Taina Marturisirii - Parintele Constantin Galeriu

Taina Marturisirii - Parintele Constantin Galeriu Mareste imaginea.

Taina Marturisirii

Taina Marturisirii, impreuna cu celelalte Taine ale Bisericii, e o lucrare sfanta a mantuirii si zidirii noastre in Hristos. Cuvantul marturisire, - inseamna a te afla in "acelasi cuvant". Se intelege aici, cu Dumnezeu-Cuvantul in acelasi Duh cu El ... In acest, Sfantul Ev. Ioan invata: "Daca marturisim pacatele noastre, El adica Hristos, este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea" (1 Ioan 1, 9) si de tot ceea ce ne separa de El, pentru a deveni asemenea Lui, asemenea "Celui drept" (I Ioan II, 1).

Marturisirea e astfel esential, curatire, eliberare de pacat, in lumina vietii lui Hristos. E intalnire cu Hristos. Marturisirea pacatelor cu marturisirea lui Hristos, in Evanghelie, una fac. De aceea Sfantul Ioan inainte de a vorbi de marturisirea pacatelor, mai intai proclama: "Si aceasta e solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este in El... Daca zicem ca ,avem impartasire cu El si umblam in intuneric mintim si nu savarsim adevarul. Iar daca umblam intru lumina, precum El este lumina, atunci avem impartasire unuI cu altul si sangele lui Iisus, Fiul Lui, ne curateste pe noi de orice pacat" (1 Ioan 1, 4-8). Impartasirea cu Hristos si intreolalta, in Duhul Lui, este sensul, scopul profund al marturisirii. Duhovniceste privind, in Taina ne marturisim greselile, ne judecam in fata lui Hristos. Preotul duhovnic si zice atunci catre penitent: "Iata fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta ... ". Iar el, preotul este "iconom" al Tainei, slujior, "martor" vizibil al lui Hristos.

Si mai trebuie observat, in acelasi timp, ca Sfanta Scriptura Il numeste pe Insusi Iisus Hristos "Martorul Cel credincios" (Apoc. 1, 5). Astfel incat, in iconomia mantuirii, si implicit a acestei Taine, Hristos este martorul credincios al Tatalui, iar credinciosul devine si el, prin marturisirea in fatia preotului care i-o primeste, un martor al lui Hristos, o marturisire a revelatiei Lui. Pentru care Domnul si zice: "Oricine va manturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru El inaintea Tatalui Meu care este in ceruri" (Matei X, 32).

Astfel vazuta, fundamental, ca marturisire in fata lui Hristos, si a lui Hristos, intelegem insemnatatea pe care Ortodoxia o acorda acestei Sfinte Taine, in reciprocitate desigur cu celelalte, si in care credinciosul e atat de viu si personal angajat. Mai mult decat o despovarare de pacate, e Taina mantuitoare si ziditoare. Ne zideste, ne formeaza spiritual, dupa chipul revelator de viata in Duhul Sfant al lui Hristos. Mistuiti de harul unei sporiri neincetate, Hristos este icoana, modelul suprem, infinilt al zidirii noastre. Iar noua ni se cuvine a nu uita nicio clipa ca suntem chipul Lui, si meniti la asemanare nesfarsita cu El. Ca trebuie sa ne insusim prin har in Duhul, icoana, chipul Lui dumnezeiesc. Imparatia lui Dumnezeu se intemeiaza cu cei asemenea Lui, iar Taina Marturisirii e o cale in acest scop.

Se intelege, ca marturie a lui Hristos, Taina e totodata confruntare profunda cu pacatul care, propriu-zis, e unicul obstacol in calea omenirii, zidirii noastre crestine. Si aceasta intrucat ne desparte de ModeluI, Protochipul nostru Hristos, de Dumnezeul luminii si al iubirii, si ne "arunca" in latura si umbra mortii". Ne scoate din sensul ziditor si luminos al vietii in Hristos si ne abate intr-o lume a nonsensului, a desertaciunii si stricaciunii, ne face "partasi la faptele cele fara de roada ale intunericului" (Efes. V, Il), unde nu mai avem sprijinul, marturie adevarului.

In acest sens, mai putem observa ca si cuvantul prin care Sfanta Scriptura desemneaza numele preotului (1 Ioan III, 4) ne conduce la aceeasi intelegere de fond. Amartia (pacatul) e separare de marturie, in sensul revelatiei, de marturia divina a adevarului in Hristos deci a nu mai fi martori ai vietii Lui. Dupa Sfintii Parinti: "Pacatul e o boala a mintii". Si intr-un inteles asemanator, Sfantul Ioan Evanghelistul mai numeste pacatul si "fara de lege (anomia) : - "Iar pacatul este fara de lege" zice el (I Ioan III, 4). Este deci deformarea legii, adica a acelei ordini care e data fapturii intregi prin care ea e vie, a acelei alcatuiri a adancului fapturii care este daruita ei de Dumnezeu, a acelei intelepciuni in care se afla rostul lumii". Taina Marturisirii e tocmai antidotul, mijloc si cale de intoarcere si izbavire din pacat pentru a dobandi " o inima noua si un duh nou" (Iez. XXXVI, 26).

Dar inainte de a trece la expunerea ei ca lucrare sfintitoare a Bisericii, trebuie sa spunem ca Taina face parte, fiintial, din Evanghelie, ca Mantuitorul Insusi o aplica, sub forma concreta si desavarsita a iertarii.

