. Daca "cei doisprezece" constituie intr-adevar un "corp", unde sa-i situam atunci pe toti cei pe care i-am amintit inainte, de exemplu pe Iacob si, inca mai mult, pe Pavel care in mod incontestabil si el este apostol. Stim apoi cat de mult insista sfantul Pavel asupra faptului ca este "apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu Tatal" (Ga 1,1), ca sa dovedeasca cu claritate independenta sa si autenticitatea calitatii lui apostolice. Dar, pentru mai buna intelegere a chestiunii, sa ne limitam in studiul nostru la cercetarea primelor doua Biserici locale, cea a Ierusalimului si cea a Antiohiei.

In Ierusalim ceea ce impresioneaza din primul moment este persoana lui Iacob si locul pe care acesta il are in Bise­rica, intr-adevar, fara sa se numere impreuna cu "cei doisprezece", detine un loc central absolut in Biserica. Afara de Petru, numai pe el l-a vizitat Pavel cand a venit la Ieru­salim: "Dar pe altul din apostoli n-am vazut decat numai pe Iacov, fratele Domnului" (Ga 1,19). Prin urmare, pentru Pavel el este tot apostol si inca unul din cei mai impor­tanti. Tot in Epistola catre Galateni, cand vorbeste de cei care "socotiti a fi stalpi", nu da prioritate lui Petru, ci lui Iacob: "Iacob, Chefa si Ioan" (Ga 2, 9). insusi Petru la iesi­rea din inchisoare le spune credinciosilor adunati "in casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit si Marcu" (FA 12, 12): «Vestiti acestea lui Iacob si fratilor" (ivi 12,17). Prin "frati" intelege aici pe ceilalti apostolici sau toti credinciosii? E greu de dat un raspuns. Oricum insa, nu exista nici o indoiala cu privire la pozitia centrala a lui Iacob.

Referitor la Ierusalim mai trebuie subliniat un punct ca­racteristic: locul pe care-l aveau aici "presbiterii". Ceva mai jos vom vedea marea importanta a Sinodului Apostolic: "Atunci apostolii si presbiterii impreuna cu toata Biserica au hotarat sa aleaga barbati dintre ei si sa-i trimita la Antiohia" (FA 15, 22). Sa urmarim acum gandirea lui Jean Colson. "Unindu-i pe apostoli si presbiteri prin conjunc­tia ti, textul grecesc ii pune pe o pozitie de egalitate ca interpreti ai invataturii si-i prezinta ca reprezentand uni­tatea intregii adunari a Bisericii in jurul lor". Ii vedem aici pe presbiteri impartind impreuna cu apos­tolii importantul rol de interpreti ai traditiei, aparatori ai unitatii si centre de iubire. Textul Faptelor Apostolilor si interpretarea lui Jean Colson sunt clare. Nu e in nici un fel vorba de vreun "corp" al celor doisprezece apostoli separat si distinct de Biserica. Cei doisprezece actioneaza impreuna cu "presbiterii", impreuna cu "toata Biserica".

Faptul e inca si mai evident in Biserica Antiohiei. "Cei doisprezece" nu au fost prezenti incontinuu acolo. Si, cum se pare, nu erau acolo o putere mai speciala sau mai pu­ternica. Apostolul Pavel marturiseste ca l-a dojenit acolo puternic pe apostolul Petru fiindca acela "era vrednic de infruntare" {Gal 2, 11). Cei care se ocupau cu organizarea vietii si cultului Bisericii erau cativa "profeti" si cativa "das­cali". Evanghelistul Luca ne descrie un moment admirabil din viata acestei Biserici: "Si erau in Biserica din Antiohia profeti si invatatori: Barnaba si Simeon, care se numea Niger, Lucius Cireneul, Manai, cel care fusese crescut im­preuna cu Irod tetrarhul, si Saul. Si pe cand slujeau ei Domnului si posteau, Duhul Sfant a zis: Deosebiti-Mi-i pe Barnaba si pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat! Si atunci, postind, rugandu-se si-au pus mainile peste ei, i-au lasat sa plece" (FA 13,1-3).

Mai multe puncte din acest text ne atrag atentia. Lasand la o parte pe cel mai important, adica locul pe care-L avea in Biserica Duhul Sfant, se observa ca nici nu se pune tema existentei unui "colegiu" al celor "doisprezece". Desigur Barnaba a fost trimis la Antiohia de Biserica din Ierusalim, dar cum vedem, nu numai ca nu avea vreo putere in Bise­rica, dar este mentionat pur si simplu ca unul din acei "profeti si invatatori". Si el, ca si Pavel, a fost trimis in misiune de Biserica. Acest din urma fapt are, in opinia noastra, o importanta uriasa din doua motive: arata ras­punderea esentiala pe care o are Biserica, poporului Dumnezeu. Un act de o asemenea importanta pentru istoria bisericeasca cum e plecarea lui Pavel n-a fost hotarat de cei doisprezece. Nu s-a cerut vreo permisiune de la ei. Nici nu s-au gandit sa li se ceara parerea lor!