Sfanta Evanghelie Il face cunoscut de la inceput, prin glasul Sfantului Ioan Botezatorul, drept: "Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica, Cel ce ia asupra Sa - pacatul lumii)) (Ioan 1, 29). Iar iertarea revine mereu in mesajul si lucrarea Domnului. Iertarea este una din cererile Rugaciunii domnesti, modelul de rugaciune dat noua de Hristos :" ... Si ne iarta noua greselile noastre ... ". Iertarea e conceputa in amandoua sensurile: iertare din partea lui Dumnezeu si iertarea noastra unii fata de altii, una conditionand pe cealalta: - "Ca de nu iertati voi, nici Tata vostru Cel din ceruri nu va va ierta greselile voastre" (Marcu Il, 22, 26) - Iertare oferita pe masura caintei si iubirii; " .. Iarta-se pacatele cele multe, caci mult a iubit" (Luca VII, 47).

Iertare care la Dumnezeu inseamna vindecare, restaurare a fapturii, in ordinea, in firea ei vie, activa. Mantuitorul rosteste in fata slabanogului: "Ce este mai lesne a zice: iarta-se pacatele tale, sau i-ati patul tau si umbla"? In iertare se petrece ceva existential. Nu e vorba doar de un act juridic. E scoaterea la lumina a chipului dumnezeiesc. Mai adanc decat pacatul e dumnezeiescul din noi, suportul fapturii noastre. Demonizatul din Gadara eliberat, se lumineaza si sta linistit la picioarele lui Iisus. "Si au vazut pe cel demonizat sezand jos, imbracat, intreg la minte" (Marcu V, 15) el care avusese legiune de demoni. Protochipul restaureaza chipul, prin harul iertarii, al vindecarii. Si cu atat mai mult, in momentul crucial al Jertfei, Domnul transmite mesajul iertarii: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac ... ) (Luca XXIII, 34). Iar ca expresie concreta, primind marturisirea talharului, ii da iertare suprema, deschizandu-i raiul.

Dar tot atat de semnificativ e faptul ca Hristos Cel inviat, in seara zilei de Pasti, cand se arata Colegiului apostolilor, odata cu pacea, dupa durerile Vinerii Mari, le incredinteaza lor acum, inainte de inaltarea Sa la cer, darul, puterea iertarii: Si intrand le-a zis: "Pace voua si precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta a suflat asupra lor si le-a zis: "luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele, le va fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan XX, 21-23). Ultimele si primele cuvinte, de la hotarul dintre cruce si inviere, sunt cuvinte ale iertarii, cale a mantuirii. Pentru aceasta a venit Hristos; si cat de mult trebuie sa vorbeasca constiintei crestine taina iertarii. In loc de a le aminti ucenicilor pacatul rastignitorilor si biruinta Lui asupra lor si a mortii, Iisus le spune: " ... Carora le veti ierta pacatele le vor fi iertate". Dar prin aceasta se instituie Taina Bisericii.

Iertarea, vindecarea de pacat isi are temeiul, cum se cunoaste, in Sfantul Botez. Aceasta Taina, participare la Crucea si Invierea lui Hristos, savarseste radical in noi iertarea pacatului stramosesc si a tuturor celorlalte pacate facute pana in momentul primirii harului. Si dupa Botez si Mirungere, dupa ce credinciosul s-a nascut la noua viata duhovniceasca, rasadit fiind acum in trupul tainic al lui Hristos, in Biserica, primeste si cununa Tainelor: impartasirea din dumnezeiasca Euharistie, din Trupul si Sangele lui Hristos. Aceste trei alcatuiesc asa numitele "Taine de initiere".

Dar, cum se stie, Botezul nu se mai repeta in viata crestinului, in timp ce Impartasirea, hrana cu dumnezeiasca Euharistie e "painea vietii" fiecarei Sfinte Liturghii. Si cum nu ne putem impartasi, uni cu Hristos in Euharistie, fara iertarea pacatelor, a pacatelor de dupa Botez, se intelege atunci ca Taina Marturisirii a fost instituita de Mantuitorul tocmai pentru a continua si face actuale mereu roadele Botezului. Daca Botezul spala pacatele savarsite pana atunci, Marturisirea le spala pe cele de dupa Botez si devine astfel Taina sfanta fara de care nu e posibila dobandirea mantuirii. ln acest sens zice Sf. Ioan Gura de Aur: "Fericit esti tu daca ai pastrat baia botezului. Daca insa ca un om ai apucat de ai irosit darurile ei, apoi pune in miscare darurile lacrimilor ca o fantana intreaga, din adancul inimii scoate tanguire, atinge pe amandoi gemenii - ochii, revarsa paraiele de lacrimi, ineaca in lacrimi greselile tale. Paraiasele neinsemnate de ploaie, duc firicelele usoare de paie; iar raurile de adancime mare si siroaiele furtunoase de munte sunt in stare sa tarasca cu sine radacinile buturugilor infipite adanc si chiar pietroaile grele". - De aceea Sfintii Parinti au numit Taina Marturisirii, a Pocaintei "al doilea Botez", sau "innoirea Botezului"; "a doua renastere" "curatirea constiintei". Pentru Sfantul Ioan Scararul, "izvorul lacrimilor de dupa Botez e chiar mai mare decat insusi Botezul, desi, zice el, aceste cuvinte par indraznete; caci Botezul ne curata de relele facute mai inainte, iar lacrimile curata pacatele facute si dupa Botez (Scara Cuv. VII, 6).

Si, asa cum ne arata si Mantuitorul Insusi, exista o adanca legatura intre iertarea, spalarea pacatelor si dumnezeiasca Euharistie, unirea cu Sine. La aceasta concluzie ne conduce indeosebi faptul semnificativ a "spalarii picioarelor". Inainte de a-i face partasi pe ucenici Cinei Sale celei de Taina, Domnul le-a spalat mai intai picioarele. Trebuie sa vedem aici un inteles duhovnicesc de o particulara insemnatate. In exegeza obisnuita, "spalarea picioarelor", asa cum e descrisa in Sf. Evanghelie de la Ioan, a fost interpretata, mai ales, ca un act de smerenie a Domnului. Simbolic, unii comentatori au mai vazut aici spalarea prin sangele lui Hristos sau baia duhovniceasca a Botezului. In ultimul timp e observata aici pilda de slujire a Domnului, ceea ce e foarte adevarat.

Dar acest act de slujire al Domnului are loc aici in legatura directa cu Cina, cu dumnezeiasca Euharistie. Hristos a impartasit pe ucenicii Sai "spalandu-Ie mai intai picioarele". Iar cand Sfantul Petru protesteaza "Doamne, sa-mi speli Tu picioarele ... ", Domnul raspunde: "Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine" (Ioan XIII, 8). - Nu te poti deci impartasi cu Mine. Astfel, reiese si din acest fapt ca nu e posibila primirei Impartasirii cu trupul si sangele, cu viata lui Hristos fara curatirea de pacat, cu alte cuvinte, fara Taina Marturisirii. Evenimentul petrecut in "foisorul de sus", inainte de Cina, ni se arata ca un "ritual" in care Mantuitorul Insusi savarseste aceasta Taina a purificarii cu fiecare din ucenicii Sai, asa cum o mai facuse odinioara cu slabanogul din Capernaum si cu "femeia pacatoasa".

In iconomia Bisericii, Taina Marturisirii cuprinde esential aceste elemente constitutive: cainta, marturisirea pacatelor inaintea duhovnicului, dezlegarea data de preotul duhovnic cu canonul randuit. Aceste trei componente trebuie vazute in intrepatrundere, in unitate, ca un intreg, si numai impreuna fac fiinta Tainei si o fac eficienta.

Cainta e rodul harului. In lumina harului, a ordinii dumnezeiesti , vad, ma recunosc pe mine ce sunt in fiinta mea, in unitate a mea autentica de "chip al lui Dumnezeu in aceasta lume", si starea la care ma duce pacatul. Harul pune inceputul zidirii noastre celei dintai, ca si al mantuirii. "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu-I va atrage Tatal care M-a trimis, si Eu il voi invia" zice Damnul (Ioan VI, 44). Harul "patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simturile si cugetarile inimii" (Evr. IV, 12), "sa desfaca inima din dulceata si legaturile pacatului si sa a reuneasca liber cu iubirea si voia lui Dumnezeu. Harul aprinde "sfesnicul stins al sufletului" adica mintea si face sa vada o ordine si un sens al existentei noastre, ordine care in esenta poate fi infatisata astfel: Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat Care din si in iubire a creat lumea, ii poarta de grija si ne mantuieste pe noi din cadere prin Jertfa si Invierea Fiului Sau facut Om, Domnul nostru Iisus Hristos, in Duhul Sfant; Care ne rezideste pe fiecare, dupa chipul de lumina al lui Hristos, in Biserica, conducandu-ne printr-o viata de desavarsire si jertfa creatoare spre slava lui Dumnezeu si slujire a semenilor.

Ordine de existenta si viata afirmata viu prin toata lucrarea Bisericii, prin Sfintele Taine amintite deja, si prin virtutile teologice: credinta, nadejdea, dragostea; cele morale : intelepciunea, dreptatea, cumpatarea, barbatia; prin darul si nevointa desavasirii vietii dupa chipul lui Hristos in Duhul Sfant.

Iar in fata acestei ordini, constiinta credinciosului e de atatea ori confruntata cu lumea negativa a pacatului, sub diverse ipostaze, asa cum ni le arata Biserica, incepand de la cele mai usoare si culminand cu cele capitale: mandria, iubirea de argint, desfranarea, pizma, lacomia, mania si lenea; cele impotriva Duhului Sfant; tagaduirea adevarului, nepocainta, deznadejdea in fata indurarii lui Dumnezeu; sau pacatele strigatoare la cer: uciderea, desfraul prin desfigurare a firii, asuprirea vaduvelor, orfanilor, celor lipsiti, oprirea platii lucratarilor sau exploatarea muncii lor, specula, necistirea parintilor ... Si cine, mai mult sau mai putin, nu se simte vinovat, fata de a asemenea proliferare a raului, macar cu intentia, cu gandul, fie si pentru a clipa; cu un cuvant, un gest, a fapta? De aceea, cum spune Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (1 Ioan 1, 8). A-ti vedea, a-ti recunoaste greselile, este insa un har divin.