In fine, sa cercetam Sinodul apostolic (FA 15, 6-29). Problema care a condus la convocare acestui sinod are o importanta critica pentru viitorul crestinismului. Prin ur­mare, ne-am putea sa imagina "corpul", "colegiul" celor "doisprezece" adunandu-se in jurul lui Petru, deliberand si dand un raspuns hotarator. Dar evanghelistul Luca ne arata ca lucrurile au stat destul de diferit: "S-au adunat apostolii si presbiterii sa vada despre cuvantul acesta", ne spune el. Si in continuare vedem ca n-au prezidat nici "cei doisprezece", nici Petru, ci Iacob. Acesta va lua cuvantul ultimul si va da raspunsul care inchide chestiunea. Iar la sfarsit, dupa Iacob, cei care au socotit ca "este bine sa aleaga pe unii dintre ei..." sunt apostolii si presbiterii impreuna cu intreaga Biserica. Prin urmare, nici aici nu putem gasi ceva care sa ne per­mita sa vorbim despre un "corp" si "colegiu" al apostolilor. Cand se intampla ceva in Biserica, apostolii si presbiteri - in Biserica zilelor noastre ii vom putea numi episcopi - "se aduna toti" si prin aceasta adunare a lor se constituie "in Duhul Sfant" sinodul, mersul in impreuna, unitatea, concilierea, conciliul. Desigur, cineva trebuie sa prezideze aceasta intalnire. Acesta este arhiepiscopul, mitropolitul sau patriarhul..., iar cand exista doi, trei sau mai multi patri­arhi, primul este considerat cel al "vechii" Rome, al doilea cel al Constantinopolului, al treilea cel al Alexandriei etc.

Acest termen din urma, cel de "patriarh", ne duce spre centrul adevaratei structuri bisericesti, cel putin in acord cu traditia ortodoxa: la functia patriarhala. Si constatam cu bucurie ca aici par sa ajunga cercetarile unor teologi catolici. "Biserica nu este pur monarhica, ci colegiala, exclude papismul pur in acelasi fel in care exclude episcopalismul pur sau sinodalitatea pura", scrie pr. Congar. Aceasta este adevarul. Pentru ca, intre aceste doua extreme, tocmai "patriarhatul" constituie baza reala pentru zidirea Bisericii.

S-a spus ca principalul scop al Conciliului Vatican II a fost ecumenismul. A ajuns oare Conciliul la aceasta? Randurile de mai sus ne dau poate raspunsul. Ele arata ca problema "primatului", una din cele doua probleme care ii separa intre ei pe romano-catolici si ortodocsi, nu numai ca nu-si gaseste solutia in aceasta invatatura despre cole­gialitatea episcopala, ci devine si mai complicata. in ceea ce-i priveste pe ortodocsi, in loc sa limpezeasca lucrurile, Conciliul Vatican II reprezinta o noua problema si pericol care s-ar putea dovedi foarte serios, daca aceasta invatatura ar deveni dogma. Desigur, in Conciliu s-au exprimat sentimente ecumenice reale. Si acest lucru da multe sperante. Dar intotdeauna in istorie greutate au faptele. Si din aceasta perspectiva trebuie sa vedem lucrurile. "invatatura despre primat, asa cum este exprimata in aceasta schema, nu este acceptabila de ortodocsi", a declarat in Conciliu episcopul melkit Zoghby. Si el are, vai, dreptate.

Dar Conciliul Vatican II reprezinta un pericol si pentru insasi Biserica Romano-Catolica, un pericol care nu se va revela ca atare decat peste cateva decenii. Dar il putem constata inca de astazi. Toti vad ca in Biserica Romano-Catolica se pune cu mare acuitate problema laicilor. In sensul ca dintr-un anumit punct de vedere laicii au devenit "clientela clerului", se simt separati de preotii lor, de epis­copul lor, de ierarhie. E atat de dureros sa-i vezi pe multi luptandu-se sa "participe la Conciliu", ca Parintii sinodali sa-i asculte, sa intruneasca o "reuniune a laicilor".

Prin urmare, daca cercetam in profunzime invatatura despre colegialitatea episcopala, vedem ca ea confirma si accentueaza aceasta divizare. Potrivit acestei invataturi episcopul este inainte de toate membru al "corpului episcopilor" si numai apoi ca are puterea in Biserica episcopiei lui. Pericolul cel mai mare se afla aici: sa devina dogma insasi impartirea poporului unic al lui Dumnezeu in mai multe segmente distincte, in multe "corpuri" sau "colegii", sa devina definitiv acceptata (intarita dogmatic) aceasta ulti­ma sistematizare si aceasta ultima organizare a Bisericii care in intreaga Traditie patristica este inainte de toate "Taina".

Panayotis Nellas

Extras din "Ortodoxia - divino-umanism in actiune", Ed. Deisis.