Dar in pacat, oricare ar fi, si de orice fel de gravitate, spiritul, constiinta nu-si afla pacea. Te simti atunci stand ca pe un "nisip miscator" (Macabei VII, 26), fara reazemul unor legi, unor principii stabile, unui "fundament ontologic", fara sens, fara "stanca" pe care, dupa cuvantul Damnului trebuie zidita "casa" noastra cea duhvoniceasca (Matei VII, 24-25). Ai sentimentul nelinistitor ca nu esti in ordinea firii, caci totul este dupa fire, numai pacatul e impotriva firii, a ratiunii cum arata Sfintii Parinti. Sau, pur si simplu, simti existenta si viata goale de scop, in risc, in primejdie, si ca ai o raspundere pentru tot. Insasi aceasta stare de constiinta e o lucrare a harului care trezeste cainta, nemultumirea de sine, nelinistea, suferinta, (care lucreaza ca un "semnal de alarma",ca inger de paza si vestitor.

Cainta descopera raspunderea noastra adanca, si nu numai fata de ( ordine fiintiala si morala a existentei, ci si mai viu, direct, personal fata de Cineva, fata de Dumnezeul Cel viu. Propriu-zis, fundamental raspunderea e totdeauna personala, nu numai fata de "ceva", cat mai ales fata de "Cineva". Indeosebi, cand devine grava, cand devine suferinta, in ea se trezeste constiinta, care e chemata sa dea socoteala unei alte constiinte, unei persoane. Pacatul, cainta imi pun sufletul, constiinta, fata in fata cu Dumnezeu, cu Hristos, cu viata lui divin-umana exemplara, in care se descopera gandirea, voia Parintelui cea pentru noi precum a rostit la Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului: "Aceste este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit... pe Acesta ascultati-L" (Matei III, 17; XVII, 5).

In fata Lui, a sfinteniei si frumusetii negrait a vietii Lui, ma judec, imi recunosc chipul cel urzit in "Sfatul Treimii" (Facere 1, 26), dupa Chipul Sau, si-mi vad vinovatia, caderea, mersul spre "pierzanie". - Trezit de har, prin tainicile cai ale proniei : un cuvant din Sfanta Scriptura, intrarea intr-o biserica, atragerea unei icoane o intalnire si o convorbire duhovniceasca, o incercare deosebita care imi pune viata mea sau a unei fiinte cunosculte, iubite, in cumpana, obligatia de a raspunde pentru fapte nedemne, si altele, ma zguduie, imi rascoleste adanc trecutul pe fondul de lumina aI vietii lui Hristos. Lucreaza tot mai intens, roade "viermele cel neadormit", mistuie "focul cel nestins". Te cuprind mustrari de cuget, remuscari ciuda, rusine osanda. Te intrebi: cum a fost cu putinta sa savarsesc asemenea fapte? Cum am cedat unei ispite a trufiei, a placerii, a maniei, si am lasat si apuna in mine lumina neapusa a vietii in adevar? Cum nu m-ai oprit Doamne ... ? Dar daca m-ai fi oprit, mi-ai fi pastrat, respectat libertatea? Tu nu-mi lezezi libertatea, nu-Ti "iei inapoi darul" (Rom. II, 29) temeiul fiintei mele, chiar cu riscul pacatului; iar aceasta pentru ca pacatul nu va putea distruge faptura Ta, Tu ii esti reazimul. Tu Cel ce ai invins pacatul, vei invinge raul din ea si o vei vindeca. Tu ne iubesti chiar cand nu esti iubit de noi, iar acum cainta, chinurile constiintei sunt deja semnul, inceputul trezirii, sufletului. Libertatea va raspunde chemarii: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si El va voi odihni..." (Matei XI, 28).

 

Chemarea lui Hristos inseamna marturisirea si iertarea pacatelor. Aici trebuie sa duca in chip firesc - cainta. O cainta subiectiva, fara martursire, e o sfasietoare lupta launtrica fara capat, fara lumina, fara rod nu e nici eliberare, nici victorie. Iti dai seama de pacat, dar ramai cu el inlauntru, cu chinul lui. Abia decizia marturisirii pacatelor, sem nifica momentul miscarii mele din starea si locul caderii. Cum zice psalmistuI: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o, impotriva mea" (Ps. XXXI, 5) A cunoaste pacatul e inceputul luminarii; a-l marturisi e deja "dimineata pocaintei". A-l cunoaste doar si a nu-l marturisi, e a-l pastra "impotriva ta", ca un "tepus", un "inger al sataneI" (II Cor. XII, 7). De aceea si continua psalmistul: "Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (ps. XXXI, 6). Si iarasi, cum invata si ApostoIul: "Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Rom. X, 10).

Marturisirea se face in Sfanta Taina instituita de Mantuitorul in timpul slujirii Sale si pregatirii Sfintilor Apostoli pentru misiunea lor si a urmasilor lor. Se face inaintea preotului sfintit care poarta investitura si responsabilitatea iertarii si dezlegarii pacatelor, prin succesiunea apostolica de la Hristos. Se face in fata preotului-duhovnic, adica a celui ce a primit ,"duhovnicia".

S-a pus de multe ori intrebarea, de ce slujitorii hirotoniti ai Bisericii nu sunt numiti in Noul Testament, ca si in Vechiul Testament: jereis, ci presviteri, de unde in romneste - preoti. Parintele Dumitru StaniIoae considera pe buna dreptate ca "la inceput crestinii au numit pe acesti slujitori presvieri - si nu jertfitori (iereis), pentru ca acest nume era prea legat de ideea de aducatori de jertfe sangeroase de animale. Crestinii voiau sa se distinga si prin aceasta noua numire a slujitorilor lui Hristos de cultul iudaic". La aceasta putem adauga ca numele si varsta (nu atat cea biologica, pentru care exista cuvantul - geron -) de presviter, batran corespundea slujirii Noului Testament. Presviterul, in constiinta Bisericii, nu mai reprezinta pe sacrificatorul de animale al Vechiului Testament, pe cel ce varsa sange. Prin sacrificiul unic, de Sine si neadmiterea nici unui fel de sacrificiu sangeros pentru Sine, sau in numele Sau, Domnul instituia jertfa painii si a vinului care se prefac, prin Duhul Sfant in trupul si sangele Sau, instituia astfel jertfa cea duhovniceasca. Asa cum rostim si in Sfanta Liturghie: "Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange ... ".

Acestei jertfe si slujiri duhovnicesti, ceea ce si constituie spiritul Noului Testament, ii corespundea: presviterul, preotul-duhovnic, in Duhul lui Hristos; presviter, cum sesizase, dealtfel si Vechiul Testament: "Intelepciunea e la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinaita" (Int. Sol. IV, 9). Este vorba deci de o mutatie duhovniceasca, la intelepciune, la viata nepatata, rod al Duhului Sfant. Acesta si numai acesta poate fi preotul Noului Testament, al lui Hristos, Cel uns ca si Hristos, de "Duhul lui Dumnezeu" care se aduce pe sine ca "jertfa duhovniceasca" (Rom. XII, 1). In acest inteles preotul este o "marturie" a lui Hristos in toate Sfintele Taine, "impreuna mostenitor cu Hristos" (Rom. VIII, 1). De aceea (Mantuitorul ii numeste pe ucenici "prieteni", "frati", "fii", partasi la aceeasi mostenire si marturie. Si in acest duh, Sfantul Pavel aminteste lui Timotei de "marturia care a dat-o inaintea multor martori" legand-o de insasi "marturia cea buna a lui Iisus Hristos" (1 Tim. VI, 12-13). E o succesiune in aceeasi marturie, care pleaca de la Hristos "Martorul credincios" Ia Apostoli carora le spune: "Imi veti fi Mie martori" (Faptl 1, 8), la urmasii lor: episcopi, preoti chemati sa fie si ei "martori". De aceea preotul in Sfanta Taina zice: "Si eu sunt martor ca sa marturisesc inaintea Lui - adica a lui Hristos - toate cate imi vei spune mie".

Aceasta constiinta ca el lucreaza in Sfanta Taina, in numele, in Duhul lui Hristos, trebuie sa-I caIauzeasca neincetat. EI il primeste pe penitent cu dragostea si bucuria lui Hristos, il asculta in intelegere, participa la viata Lui, coboara cu el in "infernul lui", pentru a-l salva, a-l scoate. Preotul duhovnic formeaza cu el o unitate in Hristos, o "celula duhov niceasca". Numai asa lucreaza harul in aceasta deschidere a inimi celor doi. Marturisirea scoate astfel existenta din subiectivitate in lumina obiectivitatii.

In acest sens, P. Florensky observa ca Mantuitorul dupa ce cheama pe cei doisprezece ii trimite la propovaduire nu cate unul, ci cate doi (Marcu VI, 7). Si tot, in doi, le da putere asupra duhurilor necurate. La fel, dupa ce alege pe cei saptezeci, ii trimite iar cate doi (Luca X 1). Sfantul Ioan Botezatorul trimite pentru cunoasterea mesianitatii lui Hristos tot doi ucenici. In acelasi timp, in cap. XVIII al Sfintei Evan ghelii de la Matei, unde este vorba de iertare, Mantuitorul incredintand Apostolilor darul, puterea dezlegarii, le zice: "Ori cate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer, si ori cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" si adauga imediat, "Graiesc voua: daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant pentru un lucru pe care-l vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, care este in ceruri". Si aceasta, in numele, lui Hristos, dupa cum completeaza: "ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor" (Matei XVIII, 18-20)

Si P. Florensky observa ca aici "este vorba de marturisirea pacatelor de cunoasterea tainelor inimii si ale imparatiei, de puterea de a lega si dezlega ... Hristos se afla in mijlocul celor doi (preot si penitent), cum se afla sufletul in fiecare madular al trupului insufletit de El...

Marturisirea nu e monolog, ci dialog intre preot si credincios, - in Hristos; pentru, a scoate la lumina faptele, pentru a fi judecat "in Dumnezeu" (Ioan II, 21). E o analiza, o cercetare a lumii, a stari sufletului in urma pacatului pentru scoaterea a tot ceea ce e nociv distrugator in el si-al reface in structura lui autentica; pentru a-l insanatosi. Dialogul are loc dupa indreptarul din ritual. Dar preotul are in vedere pe fiecare credincios in unicitatea lui; in relieful sau adancimea caintei lui. Si cerceteaza pacatul in stadiul in cate se afla, de inceput, sau inradacinare puternica, devenit viciu, o "alta natura", cu care ai atat de mult de luptat. Si, e necesar in acest scop o analiza in sine a pacatului, a evolutiei, a treptelor lui, incepand de la primele forme, ne luate uneori in seama, pana la starea cea mai grava.

Experienta duhovniceasca arata in acest scop o sucesiune de stari ... E bine sa se stie ca pacatul incepe de la nesavarsirea binelui de la "talantul ingropat", nerodit. Cum de altfel mai arata Sfanta Scriptura: " ... cel ce stie sa faca ce e bine si nu face, pacat are" (Iacob IV, 17), sau, sub un alt aspect, cum au spus Parintii: "Cand nu ai de lucru, iti da diavolul de lucru". Cand nu faci binele esti gata sa faci raul. Apoi, cu celelalte forme pe care le poate imbraca succesiv, astfel: savarsirea unei fapte bune, cu scop, cu intentie care isi are sursa in egocentrism si in mandrie, leaganul pacatului; gandul sau momeala, gandul complicat cu impatimirea; acceptarea, indulcirea din placerea lui, invoirea cu mintea la pacat; savarsirea; repetarea, obisnuinta, viciul, caderea in deznadejdea neputintei de a te mai putea izbavi, elibera. Aceasta analiza are o mare insemnatate atat in cercetarea diverselor stari de cadere in care ne aflam, cat mai ales in profilaxia pacatului. Anume, cand vin cazuri de constiinta in care lunecarea spre greseala e la inceputul ei.

O cercetare profunda e aici de mare folos. Iata un caz din experienta concreta. Un sot tanar, tata a trei copii e luptat launtric de impatimirea fata de o femeie straina. La scaunul marturisirii se destainuie : - Parinte, am trei fetite. Sunt constient, cand vor fi mari, care tanar va bate la usa mea, afland ce tata au? Da-mi un sprijin, o ratiune ... de ce e pacat? ... Urmeaza un dialog. Preotul intreaba: casatoria, familia au o ratiune? - Da! Aici nasc, cresc urmasii, e leaganul generatiilor. - Atunci nu trebuie sa pastram curat acest leagan, ca pe ceva sfant, fara impur, strain?.. Dar o legatura extraconjugala, ce ratiune are ?.. - Ei, o placere! - Placerea poate fi ea un scop de viata? Mai ales cand placerea ta costa lacrimi pe altii, pana la urma si pe tine? Nu placerile egoiste au adus in lume atatea lacrimi si sange? De ce sa continuam si noi aceasta tragedie?... Te-ai intrebat: exista o ratiune, un sens profund al existentei care sa ne conduca in orice actiune a noastra?! - Ma urmareste cateodata aceasta idee. Nu am ajuns inca la o concluzie clara. - S-o gandim impreuna. Vezi, la serviciu si in tot ce intreprindem noi, suntem condusi de un scop precis, anume, constructiv, creator; sa realizam ceva. Si pe toate le judecam, dupa roadele aduse", cum ne-a invatat Mantuitorul. De aceea la judecata, faptele noastre ziditoare ne vor justifica. Dar desfraul ce zideste, ce rod aduce? - Cel mult ruina! - Da, raul ruineaza, distruge totdeauna; numai binele creaza. - Cat e de real! - Socotim lumea aceasta drept opera Constiintei supreme - Dumnezeu. Oare nu si faptele noastre intime trebuie sa fie constiente si nu la voia intamplarii ? Suntem chipul Lui. Carui ideal dedicam energiile noastre vitale? Ne-au fost date sa le aruncam in pustiu? La ce mai suntem buni cand ne epuizam in vid. Nu vom da socoteala pentru aceste forte, daruri incredintate? .. - Aici e vorba de o necesitate. - O necesitate oarba? Tocmai intr-un asemenea act fundamental al nostru sa fim stapaniti, condusi numai de instinct, de placere oarba, de patima, noi oamenii? Aici sa nu fie constiinta, ratiune? Mai ales aici, cand de aici se naste o fiinta noua unica, menita sa gandeasca, sa iubeasca curat, sa creeze?! De aceea instituit Dumnezeu taina casatoiriei, familia.

In Biblie, in Vietile Sfintilor citim ca sotii se rugau sa dobandeasca copii si in aceasta atmosfera sfanta se nasteau ei. Iar batranii nostri spuneau: "femeia cand naste da mana cu Dumnezeu" , si lasau drept mostenire urmasilor: Tatal marturisea: "nu stiu la viata mea decat un Dumnezeu si o nevasta. Iar mama da lege fetelor: castitate pana la altar; fidelitate pana in mormant. Ce mostenire spirituala de acest fel le lasam noi? ! - Dragul meu, dedica barbateste aceasta energie si pasiune a dumitale muncii constructive, copiilor, bunei lor cresteri, viitorului lor. Nu-ti trebui pentru aceasta decat mai multa rugaciune si vointa ... Viata lui a intrat pe fagasul normal.

Marturisirea trebuie sa cuprinda astfel raul incepand de la radacina lui, de la gand, intentie. Credinciosii intreaba adesea: de unde se iveste un gand rau, un cuvant, o expresie lipsita de cuviinta, spontana Dar aceasta arata ca adancul din noi nu e convertit. Sunt plivite buruienile la suprafata, dar nu sunt smulse radacinile lor care pot lastari mereu. De aceea si gandurile trebuie marturisite, lepadate, pentru la nu-l duce cu noi in eternitate. "Nimic nu ramane ascuns, care sa nu iasa la aratare". De asemenea, cuvintele, pentru care zice Mantuitorul ca "VOI da socoteala in ziua judecatii pentru orice cuvant desert pe care-l vor rosti (Matei XII, 36). Cu atat mai mult faptele.

Marturisirea trebuie sa puna in lumina, in constiinta penitentului absurditatea, nonsensul pacatului, fata in fata cu sensul ziditor al vietii in Hristos. Sa opereze, o transformare, o luminare, o mutatie. Pacatul instituie o lume a lui, a placerii si devotiunii fata de placere din care trebuie sa iesim. De aceea e si necesara pocainta si marturisirea. La intrebarea: - Oare nu stie Dumnezeu ce am facut? Ce mai e nevoie sa le spun? Dar, nu trebuie sa le stiu si eu, caci e posibil ca eu sa nu le cunosc, sa nu le recunosc ca atare, sa nu ma cunosc singur: sa am o falsa impresie, ca sunt sanatos, purtand in acelasi timp o veche boala in mine". Stiu faptele tale: ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort" zice Sfanta Scriptura.

Marturisirea arata deodata: cainta, cunoastere de sine, hotararea fagaduinta de a nu mai pacatui, pe care o pecetluieste dezlegarea. E legatura adanca intre cainta, marturisire si dezlegarea data de preoti numele lui Hristos. Fara dezlegarea interioara de legaturile pacatului produsa de cainta, in lumina harului, constatata in timpul marturisirii nici preotul nu va da dezlegarea. Penitentul trebuie sa se deschida el insusi comunicarii harului si unirii cu Biserica. Harul care lumineaza in cainta, har din harul lui Dumnezeu care lucreaza si prin preot, ca sa-I reprimeasca pe penitent in sanul Bisericii. - Taina are, se intelege, un caracter ecleziologic. Daca, a implini legea inseamna fundamental a iubi (Rom. XIII, 9-10) si deodata pe Dumnezeu si pe aproapele, atunci, implicit, calcarea legii intristeaza pe Dumnezeu si raneste aproapeIe. Pacatul face din mine dintr-un madular viu aI Bisericii, un element de coruptie" in sanul ei. Taina Marturisirii ma reface, ca o piatra vie" in edificiul ei, imi reda sanatatea spiritului spre a sluji. Acesta trebuie sa fie scopul preotului duhovnic.

In raport cu cainta si marturisirea, analiza de catre preot pe care o sugeram deja mai sus, e foarte importanta. Puterea de observatie, de cunoastere a starilor sufletesti, a nivelului de cainta, a intelegerii, a deslusirii gandurilor la penitentului tin de calitatea unui adevarat duhovnic. Cercetarea lui trebuie sa mearga la nuante. Realist vorbind, noi nu suntem fara pacat, nu-l putem evita total. Hristos singur este fara pacat si Cel ce l-a invins pentru noi. Dar noi, putem evita urmarile pacatului, adica despartirea de Dumnezeu. Cand "justificam pacatul" pana la identificrare "zicand raului bine si binelui rau", cum spune proorocul (Isaia V, 20), cand ne instituim o lume a placerilor pe care le calificam drept valori, facandu-ne din ele un scop al vietii, aceasta arata o stare extrema de cadere. Si totsi, in orice cadere ar fi, mai adanc decat pacatul, ramane dumnezeiescul indestructibil din noi, chipul divin care acuza raul, si care se face auzit, prin glasul constiintei, al caintei. La acest glas, la nivelul de profunzime al caintei trebuie sa ia seama preotul. Aici mai ales se dovedeste capacitatea lui de patrundere. Si invatatura, sfatul si epitimia - canonul si dezlegarea pentru Sfanta Impartasanie,se dau in raport proportional cu gradul de cainta, de constiinta a vinei, de deosebirea raului de bine.

Desigur, cea mai dificila problema ramane aceea a primirii la Dumnezeiasca Euharistie, deci a impartasirii cu Hristos, cu viata Lui si a ramane astfel madular viu al Bisericii. Daca pacatul subtiaza legatura, seva harului care curge din "vita in mladita" pana la riscul ca mladita sa se usuce ... (Ioan XV, 1-7), marturisirea, cainta, dezlegarea, deschid din nou calea, usa harului. Trebuie observat in legatura cu aceasta, ca astazi, oprirea de la Sfanta Impartasanie pe un timp prea indelungat, nu mai este o metoda pastorala eficienta, mai ales atunci cand credinciosul doreste sincer aceasta si da dovada sincera de cainta, intoarcere, smerenie, regret de pacatele grave. Mantuitorul spune dealtfel: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afara" (Ioan VI, 37). Cu privire la canonisire, duhovnicii atrag atentia indeosebi asupra canonului 102 al Sinodului Trulan, pe care-l si numesc "cheia canoanelor" (Par Paisie, Cleopa de la Sihastria).

Canonul arata ca exista ca in orice boala, si in pacat, ceva personal. Inca si Sinodul de la Niceea (325) prin ( canonul 12, cerea sa se cerceteze "bunavointa si felul caintei" si dovedind parerea de rau cu "lacrimi si staruinta si prin fapte bune, numai in aparenta", ingaduia episcopului "sa dispuna mai blanld".

Astfel, trebuie reflectat mai profund la timpul canonisirii, si avand in vedere, deodata cu durata, adancimea caintei. Iar adancimea caintei descopera raspunsul nostru la chemarea harului. E o dialectica intre intre har si cainta, intre lacrimi si lumina, cum inspirat observa Isaia "Roua Ta este roua de lumina" (XXVI, 19). Canoanele prevad pentru pacate grele, ani multi (3, 7, 10, 15), de indepartare de la Sfanta lmpartasanie. Trebuie cercetat de la caz la caz: nici blandete neroditoare, nici asprime care sa duca la deznadejde. Cainta talharului, recunoasterea lui Hristos si a vinovatiei in fata Domnului sau, in cateva clipe i-au deschis raiul. In acelasi duh gasim si cuvantul urmator din Pateric: "Un frate l-a intrebat pe ava Pimen zicand: am facut pacat mare si voiesc sa ma pocaiesc trei ani. I-a zis lui batranul : este mult. Si a zis fratele: dar pana la un an? Si a zis iarasi batranul: mult este. Iar cei ce erau de fata au zis: dar pana la patruzeci de zile? Si iarasi a zis: mult este. Si ,a adaugat: eu zic, ca daca din toata inima se va pocai omul si nu va mai adauga sa faca pacatul, si in trei zile il primeste pe el Dumnezeu)). Astfel, in ultima instanta decide adancimea caintei, hotararea de a nu mai gresi, precum si de a ispasi vinovatia.

Tot atat de importanta trebuie sa ne apara epitimia. E bine sa avem in vedere, aici, doua feluri de epitimii: personale si generale. Cele personale se aplica de la caz la caz, in raport cu persoana penitentului, starea lui, felurimea pacatelor. Cele generale privesc pe orice credincios, formarea, zidirea lui. In aceasta din urma categorie esentialul il constituie un program de viata duhovniceasca, prin care penitentul sa simta ca parasind pacatul, pune in locul lui lucrarea poruncilor, a binelui, adevarul, viata autentica, in Hristos. Dar sa atragem atentia aici ca trebuie mutat accentul de la un fel de obsesie a pacatului la contemplarea binelui, a frumusetii vietii celei adevarate. Sa eliberam indeosebi acele suflete extrem de scrupuloase de tortura gandului la pacat, incat parca ar ajunge sa contemple pacatul, si sa le ajutam sa contemple fata luminoasa, plina de iubire si speranta a lui Hristos. De aceea intre epitimii este neaparat necesar, un program pozitiv de viata duhovniceasca. Si un asemenea program e deja cuprins in Noul Testament, in viata primilor crestini. - Acestia, cum citim, staruiau in invatatura Apostolilor, si in comuniune, in frangerea panii si in rugaciuni" (Fapte II, 42). Se cuprinde in acest enunt succint, programul necesar vietii crestine, intrucat este vorba de elementele esentiale: rugaciune, citirea Sfintei Scripturi si a altor carti de zidire, participarea la Sfanta Liturghie si comuniune ai iubirii fratesti.

Iar acum, dezlegarea, aceasta pecetluieste Taina. Cand preotul rosteste cuvintele incredintate de Domnul nostru Iisus Hristos Insusi : "te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" , prin aceste cuvinte si prin atingerea de crestetul penitentului, tot din porunca divina: "peste bolnavi mainile isi vor pune si se vor face sanatosi" (Marcu XVI, 18), are constiinta ca transmite atunci harul primit prin Duhul Sfant, acel har si putere a Domnului transmis prin succesiune a apostolica care lucreaza in Biserica. Acest har al dezlegarii se uneste cu cainta, cu dezlegarea pe care credinciosul insusi o resimte in marturisirea lui, la care se face si el partas, pentru a deveni apoi partas la "Cina Domnului". Unirea celor doua dezlegari, obiectiva si subiectiva, din partea lui Dumnezeu prin preot si a credinciosului prin voia sa libera, e faptul hotarator. Preotul poate sa nu dea chiar dezlegare in unele cazuri. Se pune adesea intrebarea in legatura cu "pacatul si hula impotriva Duhului Sfant, despre care spune Mantuitorul ca "nu se ierta" (Matei XII, 31-32). Noi credem ca acest fel de pacat este ceI nepocait, ca refuz al Duhului care ne inspira si ne trezeste, ca cel al caintei, refuz al invierii din patimi. De aceea au zis Parintii: "Pacat spre moarte este, tot pacatul nepocait...". Daca preotul constata o asemenea stare; poata sa nu pronunte dezlegarea. Dar in acelasi timp, nu este ingaduit sa lase sa plece cineva fara o mangaiere, fara un sfat, cuvant bun. "Sa nu lasi nici o data sa plece cineva de la tine descurajat deznadajduit, nemangaiat" invata un duhovnic batran pe ucenic.

Dezlegarea prin Sfanta Taina inseamna eliberare, vindecare, duhovniceasca. Stiut este ca e o legatura adanca, "o inrudire, intre duhul nostru si adevar". Duhul este "duhul adevarului". Si, "cine este in adevar asculta glasul Meu" (spune Mantuitorul) (Ioan XVIII, 37). Asemenea, observa Parintii: "Dezleaga duhul, si el va alerga acolo de unde e luat, la Dumnezeu". Nu simtim, nu observam noi la atati credinciosi, cum dupa marturisire si dezlegare, li se insenineaza fata, straluceste o bucurie, bucuria in Duhul Sfant, dobandesc putere de a porni un nou inceput, de a se dedica numai binelui.

Tot din Pateric citim ca a intrebat un frate pe un parinte iscusit: Ce fapta e care da odihna, pace. - Fiule, a raspuns batranul, fapta cea mai folositoare si mai odihnitoare este aceasta: unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu ... incat sa-ti zici: Doamne, iata de acum inainte unesc toata voia mea cu a Ta, ca de acum inainte sa nu se impotriveasca, nici sa mai banuiasca voia mea, voii Talie, ci orice va vrea va fi iubit voii Tale, aceIa va vrea si va iubi voia mea" . A face voia Ziditorului este a te face pe tine intru toate ziditor, Iucrator de fapte bune. Acesta este scopul Tainei.

Parintele Constantin Galeriu

09 August 2013

Vizualizari: 6676

Voteaza:

Taina Marturisirii - Parintele Constantin Galeriu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE